Pretinsele „dovezi biblice“ ale Trinităţii

ANUMITE texte din Scripturi sînt prezentate ca fiind dovezi ale Trinităţii. Totuşi, cînd citim aceste texte trebuie să ne amintim că nici Biblia, nici istoria nu depun mărturie în favoarea Trinităţii.

Orice pasaj prezentat drept dovadă trebuie să fie înţeles în lumina a ceea ce învaţă Biblia în ansamblu. Foarte frecvent, de altfel, contextul imediat al unui astfel de pasaj lămureşte adevăratul sens al acestuia.

Trei în unul

NEW Catholic Encyclopedia prezintă trei asemenea texte, admiţînd însă că „Doctrina Sfintei treimi nu este prezentată în V[echiul] T[estament]. Cea mai veche dovadă pe care o oferă N[oul] T[estament] se găseşte în epistolele pauliniene, în special în 2 Corinteni 13:13 [versetul 14 în unele Biblii] şi în 1 Corinteni 12:4–6. Cît despre evanghelii, singura dovadă clară referitoare la Trinitate este conţinută în formula de botez din Matei 28:19.“

Să examinăm cu ajutorul Sfintei Scripturi, 1874, modul în care sînt enumerate cele trei „persoane“ în aceste cîteva versete: „Harul Domnului Isus Cristos şi iubirea lui Dumnezeu şi împărtăşirea Sfîntului Spirit fie cu voi toţi“ (2 Corinteni 13:13 [14]). „În adevăr, este deosebire de daruri, dar acelaşi spirit. Şi este deosebire de servicii, dar acelaşi Domn. Şi este deosebire de lucrări; dar este acelaşi Dumnezeu, care lucrează toate în toţi“ (1 Corinteni 12:4–6). „Drept aceea, mergeţi şi învăţaţi pe toate popoarele, botezîndu-le în numele Părintelui şi al Fiului şi al Sfîntului Spirit.“ — Matei 28:19.

Citim oare în aceste versete că Dumnezeu, Cristos şi spiritul sfînt constituie o Divinitate trinitară, că ei toţi trei sînt egali în substanţă, în putere şi eternitate? Nu, aşa cum nici faptul de a prezenta în mod succesiv numele a trei persoane nu înseamnă că toate trei sînt în una.

Cyclopedia of Biblical, Theological, and Ecclesiastical Literature (Enciclopedia de literatură biblică, teologică şi ecleziastică) a lui McClintock şi Strong recunoaşte că acest tip de exprimare „nu dovedeşte decît că există trei subiecţi numiţi, (. . .) dar nu dovedeşte în sine că toţi trei aparţin necesarmente naturii divine şi posedă în mod egal onoarea divină“.

Cu toate că autorii ei sînt adepţi ai Trinităţii, această sursă spune cu privire la 2 Corinteni 13:13 (14): „Noi nu putem conchide în mod legitim că ei posedau o autoritate egală, sau aceeaşi natură.“ Ea adaugă cu privire la Matei 28:18–20: „Totuşi, acest text singur nu stabileşte în mod decisiv nici personalitatea celor trei subiecţi menţionaţi, nici egalitatea sau divinitatea lor.“

Relatarea care vorbeşte despre botezul lui Isus vorbeşte şi despre Dumnezeu şi despre spiritul sfînt. Isus „a văzut spiritul lui Dumnezeu ca un porumbel, coborînd şi venind asupra lui“ (Matei 3:16). Acest pasaj nu spune că cei trei sînt unul. De multe ori, Avraam, Isaac şi Iacob sînt citaţi împreună; aceasta nu înseamnă însă că sînt unul. De asemenea, Petru, Iacob şi Ioan sînt asociaţi uneori, dar pentru aceasta nici ei nu sînt unul. Mai mult, de vreme ce spiritul lui Dumnezeu a coborît asupra lui Isus cu ocazia botezului său, înseamnă că pînă atunci Isus nu a fost uns de spirit. Aşadar, cum era posibil ca el să fie membru al unei Trinităţi, ceea ce implică faptul ca el să fi fost dintotdeauna una şi aceeaşi persoană cu spiritul sfînt?

În 1 Ioan 5:7, unele traduceri vechi ale Bibliei îi menţionează pe Tatăl, pe Fiul şi spiritul sfînt împreună. Totuşi, bibliştii recunosc că aceste cuvinte nu figurau iniţial în Scripturi, că au fost adăugate cu mult mai tîrziu. De altfel, acest text apocrif a fost scos din majoritatea traducerilor moderne.

Alte texte considerate drept dovezi în favoarea acestei doctrine nu vorbesc decît despre doi membri ai Trinităţii: Tatăl şi Isus. Să examinăm cîteva dintre acestea.

„Eu şi Tatăl sîntem una“

CU TOATE că nu menţionează o a treia persoană, aceste cuvinte consemnate în Ioan 10:30 sînt citate adeseori pentru a sprijini Trinitatea. Totuşi, Isus a arătat ce înţelegea el prin a fi „una“ cu Tatăl. În Ioan 17:21, 22, el se roagă lui Dumnezeu ca discipolii săi „să fie una, aşa cum tu Tată, eşti în unitate cu mine şi eu sînt în unitate cu tine, pentru ca şi ei să fie în unitate cu noi (. . .) pentru ca ei să fie una, aşa cum şi noi sîntem una“. S-a rugat oare Isus ca toţi discipolii săi să devină una şi aceeaşi entitate? Nu. El s-a rugat, evident, ca ei să fie uniţi — cum este el cu Dumnezeu — în aceeaşi gîndire şi în acelaşi scop. — Vezi 1 Corinteni 1:10.

În 1 Corinteni 3:6, 8 Pavel declară: „Eu am plantat, Apolo a udat (. . .) cel care plantează şi cel care udă sînt una.“ Pavel nu voia să spună că el şi Apolo erau două persoane într-una, ci că ei erau uniţi în acelaşi scop. Termenul grec tradus aici prin „una“ (hen) este de genul neutru; el înseamnă literalmente „un [lucru]“ şi indică unitatea în cooperare. Este acelaşi termen pe care Isus îl utilizează în Ioan 10:30 pentru a descrie relaţiile pe care el le întreţine cu Tatăl său. Este termenul pe care Isus îl întrebuinţează şi în Ioan 17:21, 22. În consecinţă, atunci cînd, în aceste cazuri diferite, se serveşte de cuvîntul „un“ (hen), Isus are în vedere unitatea de gîndire şi de scop.

În legătură cu Ioan 10:30 Jean Calvin (care era adept al Trinităţii) a spus în cartea Commentary on the Gospel According to John (Comentariu asupra Evangheliei după Ioan): „Învăţaţii din vechime au abuzat în mare măsură de acest pasaj pentru a dovedi că Isus Cristos este de aceeaşi esenţă cu Tatăl. Căci Domnul nostru Isus nu vorbeşte deloc aici despre unitatea de substanţă, ci despre faptul că este întru totul de acord cu Tatăl.“

Imediat după pasajul din Ioan 10:30, Isus demonstrează cu putere că el nu a pretins prin aceste cuvinte că este Dumnezeu. Evreilor care au tras această concluzie greşită şi care voiau să-l ucidă cu pietre el le-a răspuns: „Voi ziceţi că hulesc. Eu, pe care Tatăl m-a sfinţit şi m-a trimis în lume? Şi aceasta, pentru că am zis: «Sînt Fiul lui Dumnezeu!»“ (Ioan 10:31–36, Cornilescu). Nu, Isus nu a pretins că este Dumnezeu Fiul, ci Fiul lui Dumnezeu.

’S-a făcut pe sine egal cu Dumnezeu‘?

UN ALT pasaj din Scripturi considerat ca sprijin al Trinităţii este cel din Ioan 5:18. Ca şi în Ioan 10:31–36, evreii voiau să-l ucidă pe Isus pentru că el îl numeşte pe „Dumnezeu propriul său Tată, făcîndu-se egal cu Dumnezeu“.

Dar cine a spus că Isus se făcea egal cu Dumnezeu? În mod sigur nu el, deoarece el a respins această acuzaţie falsă în versetul 19: „Isus a luat din nou cuvîntul şi a zis: (. . .)«Fiul nu poate face nimic de la sine; El nu face decît ce vede pe Tatăl făcînd.»“ — Biblia Cornilescu.

Prin aceste cuvinte Isus le-a arătat iudeilor că el nu era Dumnezeu şi că, prin urmare, el nu putea să acţioneze din propria sa iniţiativă. Ne putem imagina oare pe cineva care este egal cu Dumnezeul Atotputernic spunînd eă el „nu poate face nimic de la sine însuşi“? (Compară Daniel 4:34, 35.) Constatăm din context că, atît în Ioan 5:18, cît şi în Ioan 10:30 Isus a respins acuzaţiile false ale iudeilor care, ca şi adepţii Trinităţii, trăgeau concluzii greşite.

„Egal cu Dumnezeu“?

ÎN FILIPENI 2:6, Sfînta Scriptură 1874 spune despre Isus: „În chipul lui Dumnezeu fiind, nu a socotit ca o răpire a fi întocmai cu Dumnezeu.“ Biblia Ortodoxă Română (BOR) redă acest text aproape identic. Unii apărători ai ideii potrivit căreia Isus este egal cu Dumnezeu utilizează şi în zilele noastre versiuni similare. Cu toate acestea, remarcaţi cum redau alte traduceri acest verset:

1938 (Galaction): „Cel ce, fiind în chipul lui Dumnezeu, n-a ţinut ca la o pradă la egalitatea sa cu Dumnezeu.“

1965: „El — într-adevăr de natură divină! — n-a avut niciodată mîndria de a se face egal cu Dumnezeu.“ — Das Neue Testament, ediţie revizuită de Friedrich Pfäfflin.

1968: „care, cu toate că era în formă de Dumnezeu, nu a considerat că a fi egal cu Dumnezeu era ceva ce trebuia să–şi însuşească cu lăcomie“. — La Bibbia Concordata.

1976: „El avea întotdeauna natura lui Dumnezeu, dar nu s-a gîndit să încerce prin forţă să devină egal cu Dumnezeu.“ — Today’s English Version.

1984: „care, deşi exista în forma lui Dumnezeu, n-a avut intenţia unei acaparări, adică să fie egal cu Dumnezeu“. — New World Translation of the Holy Scriptures (Traducerea Lumii Noi a Sfintelor Scripturi).

1985: „care, fiind în forma lui Dumnezeu, nu a socotit egalitatea cu Dumnezeu ca ceva de apucat.“ — The New Jerusalem Bible.

Însă chiar şi aceste traduceri mai exacte implică, după cum pretind unii, că (1) Isus avea deja egalitatea, dar nu voia să ţină la ea, sau (2) că nu avea nevoie să apuce condiţia de egalitate, deoarece el o avea deja.

Ralph Martin, în The Epistle of Paul to the Philippians (Epistola lui Pavel către Filipeni) face asupra originalului grecesc următorul comentariu: „Ne putem îndoi, totuşi, că verbul ar putea să alunece de la sensul său real de ’a apuca‘, ’a smulge cu violenţă‘, la cel de ’a ţine cu putere la‘.“ The Expositor’s Greek Testament (Comentariu interpretativ al Testamentului grec) spune: „Nu se găseşte nici un pasaj în care ἁρπάζω [har·pa’zo] sau vreuna dintre derivatele sale să aibă sensul de a ’ţine în posesie‘ sau de ’a reţine‘. Acest verb înseamnă în mod invariabil ’a apuca, a smulge cu violenţă‘. Prin urmare, nu este permis să deviem de la sensul adevărat, ’a apuca‘, spre un alt sens, total diferit, acela de ’a ţine cu putere‘.“

Aceasta arată în mod clar că autorii unor traduceri cum sînt Sfînta Scriptură, 1874 sau Biblia Ortodoxă Română sucesc regulile limbii greceşti, pentru a-şi sprijini ideile trinitare. Departe de a sugera faptul că Isus considera un lucru potrivit a se face egal cu Dumnezeu, textul grecesc din Filipeni 2:6, atunci cînd îl citim cu ochi obiectivi, afirmă exact contrariul: Isus nu se gîndea că era potrivit acest lucru.

Contextul (versetele 3–5, 7, 8, Biblia Cornilescu) ne lămureşte asupra modului în care trebuie să înţelegem versetul 6. Pavel formulează acest îndemn: „În smerenie, fiecare să privească pe altul mai pe sus de el însuşi.“ Apostolul utilizează apoi remarcabilul exemplu al lui Isus: „Să aveţi în voi gîndul acesta care era şi în Cristos Isus.“ Ce „gînd“? Este vorba oare de ’a nu crede că faptul de a fi egal cu Dumnezeu ar fi o acaparare?‘ Nu, aceasta ar fi exact contrariul argumentului prezentat. Dimpotrivă, Isus, care-l ’considera pe Dumnezeu superior lui‘, ’n-a încercat‘ niciodată ’să acapareze egalitatea cu Dumnezeu‘, ci „el s-a smerit şi s-a făcut ascultător pînă la moarte“.

Cu siguranţă, aceste cuvinte nu i se pot aplica Dumnezeului Atotputernic, ci aici este vorba despre Isus Cristos care ilustrează în mod perfect argumentul lui Pavel referitor la importanţa umilinţei şi ascultării faţă de cineva Superior, Creatorul, Iehova Dumnezeu.

„Eu sînt“

ÎN IOAN 8:58 multe traduceri, printre care, de exemplu, Biblia Cornilescu, redau astfel cuvintele lui Isus: „Înainte ca să se nască Avraam, sînt eu.“ A arătat oare Isus prin aceasta, aşa cum afirmă trinitarienii, că el purta titlul: „Eu sînt“? Înseamnă oare aceasta, aşa cum pretind ei, că el era acel Iehova din Scripturile ebraice, despre care, în Exod 3:14 citim, într-adevăr, în Biblia Cornilescu: „Dumnezeu a zis lui Moise: «Eu sînt Cel ce sînt.»“?

Exod 3:14 (Cornilescu) îi aplică expresia „Eu sînt“ lui Dumnezeu, ca un titlu care indică faptul că el există în realitate şi că îşi îndeplineşte promisiunile. Cartea The Pentateuch and Haftorahs, (Pentateuhul şi Haftorah), editată de dr. J.H. Hertz spune în legătură cu această expresie: „Pentru israeliţii din captivitate sensul acesteia avea să fie: «Deşi el nu şi-a manifestat încă puterea faţă de voi, El o va face. El este etern şi vă va răscumpăra în mod sigur.» Cei mai mulţi urmează astăzi pe Raschi (exeget biblic şi talmudic francez), traducînd această frază din Exod 3:14 prin: «Eu voi fi ceea ce voi fi.»“

Expresia pe care o găsim în Ioan 8:58 este total diferită de cea care figurează în Exod 3:14. Isus nu o întrebuinţează ca nume sau titlu, ci pentru a explica preexistenţa sa. Observaţi, de altfel, cum redau şi alte traduceri ale Bibliei versetul din Ioan 8:58:

1874: „Mai ’nainte de a fi Abraam sînt eu.“ — Sfînta Scriptură, 1874.

1935: „Eu existam înainte ca Avraam să se fi născut!“ — The Bible—An American Translation, de J.M.P. Smith şi E. J. Goodspeed.

1965: „Înainte ca Avraam să se fi născut, eu eram deja cel ce sînt.“ — Das Neue Testament, de Jörg Zink.

1981: „Eu eram viu înainte ca Avraam să se fi născut!“ — The Simple English Bible.

1984: „Înainte de a fi venit Avraam în existenţă, am fost eu.“ — New World Translation of the Holy Scriptures.

În consecinţă, adevăratul sens al textului grecesc este că Isus, ’întîiul-născut‘ creat de Dumnezeu, exista cu mult înainte de naşterea lui Avraam. — Coloseni 1:15; Proverbe 8:22, 23, 30; Apocalips 3:14.

Şi de această dată contextul dovedeşte că aşa trebuie înţeles acest pasaj. Evreii voiau să-l ucidă cu pietre pe Isus pentru că el a afirmat că ’l-a văzut pe Avraam‘, în timp ce, după părerea lor, el nu avea încă 50 de ani (versetul 57). Este deci natural ca Isus să-i informeze asupra vîrstei sale. De aceea le spune: „Eu eram viu înainte ca Avraam să se fi născut.“ — The Simple English Bible.

„Cuvîntul era Dumnezeu“

BIBLIA Cornilescu redă versetul din Ioan 1:1 astfel: „La început era Cuvîntul şi Cuvîntul era cu Dumnezeu şi Cuvîntul era Dumnezeu.“ După părerea adepţilor Trinităţii, acest pasaj înseamnă că “ Cuvîntul“ (în greacă ho loʹgos), care a venit pe pămînt în persoana lui Isus Cristos, era însuşi Dumnezeul Atotputernic.

Să observăm însă că şi de această dată contextul este acela care pune fundamentul unei înţelegeri exacte. Însăşi Biblia Cornilescu spune că „Cuvîntul era cu Dumnezeu.“ (Sublinierea ne aparţine.) Cel care este „cu“ cineva nu poate fi acel cineva. În armonie cu acest raţionament, publicaţia Journal of Biblical Literature (Revista de literatură biblică), editată de iezuitul Joseph A. Fitzmyer, face observaţia că dacă am interpreta ultima parte din Ioan 1:1 ca însemnînd („însuşi“) Dumnezeu, aceasta „ar contrazice propoziţia precedentă“, care spune că Cuvîntul era cu Dumnezeu.

Iată cum redau alte traduceri această parte a versetului:

1808: „şi cuvîntul era un Dumnezeu“. — The New Testament in an Improved Version.

1864: „şi un dumnezeu era cuvîntul“. — The Emphatic Diaglott, traducere interliniară de Benjamin Wilson.

1928: „şi Cuvîntul era o fiinţă dinvină“. — La Bible du Centenaire, L’Evangile selon Jean, de Maurice Goguel.

1935: „şi Cuvîntul era divin“. — The Bible—An American Translation, de J.M.P. Smith şi E.J. Goodspeed.

1949: „şi de natură divină era Cuvîntul“.— Das Neue Testament, de Ludwig Thimme.

1950: „şi Cuvîntul era un dumnezeu“. — New World Translation of the Christian Greek Scriptures.

1958: „şi Cuvîntul era un dumnezeu“. — The New Testament, de James L. Tomanek.

1975: „şi un dumnezeu [sau de natură divină] era Cuvîntul“. — Das Evangelium nach Johannes, de Siegfried Schulz.

1978: „şi de natură divină era Logosul“. — Das Evangelium nach Johannes, de Johannes Schneider.

La Ioan 1:1 se găseşte de două ori substantivul comun grecesc the·osʹ (dumnezeu). În primul caz, el se referă la Dumnezeul Atotputernic, cu care era Cuvîntul („şi Cuvîntul [loʹgos] era cu Dumnezeu [o formă a lui the·osʹ]“). Primul the·osʹ este precedat de cuvîntul ton — o formă a articolului hotărît grecesc care se referă la o fiinţă distinctă, în acest caz Dumnezeul Atotputernic („şi Cuvîntul era cu [însuşi] Dumnezeu“).

Pe de altă parte, înaintea celui de-al doilea the·osʹ nu este articol. Astfel, am putea traduce literal: „şi dumnezeu era Cuvîntul“. Totuşi, noi am văzut că numeroase traduceri redau cel de-al doilea the·osʹ (care este aici un nume predicativ) prin: „o fiinţă divină“, „divin“ sau „un dumnezeu“. Cine îi autorizează să traducă astfel?

Greaca koine avea articol hotărît (corespunzător articolelor „l“, „a“, „i“, „le“ din limbă română) dar nu avea articol nehotărît („un [o]“, „nişte“). Aşadar, cînd un nume predicativ nu este precedat de articolul hotărît, el poate fi nedefinit, în funcţie de context.

Potrivit cu Journal of Biblical Literature, aceste expresii „în care un nume predicativ nearticulat precedă verbul, exprimă în special atribuirea unei calităţi“. Aşa cum constată această publicaţie, lucrul acesta indică faptul că loʹgosul poate să fie comparat cu un dumnezeu. În această carte mai citim în legătură cu Ioan 1:1: „Forţa calitativă a numelui predicativ este atît de importantă încît substantivul comun [the·osʹ] nu poate fi considerat ca definit.“

În consecinţă, ceea ce Ioan 1:1 scoate în evidenţă este calitatea Cuvîntului: faptul că el este „divin“, că el este „un dumnezeu“, dar nu Dumnezeul Atotputernic. Această concluzie este în armonie cu restul Bibliei, care arată că Isus, numit aici „Cuvîntul“, datorită rolului său de purtător de cuvînt al lui Dumnezeu, este o fiinţă subordonată şi supusă şi că el a fost trimis pe pămînt de către cineva superior lui, de către Dumnezeul Atotputernic.

Există numeroase alte versete biblice în care aproape toţi traducătorii în alte limbi introduc în mod consecvent articolul nehotărît („un“ sau „o“) atunci cînd traduc propoziţii greceşti cu aceeaşi structură (ca în Ioan 1:1). De exemplu, în Marcu 6:49, atunci cînd discipolii l-au văzut pe Isus umblînd pe apă, lor li s-a părut „că este o nălucă“ (B.C.). În greaca koine nu există articolul „o“ înaintea substantivului nălucă. Dar aproape toate traducerile în alte limbi introduc articolul nehotărît („o“), pentru a face ca traducerea să fie potrivită cu contextul. Tot la fel, întrucît Ioan 1:1 arată că Cuvîntul era cu Dumnezeu, el nu putea să fie (însuşi) Dumnezeu, ci „un dumnezeu“, sau „divin“.

Joseph Henry Thayer, teolog şi biblist care a participat la traducerea American Standard Version, a declarat în mod clar: „Logosul era divin, nu însăşi Fiinţa divină.“ Cît despre iezuitul John L. McKenzie, el a scris în Dictionary of the Bible: „În mod riguros, Ioan 1:1 ar trebui tradus astfel: «cuvîntul era o fiinţă divină.»“

Încălcarea unei reguli?

UNII pretind însă că o asemenea redare ar încălca o regulă gramaticală din koine, enunţată în 1933 de elenistul E.C. Colwell. El afirma că în greacă un nume predicativ „are articol [hotărît] atunci cînd urmează după verb; el nu are articolul [hotărît] atunci cînd precedă verbul“. Prin aceasta el voia să spună că atunci cînd un nume predicativ precedă verbul el ar trebui considerat ca şi cum ar fi efectiv însoţit de articolul hotărît („a“, „l“, „i“, şi „le“). La Ioan 1:1, cel de al doilea substantiv (the·osʹ), numele predicativ, precedă verbul: „şi [the·osʹ] era Cuvîntul“. Astfel, Colwell pretindea că Ioan 1:1 ar trebui redat astfel: „şi Dumnezeu [l însuşi] era Cuvîntul“.

Să ne gîndim doar la două exemple din Ioan 8:44. Isus spune aici despre Diavol: „El a fost un ucigaş“, şi „este mincinos“. Ca şi în Ioan 1:1, şi aici numele predicative („ucigaş“ şi „mincinos“) precedă verbele („a fost“ şi „este“) din limba greacă. În faţa niciunuia dintre aceste substantive nu există articol nehotărît, deoarece în greaca koine nu exista articol nehotărît. Totuşi, majoritatea traducătorilor adaugă articolul „un“, deoarece el este cerut atît de gramatica greacă, cît şi de context. — Vezi Marcu 11:32; Ioan 4:19; 6:70; 9:17; 10:1; 12:6.

Colwell a trebuit să recunoască lucrul acesta cu privire la numele predicativ, deoarece el a spus: „El este indefinit [precedat de „un“, „o“ sau „nişte“] în această situaţie numai dacă este cerut de context.“ Astfel el admite chiar faptul că, atunci cînd contextul o cere, traducătorul poate să introducă un articol nehotărît înaintea substantivului în acest tip de construcţie a frazei.

Cere oare contextul un articol nehotărît în Ioan 1:1? Da, deoarece întreaga Biblie atestă că Isus nu este Dumnezeul Atotputernic. Prin urmare, traducătorul ar trebui să fie călăuzit, în asemenea cazuri, nu de regula discutabilă a lui Colwell, ci de context. Faptul acesta rezultă în mod evident din numeroase traduceri care introduc articolul nehotărît „un“ la Ioan 1:1 şi în alte locuri, specialiştii respingînd regula artificială a lui Colwell, — aşa cum face însuşi Cuvîntul lui Dumnezeu.

Nici o contradicţie

FAPTUL că Isus Cristos este “un dumnezeu“ contrazice oare învăţătura biblică potrivit căreia nu există decît un singur Dumnezeu? Nu, deoarece Biblia utilizează uneori acest termen pentru a se referi la creaturi puternice. În Psalm 8:5 citim: „Tu, de asemenea, ai procedat la a-l face [pe om] cu puţin inferior celor asemenea lui Dumnezeu“ (în ebraică: ’elo·himʹ), adică îngerii. Atunci cînd le-a răspuns iudeilor care-l acuzau că se consideră Dumnezeu, Isus a zis: „Legea utilizează cuvîntul dumnezeu pentru aceia cărora le-a fost adresat cuvîntul lui Dumnezeu“, adică judecătorilor omeneşti (Ioan 10:34, 35, J.B.; Psalm 82:1–6). Chiar Satan, în 2 Corinteni 4:4, este numit „dumnezeul acestui sistem de lucruri“.

Poziţia lui Isus este cu mult superioară celei a îngerilor, a oamenilor imperfecţi sau a lui Satan. În consecinţă, de vreme ce aceştia sînt numiţi „dumnezei“, adică puternici sau tari, Isus poate să fie numit şi el „un dumnezeu“. Datorită poziţiei unice pe care o ocupă el în raport cu Iehova, Isus este un „Dumnezeu Puternic“. — Ioan 1:1; Isaia 9:6.

Dar majusculele din acest titlu, „Dumnezeu Puternic“, nu indică oare faptul că Isus este într-o oarecare măsură egal cu Iehova Dumnezeu? Nu, deoarece acesta este unul dintre cele patru nume cu care trebuia să fie numit Isus, şi aceste patru nume încep cu majusculă în limba română. În plus, cu toate că Isus este numit „Puternic“, unul singur este „Atotputernic“. Faptul de a-l numi pe Iehova Dumnezeu „Atotputernic“ n-ar avea prea mult sens dacă nu ar exista alte fiinţe numite dumnezei, dar ocupînd o poziţie inferioară.

În Bulletin of the John Rylands Library (Anglia) putem citi că, după părerea teologului catolic Karl Rahner, atunci cînd the·osʹ este utilizat în pasaje ca acela din Ioan 1:1, cu referire la Cristos, „în nici unul dintre acestea ’theos‘ nu este întrebuinţat pentru a-l identifica pe Isus cu acela care, în alte părţi ale Noului Testament, este numit ’ho Theos‘, adică Dumnezeul Suprem“. Această publicaţie adaugă: „Dacă redactorii Noului Testament ar fi considerat absolut necesar pentru creştini faptul de a-l recunoaşte pe Isus drept ’Dumnezeu‘, atunci cum se axplică aceea că Noul Testament nu vorbeşte aproape deloc despre acest gen de mărturisire?“

Cît despre apostolul Toma, nu i-a spus el oare lui Isus: „Domnul meu şi Dumnezeul meu“ în Ioan 20:28? Pentru Toma, Isus a fost ca „un dumnezeu“, mai ales în împrejurările miraculoase care l-au determinat să se exprime în acest mod. Unii biblişti consideră că, sub influenţa emoţiei, Toma a scos doar o exclamaţie de uimire, fiindcă se găsea în faţa lui Isus, dar se adresa lui Dumnezeu. În orice caz, Toma nu credea că Isus era Dumnezeul Atotputernic, deoarece toţi apostolii, inclusiv el, ştiau că Isus nu a pretins niciodată că era Dumnezeu; dimpotrivă, el i-a învăţat că Iehova este „singurul Dumnezeu adevărat“. — Ioan 17:3.

Şi aici contextul ne este de un mare ajutor. Cu cîteva zile înainte, Isus cel înviat îi spusese Mariei Magdalena să meargă să le spună discipolilor aceste cuvinte: „Eu mă urc la Tatăl meu şi Tatăl vostru şi la Dumnezeul meu şi Dumnezeul vostru“ (Ioan 20:17). Cu toate că Isus a fost înviat ca fiinţă spirituală puternică, Iehova era tot Dumnezeul său. De altfel, chiar şi după ce a fost glorificat Isus, aşa cum arată ultima carte a Bibliei, a continuat să vorbească despre Iehova ca despre Dumnezeul său. — Apocalips 1:5, 6; 3:2, 12.

După numai trei versete de la exclamaţia lui Toma, versetul din Ioan 20:31 clarifică problema spunînd: „Acestea au fost scrise pentru ca voi să credeţi că Isus este Cristosul, Fiul lui Dumnezeu“, nu Dumnezeul Atotputernic. Departe de a se referi la unul dintre membrii misterioşi ai unei Trinităţi, termenul „Fiu“ trebuie luat aici în sens literal, indicînd o legătură naturală.

În armonie cu Biblia

APĂRĂTORII Trinităţii se mai bazează şi pe alte texte. Totuşi aceste pasaje au un punct comun cu cele pe care tocmai le-am analizat: studiate cu atenţie, ele nu confirmă cu nimic Trinitatea. Aşadar, atunci cînd examinăm unele texte despre care se presupune că ar sprijini Trinitatea, trebuie să ne întrebăm: Interpretarea care li se dă este oare în armonie cu învăţătura pe care o găsim în toată Scriptura şi potrivit căreia Iehova este singurul Dumnezeu Suprem? Dacă nu, atunci avem de-a face cu o interpretare falsă.

Să ne amintim că nu există nici măcar un text care să dovedească faptul că Dumnezeu, Isus şi spiritul sfînt sînt una în sînul unei misterioase Divinităţi. Nici un pasaj din Scriptură nu spune că ei sînt toţi trei egali în substanţă, în putere şi în eternitate. Biblia, dimpotrivă, nu încetează să afirme că Iehova, Cel Atotputernic, este singurul Dumnezeu Suprem, că Isus este Fiul său, pe care el l-a creat şi că spiritul sfînt este forţa activă a lui Dumnezeu.

[Text generic pe pagina 24]

„Învăţaţii din vechime au abuzat în mare măsură de acest pasaj [Ioan 10:30] pentru a dovedi că Isus Cristos este de aceeaşi esenţă cu Tatăl.“ — Commentary on the Gospel According to John, de Jean Calvin

[Text generic pe pagina 27]

Cel care este „cu“ cineva nu poate să fie totodată acel cineva

[Text generic pe pagina 28]

„Logosul era divin, nu însăşi Fiinţa divină.“ — Joseph Henry Thayer, biblist

[Legenda ilustraţiilor de la paginile 24, 25]

Isus s-a rugat lui Dumnezeu ca discipolii săi ’să fie una‘, aşa cum el şi Tatăl ’sînt una‘

[Legenda ilustraţiei de la pagina 26]

Isus le-a arătat iudeilor că el nu era egal cu Dumnezeu, spunînd că el nu putea ’să facă nimic de la el însuşi dacă nu l-a văzut pe Tatăl făcînd‘

[Legenda ilustraţiilor de la pagina 29]

De vreme ce Biblia îi numeşte pe oameni, pe îngeri şi chiar pe Satan, „dumnezei“ sau puternici, Isus, care, în ceruri, ocupă o poziţie superioară poziţiei lor, poate fi pe drept cuvînt numit „un dumnezeu“