Îi place lui Dumnezeu devoţiunea acordată relicvelor?
SÎNGELE lui „San Gennaro“, despre care se spune că se fluidifică de obicei de trei ori pe an, constituie una dintre numeroasele relicve religioase. La fel este şi Giulgiul din Torino, în care se presupune că a fost înfăşurat trupul lui Isus Cristos. Printre relicvele în legătură cu Isus se numără şi presupusa lui iesle (într–o mare bazilică din Roma), abecedarul său, precum şi peste o mie de cuie despre care se spune că au fost folosite la executarea sa! Dintre relicvele religioase fac parte mai multe capete ale lui Ioan Botezătorul şi, în diferite locuri din Europa, patru trupuri considerate a fi „Santa Lucia“.
Unul dintre oraşele cele mai celebre în privinţa relicvelor este Trier, Germania, unde se păstrează una dintre numeroasele „tunici sfinte“ — veşmîntul intim, fără cusături, purtat de Isus Cristos. Chiar şi în Cetatea Vatican există peste o mie de relicve aflate într–o arhivă specială. Iar în biserica „Sfînta Ursula“, din Köln, Germania, se păstrează literalmente mii de relicve religioase. Lista ar putea continua la nesfîrşit. Ei bine, numai în Italia există 2 468 de aşa–zise locuri sfinte cu relicve religioase!
Se crede că venerarea relicvelor, la fel ca şi venerarea „sfinţilor“, datează din secolul al patrulea al erei noastre. Din motive religioase, economice şi chiar politice, numărul relicvelor a crescut treptat de–a lungul secolelor, ele fiind astăzi de ordinul miilor. La Al Doilea Conciliu al Vaticanului s–a reafirmat că, „potrivit tradiţiei, Biserica venerează sfinţii şi cinsteşte relicvele lor autentice şi chipurile lor“ (Constitution “Sacrosanctum Concilium” sulla sacra Liturgia, în I Documenti del Concilio Vaticano II, 1980, Edizioni Paoline). „Relicvele celebre, precum şi cele onorate cu multă evlavie de către mase“, sînt menţionate în Codex Iuris Canonici (Codul Dreptului Canonic) promulgat de Ioan Paul al II–lea în 1983 (Canon 1190). Anglicanii şi membrii bisericilor ortodoxe cinstesc şi ei relicvele.
Întrucît există atît de multe presupuse cuie de la ţintuirea lui Cristos şi atît de multe capete ale lui Ioan Botezătorul, este clar că relicvele religioase sînt deseori o şarlatanie. De exemplu, datarea cu carbon radioactiv a dovedit că Giulgiul din Torino este o şarlatanie. Fapt interesant, în timpul disputelor înfierbîntate asupra acestui lucru în 1988, binecunoscutul observator al Vaticanului, Marco Tosatti, a întrebat: „Dacă analiza ştiinţifică efectuată asupra Giulgiului ar fi aplicată şi asupra altor obiecte de devoţiune care se bucură de popularitate, care ar fi verdictul?“
Evident, nici o persoană înţeleaptă nu ar dori să venereze o relicvă falsă. Dar este acesta singurul factor care trebuie luat în considerare?
Ce spune Biblia?
Biblia nu spune că poporul favorizat al lui Dumnezeu, israeliţii antici, au venerat relicve religioase cînd se aflau în robia egipteană. Este adevărat că patriarhul Iacov a murit în Egipt şi că rămăşiţele sale au fost duse în ţinutul Canaanului pentru a fi îngropate „în peştera din terenul Macpela“. Fiul său, Iosif, a murit, de asemenea, în Egipt, iar oasele lui au fost, în cele din urmă, duse în Canaan pentru înmormîntare (Geneza 49:29-33; 50:1-14, 22-26; Exodul 13:19). Totuşi, Scripturile nu dau nici un indiciu că israeliţii ar fi venerat vreodată rămăşiţele lui Iacov şi ale lui Iosif ca relicve religioase.
Să vedem ce s–a întîmplat şi în cazul profetului Moise. Sub îndrumarea lui Dumnezeu, Moise i–a condus pe israeliţi timp de 40 de ani. Apoi, la vîrsta de 120 de ani, el s–a suit pe Muntele Nebo, a văzut Ţara Promisă şi a murit. Arhanghelul Mihail a avut o dispută cu Diavolul referitoare la trupul lui Moise, dar lui Satan i–au fost dejucate toate încercările posibile de a–i atrage pe israeliţi în cursa închinării la relicve (Iuda 9). Deşi au jelit, fireşte, moartea lui Moise, ei nu au venerat niciodată rămăşiţele lui pămînteşti. De fapt, Dumnezeu a făcut ca acest lucru să fie imposibil prin îngroparea lui Moise într–un mormînt nemarcat şi într–un loc necunoscut oamenilor. — Deuteronomul 34:1-8.
Unii susţinători ai venerării relicvelor citează pasajul din 2 Împăraţi 13:21, unde se spune: „Pe cînd îngropau un om, iată, au zărit una din aceste cete şi au aruncat pe omul acela în mormîntul [profetului] Elisei. Omul s–a atins de oasele lui Elisei şi a înviat şi s–a sculat în picioare.“ Acesta a fost un miracol în care erau implicate oasele fără viaţă ale unuia dintre profeţii lui Dumnezeu. Dar Elisei era mort şi «nu ştia nimic» în momentul producerii miracolului (Eclesiastul 9:5, 10). Deci această înviere trebuie atribuită puterii capabile de miracole a lui Iehova Dumnezeu care a efectuat–o prin intermediul spiritului său sfînt, sau a forţei sale active. Este, de asemenea, demn de remarcat că Scripturile nu spun că oasele lui Elisei au fost venerate vreodată.
Unii membrii ai creştinătăţii susţin devoţiunea faţă de relicve pe baza a ceea ce se spune în Fapte 19:11, 12, unde citim următoarele: „Dumnezeu făcea minuni extraordinare prin mîinile [apostolului] Pavel, pînă acolo că peste cei bolnavi se puneau ştergare sau şorţuri care fuseseră atinse de trupul lui, şi–i lăsau bolile şi ieşeau afară din ei duhurile rele.“ Vă rugăm să observaţi că Dumnezeu era acela care făcea aceste lucrări extraordinare prin intermediul lui Pavel. Apostolul nu a efectuat niciodată singur asemenea lucrări şi nu a acceptat niciodată venerare din partea vreunui om. — Fapte 14:8-18.
Contravine învăţăturilor biblice
De fapt, devoţiunea faţă de relicvele religioase contravine multor învăţături biblice. De exemplu, un factor indispensabil unei astfel de devoţiuni este credinţa în nemurirea sufletului uman. Milioane de membri devotaţi ai bisericii cred că sufletele tuturor persoanelor canonizate şi venerate ca „sfinţi“ sînt vii în cer. Aceşti oameni sinceri se roagă la astfel de „sfinţi“, căutînd ocrotire din partea lor şi rugîndu–i să intervină la Dumnezeu în numele solicitanţilor. De fapt, potrivit unei lucrări religioase, catolicii atribuie relicvelor „puterea de intervenţie a Sfîntului la Dumnezeu“.
Conform Bibliei însă, sufletul omului nu este nemuritor. Oamenii nu au în interiorul lor suflete nemuritoare şi apte de a exista separat de corp după moarte. Dimpotrivă, Scripturile spun: „Iehova Dumnezeu a procedat la formarea omului din ţărîna pămîntului şi i-a suflat în nări suflare de viaţă şi omul a devenit un suflet viu“ (Geneza 2:7, NW). În loc să ne înveţe că oamenii au suflete nemuritoare, Biblia spune: „Sufletul care păcătuieşte, acela va muri“ (Ezechiel 18:4). Lucrul acesta se aplică tuturor oamenilor — inclusiv celor care, mai tîrziu, au fost canonizaţi ca „sfinţi“ — , deoarece toţi am moştenit păcatul şi moartea de la primul om, Adam. — Romani 5:12.
Devoţiunea faţă de „sfinţi“ trebuie evitată deoarece ei nu au fost niciodată autorizaţi să intervină la Dumnezeu pentru cineva. Iehova Dumnezeu a decretat că numai Fiul său, Isus Cristos, poate face aceasta. Apostolul Pavel a menţionat că Isus „nu numai că a murit pentru noi — el s–a sculat dintre morţi, iar acolo, la dreapta lui Dumnezeu, stă în picioare şi intervine pentru noi“. — Romani 8:34, The Jerusalem Bible; compară cu Ioan 14:6, 14.
Un alt motiv pentru a evita devoţiunea acordată „sfinţilor“ şi relicvelor religioase asociate cu ei rezidă în ceea ce spune Biblia despre idolatrie. Una dintre cele Zece Porunci date israeliţilor spunea astfel: „Să nu-ţi faci imagine cioplită, nici vreo formă asemănătoare vreunui lucru care este sus în ceruri sau care este jos pe pămînt, sau care este în apele de sub pămînt. Să nu te pleci înaintea lor şi să nu te laşi îndemnat să le slujeşti, deoarece eu, Iehova, Dumnezeul tău, sînt un Dumnezeu care pretinde devoţiune exclusivă“ (Exodul 20:4, 5, NW). Secole mai tîrziu, apostolul Pavel le–a spus colaboratorilor creştini: „Iubiţii mei, fugiţi de idolatrie“ (1 Corinteni 10:14). În mod asemănător, apostolul Ioan a scris următoarele: „Copilaşilor, păziţi–vă de idoli!“ — 1 Ioan 5:21.
Prin urmare, venerarea „sfinţilor“ canonizaţi şi a relicvelor religioase nu are nici o bază biblică. Totuşi, unii oameni doresc prezenţa unui lucru considerat a fi sfînt care poate fi văzut şi pipăit şi despre care se presupune că are putere salvatoare. Într–adevăr, mulţi consideră relicvele religioase drept o verigă vizibilă a unui lanţ care leagă cerul de pămînt. Vă rugăm să reflectaţi un moment:
Nu prin vederea şi atingerea unor relicve religioase acţionează o persoană în concordanţă cu vorbele lui Isus referitoare la închinarea dorită de Dumnezeu. Isus a zis: „Vine ora, şi aceasta este acum, cînd adevăraţii închinători se vor închina Tatălui cu spirit şi adevăr, căci, într–adevăr, oameni de felul acesta caută Tatăl, ca să i se închine. Dumnezeu este Spirit şi cei care i se închină trebuie să i se închine cu spirit şi adevăr“ (Ioan 4:23, 24, NW). Iehova Dumnezeu este „Spirit“, invizibil ochilor umani. A ne închina lui „cu spirit“ înseamnă că serviciul nostru sacru pentru Dumnezeu are ca motivaţie o inimă plină de iubire şi de credinţă (Matei 22:37-40; Galateni 2:16). Nu putem să ne închinăm la Dumnezeu «cu adevăr» venerînd relicve, ci numai respingînd minciunile religioase, învăţînd voinţa sa revelată în Biblie şi înfăptuind–o.
Nu este deci surprinzător faptul că savantul James Bentley recunoaşte că «vechii evrei nu practicau venerarea relicvelor». El mai spune că, în timpul celor patru secole care au trecut de la moartea lui Ştefan pînă la exhumarea trupului său de către Lucian, atitudinea creştinilor faţă de relicve s–a schimbat complet. Însă creştinătatea apostată încetase deja înainte de secolul al cincilea e.n. să mai adere la învăţăturile biblice clare despre idolatrie, starea morţilor şi rolul lui Isus Cristos în calitate de cel care „intervine pentru noi“. — Romani 8:34; Eclesiastul 9:5; Ioan 11:11-14.
Dacă dorim ca închinarea noastră să–i placă lui Dumnezeu, trebuie să ne asigurăm că ea nu este asociată cu vreo formă de idolatrie. Pentru a fi plăcută, închinarea noastră trebuie să se adreseze Creatorului, Iehova Dumnezeu, nu vreunei relicve ori creaturi (Romani 1:24, 25; Apocalipsa 19:10). Trebuie, de asemenea, să acumulăm cunoştinţe exacte despre Biblie şi să ne formăm o credinţă puternică (Romani 10:17; Evrei 11:6). Şi dacă vom umbla pe calea închinării adevărate, vom acţiona în concordanţă cu nenumărate dovezi scripturale potrivit cărora lui Dumnezeu nu îi place devoţiunea acordată relicvelor.
[Legenda ilustraţiei de la pagina 5]
Oasele lui Elisei nu au fost venerate, deşi ele au fost implicate într–o înviere