apostolul Pavel: „Deveniţi imitatorii mei, aşa cum şi eu sînt imitator al lui Cristos?“ — 1 Corinteni 11:1.

Pavel, un exemplu de om fericit

16. Despre ce anume se interesa apostolul Pavel în mod deosebit?

¹⁶ Este oportun să vorbim despre ceea ce a făcut Pavel în această privinţă, deoarece şi el era un model de imitat. După cum era de aşteptat, el se interesa în primul rînd de necesităţile spirituale ale semenilor săi. El era ‘un ambasador substituindu-l pe Cristos, făcînd această rugăciune: «Împăcaţi-vă cu Dumnezeu»’ (2 Corinteni 5:20). Misiunea specială pe care Pavel o primise consta în a predica şi a întări congregaţiile printre neiudei. El a scris: „Vestea bună pentru cei necircumcişi mi-a fost încredinţată mie.“ — Galateni 2:7.

17. De unde rezultă că Pavel se îngrijea şi de necesităţile fizice ale creştinilor?

¹⁷ De vreme ce Pavel afirma că îl imita pe Cristos, se preocupa el oare, aşa ca şi Iehova şi Isus, de suferinţele şi dificultăţile fizice ale tovarăşilor săi de închinare? Să-l lăsăm pe el să răspundă. În Galateni 2:9 el spune: ‘Iacob, Chifa [Petru] şi Ioan ne-au dat, mie şi lui Barnaba, mîna dreaptă a participării comune, ca noi să mergem la naţiuni.’ În versetul următor el adaugă: „Numai că trebuia să ne aducem aminte de cei săraci; lucru pe care eu m-am străduit cu sinceritate să-l fac“ (Galateni 2:10). Pavel înţelegea deci că, deşi, în calitatea sa de apostol şi misionar avea responsabilităţi faţă de numeroase congregaţii, totuşi nu trebuia să se lase atît de absorbit de acestea încît să nu se mai intereseze de bunăstarea fizică a fraţilor şi surorilor sale.

18. Cine erau „săracii“ la care Pavel făcea probabil aluzie în Galateni 2:10, şi de ce a trebuit el să se îngrijească de ei?

¹⁸ Probabil că cei „săraci“ despre care el vorbeşte în Galateni 2:10 erau îndeosebi creştini iudei din Ierusalim şi din Iudeea. Cu cîţiva ani mai înainte, se ridicase un ‘murmur din partea evreilor de limbă greacă împotriva celor de limbă ebraică, deoarece văduvele lor fuseseră neglijate de la distribuirea zilnică’ a hranei (Fapte 6:1). Astfel, spunînd că este apostol al naţiunilor, Pavel a arătat în mod clar că el nu uita pe nici un membru al marii familii creştine (Romani 11:13). El ştia că grija faţă de necesităţile fizice ale fraţilor se includea şi ea în cuvintele: „Ca să nu existe nici o dezbinare în corp, şi ca membrele lui să aibă în egală măsură grijă unele faţă de altele. Şi dacă un membru suferă, toate celelalte membre suferă cu el.“ — 1 Corinteni 12:25, 26.

19. Ce dovadă avem că Pavel şi alţi creştini au făcut într-adevăr ceva pentru a se îngriji de cei săraci?

¹⁹ Cînd creştinii din Ierusalim şi Iuda au suferit din cauza sărăciei, a foametei sau a persecuţiilor, congregaţiile îndepărtate au intervenit. Cu siguranţă, în rugăciunile lor ele i-au cerut lui Dumnezeu să-i susţină şi să-i consoleze pe fraţii lor nevoiaşi, dar ele nu au stat deoparte. Pavel a scris că „celor din Macedonia şi din Ahaia le-a făcut plăcere să-şi împartă cu ei resursele printr-o contribuţie pentru săracii dintre sfinţii care sînt în Ierusalim“ (Romani 15:26, 27). Creştinii care făceau asemenea contribuţii financiare pentru fraţii necăjiţi erau „îmbogăţiţi în toate pentru orice fel de generozitate care produce prin intermediul nostru mulţumiri la adresa lui Dumnezeu“ (2 Corinteni 9:1–13). Nu i-a făcut oare fericiţi lucrul acesta?

20. De ce puteau fi fericiţi creştinii care făceau o contribuţie în favoarea celor „săraci“?

²⁰ Fraţii care au dat bani celor „săraci dintre sfinţii care sînt în Ierusalim“ aveau un motiv suplimentar de a fi fericiţi. Darurile pe care le făceau pentru a se îngriji de cei nenorociţi îi ajutau să obţină aprobarea lui Dumnezeu. De ce oare? Înţelegem lucrul acesta dacă avem în vedere că termenul grecesc tradus prin „contribuţie“ în Romani 15:26 şi în 2 Corinteni 9:13 exprimă ideea de „semn de fraternitate, dovadă de unitate frăţească, chiar donaţie“. El este folosit în Evrei 13:16, unde se spune: „Nu uitaţi să faceţi binele şi să împărţiţi cu alţii, deoarece lui Dumnezeu asemenea jertfe îi sînt plăcute.“

Vom fi fericiţi?

21. Ce putem conclude că va procura o bază pentru cîştigarea fericirii?

²¹ Pe parcursul acestei analize am văzut dovezi biblice că Iehova Dumnezeu, Isus Cristos şi apostolul Pavel s-au îngrijit de cei nenorociţi. Am observat că ei au recunoscut cu toţii necesitatea de a se ocupa în primul rînd de nevoile spirituale ale altora. Dar este tot atît de adevărat că ei au arătat în mod practic că se îngrijeau de săraci, de bolnavi şi de cei necăjiţi. Ei puteau fi fericiţi prin faptul că dădeau ajutor material celor nenorociţi. Nu ar trebui să facem şi noi la fel? Pavel îndeamnă „să reţineţi cuvintele Domnului Isus, pe care el însuşi le-a spus: «Este mai multă fericire în a da decît în a primi.»“ — Fapte 20:35.

El a ascultat mai degrabă de Dumnezeu ca guvernator decît de oameni

„Trebuie să ascultăm mai degrabă de Dumnezeu ca guvernator decît de oameni.“

ÎN URMĂ cu aproape 2 000 de ani aceste cuvinte curajoase au răsunat în sala Sanhedrinului din Ierusalim, cînd un grup de creştini din secolul I a fost interogat de marele preot iudeu. Aceşti creştini fuseseră arestaţi în timp ce învăţau mulţimile în templu. Îngerul lui Iehova le ordonase să meargă acolo şi să predice Cuvîntul lui Dumnezeu, dar preoţii le spuseseră să nu facă aceasta. De cine aţi fi ascultat dacă v-aţi fi aflat într-o asemenea situaţie? Creştinii în cauză nu au ezitat nici un moment. Ei au ascultat mai degrabă de Dumnezeu ca guvernator decît de oameni. — Fapte 5:17–32.

De-a lungul secolelor care s-au scurs de la aceste evenimente, alţi oameni au urmat exemplul curajos al acestor creştini cînd, asemenea preoţilor din secolul I, conducătorii religioşi au refuzat să asculte adevărul şi au încercat să-i împiedice pe alţii să o facă (Matei 23:13). La începutul secolului al XV-lea, Jan Husa (1371—1415) a reluat cuvintele citate mai sus cînd i s-a interzis să predice în Boemia sa natală (o parte din actuala Cehoslovacie). El a recunoscut autoritatea supremă a lui Dumnezeu şi a Cuvîntului său într-o epocă în care nimeni sau aproape nimeni nu contesta supremaţia papei şi a Bisericii. Ce anume îl făcuse să adopte o asemenea poziţie?