Identificarea „omului nelegiuirii“

„Va fi dezvăluit cel nelegiuit pe care Domnul Isus îl va suprima.“ — 2 TESALONICENI 2:8.

1, 2. De ce este un lucru vital să–l identificăm pe omul nelegiuirii?

TRĂIM într–o eră a nelegiuirii. Aceasta este un fenomen mondial. Pretutindeni există teama de indivizi lipsiţi de scrupule care constituie o adevărată ameninţare pentru noi şi pentru bunurile noastre. Există, însă, un element nelegiuit cu mult mai perfid care acţionează de secole. Biblia îl numeşte „omul nelegiuirii“.

² Este un lucru vital să–l identificăm pe acest om al nelegiuirii. De ce? Deoarece el este decis să submineze buna noastră relaţie cu Dumnezeu şi speranţa noastră de viaţă veşnică. Cum anume? Încercînd să ne facă să abandonăm adevărul şi să dăm crezare în schimb unor minciuni împiedicîndu–ne astfel să ne închinăm lui Dumnezeu „cu spirit şi adevăr“ (Ioan 4:23). Din acţiunile sale reiese clar că acest element nelegiuit distinct se împotriveşte lui Dumnezeu şi scopurilor sale precum şi poporului său dedicat.

3. Cum ne atrage atenţia Biblia asupra omului nelegiuirii?

³ Biblia vorbeşte despre acest om al nelegiuirii la 2 Tesaloniceni 2:3. Sub inspiraţia spiritului lui Dumnezeu, apostolul Pavel a scris: „Nimeni să nu vă seducă în vreun fel, deoarece [ziua lui Iehova, zi în care el va distruge acest sistem rău de lucruri] nu va veni pînă cînd nu va veni întîi apostazia şi nu va fi dezvăluit omul nelegiuirii.“ Aici Pavel a profeţit că înainte de sfîrşitul acestui sistem, avea să–şi facă apariţia apostazia şi avea să se dezvăluie un om al nelegiuirii. Ba mai mult, la 2Te 2 versetul 7 Pavel a declarat: „Misterul acestei nelegiuiri lucrează deja.“ Aşadar, în secolul I e.n., acest om al nelegiuirii începuse să–şi facă apariţia.

Originea omului nelegiuirii

4. Cine este tatăl şi susţinătorul omului nelegiuirii?

⁴ De unde provine acest om al nelegiuirii şi cine îl susţine? Pavel răspunde: „Prezenţa celui nelegiuit este conform cu operaţiunea lui Satan, cu orice fel de lucrare puternică şi semne şi preziceri mincinoase şi cu toate înşelăciunile nedreptăţii pentru cei care pier, ca plată fiindcă nu au acceptat iubirea adevărului, ca să fie salvaţi“ (2 Tesaloniceni 2:9, 10). Aşadar, Satan este tatăl şi susţinătorul omului nelegiuirii. Şi întocmai cum Satan i se împotriveşte lui Iehova, scopurilor sale şi poporului său, tot la fel face omul nelegiuirii, indiferent că îşi dă seama de acest lucru sau nu.

5. Ce soartă îl aşteaptă pe omul nelegiuirii şi pe cei care îl urmează?

⁵ Cei care se alătură omului nelegiuirii vor avea parte de soarta lui — distrugerea. Pavel scrie: „Va fi dezvăluit cel nelegiuit pe care Domnul Isus îl va suprima (. . .) şi îl va reduce la nimic prin manifestarea prezenţei sale“ (2 Tesaloniceni 2:8). Momentul distrugerii omului nelegiuirii şi a susţinătorilor săi („cei care pier“) va veni în curînd „la revelaţia Domnului Isus din cer cu îngerii săi puternici, într–un foc strălucitor, cînd va aduce răzbunarea asupra celor care nu îl cunosc pe Dumnezeu şi asupra celor care nu ascultă vestea bună despre Domnul nostru Isus. Aceştia vor suferi pedeapsa judecătorească a distrugerii eterne.“ —2 Tesaloniceni 1:6–9.

6. Ce informaţie suplimentară dă Pavel cu privire la omul nelegiuirii?

⁶ Pavel îl descrie în continuare pe acest om al nelegiuirii spunînd: „El se situează în opoziţie şi se ridică mai presus de oricine este numit «dumnezeu» sau obiect de veneraţie, astfel că se aşază în templul lui Dumnezeu, afişîndu–se în public drept dumnezeu“ (2 Tesaloniceni 2:4). Pavel a avertizat, aşadar, că Satan avea să ridice un nelegiuit, un fals obiect de veneraţie, care avea să se plaseze chiar deasupra legii lui Dumnezeu.

Cum să–l identificăm pe omul nelegiuirii

7. De ce putem trage concluzia că Pavel nu a vorbit despre o singură persoană, şi ce anume reprezintă omul nelegiuirii?

⁷ Vorbea oare Pavel despre o singură persoană? Nu, deoarece el spune că acest „om“ apăruse în timpul său şi avea să continue să existe pînă cînd Iehova avea să–l distrugă la sfîrşitul acestui sistem. Acest om există, deci, de secole. Este evident că nici un om în sensul literal al cuvîntului nu a trăit atît de mult timp. În consecinţă, expresia „omul nelegiuirii“ trebuie să reprezinte un grup sau o clasă de persoane.

8. Cine este omul nelegiuirii, şi care sînt cîteva din trăsăturile sale caracteristice?

⁸ Despre cine este vorba? Faptele demonstrează că este vorba de clerul mîndru şi ambiţios al creştinătăţii care s–a ridicat pe parcursul secolelor pretinzîndu–se a fi el însuşi lege. Acest lucru reiese din faptul că în sînul creştinătăţii există mii de religii şi secte diferite, fiecare avînd propriul său cler şi fiecare clasă clericală fiind în conflict cu celelalte cu privire la un oarecare aspect doctrinal sau practică religioasă. Această diviziune este o dovadă clară că oamenii aceştia nu urmează legea lui Dumnezeu. Ei nu pot proveni de la Dumnezeu. (Compară Mica 2:12; Marcu 3:24; Romani 16:17; 1 Corinteni 1:10.) Tot ceea ce au în comun aceste religii este că nu rămîn ataşate învăţăturilor Bibliei, violînd regula: „Să nu treceţi peste ceea ce este scris.“ — 1 Corinteni 4:6; vezi şi Matei 15:3, 9, 14.

9. Cu ce idei nescripturale a substituit omul nelegiuirii adevărurile Bibliei?

⁹ În consecinţă, acest om al nelegiuirii este o persoană compozită: clerul religios al creştinătăţii. Toţi membrii acestuia, indiferent că este vorba de papi, preoţi, patriarhi sau predicatori protestanţi, sînt răspunzători de păcatele comise de creştinătate. Ei au schimbat adevărurile lui Dumnezeu cu minciuni păgîne predînd doctrine nescripturale cum ar fi nemurirea sufletului uman, iadul de foc, purgatoriul şi Trinitatea. Ei sînt asemenea conducătorilor religioşi cărora Isus le–a spus: „Voi veniţi de la tatăl vostru Diavolul şi doriţi să împliniţi dorinţele tatălui vostru. (. . .) el este mincinos şi tatăl minciunii“ (Ioan 8:44). Ceea ce îi demască, de asemenea, ca fiind nelegiuiţi sînt practicile lor, deoarece ei participă la activităţi care violează legile lui Dumnezeu. Unor astfel de oameni, Isus le zice: „Plecaţi de la mine, voi lucrători ai nelegiuirii.“ — Matei 7:21–23.

Ei se înalţă mai presus de alţii

10. Ce relaţii întreţine omul nelegiuirii cu conducătorii politici?

¹⁰ Istoria demonstrează că această clasă a omului nelegiuirii a dat dovadă de o atît de mare mîndrie şi aroganţă încît a ajuns să–şi impună punctul său de vedere în faţa conducătorilor lumii. Sub pretextul doctrinei «dreptului divin al regilor» clerul s–a prezentat drept intermediarul principal între regi şi Dumnezeu. Clericii au încoronat şi detronat regi şi împăraţi şi au reuşit să manevreze masele în favoarea sau împotriva conducătorilor. De fapt, ei au spus la fel ca şi preoţii de frunte ai iudeilor care l–au respins pe Isus: „Noi nu avem nici un rege în afară de cezar“ (Ioan 19:15). Cu toate acestea, învăţătura lui Isus este clară: „Regatul meu nu face parte din această lume“, a spus el. — Ioan 18:36.

11. Cum s–au înălţat clericii mai presus de alţii?

¹¹ Pentru a se înălţa cu mult deasupra poporului de rînd, această clasă a omului nelegiuirii a adoptat o îmbrăcăminte deosebită, de obicei neagră. În plus, membrii ei s–au împodobit cu tot felul de ornamente fastuoase, purtînd coroane, cruci şi mitre. (Compară Matei 23:5, 6.) Dar Isus şi discipolii săi nu au avut o astfel de îmbrăcăminte: ei erau îmbrăcaţi la fel ca poporul de rînd. Membrii clerului au adoptat, de asemenea, titluri cum ar fi „Tată“, „Tată Sfînt“, „Prea Sfinţitul“, „Înalt Prea Sfinţitul“, „Excelenţa sa“ şi „Eminenţa sa“, titluri prin care ei «s–au înălţat mai presus de toţi ceilalţi». Însă, cu privire la titlurile religioase Isus a afirmat: „Să nu numiţi pe nimeni părintele vostru pe pămînt“ (Matei 23:9). În mod asemănător, Elihu, mustrîndu–i pe consolatorii ipocriţi ai lui Iov, a spus: „Să nu arăt, vă rog, parţialitate unui om; şi nu voi conferi titlu unui om pămîntean.“ — Iov 32:21.

12. Conform cuvintelor lui Pavel, cui serveşte clerul în realitate?

¹² Cînd Pavel a declarat pe vremea sa că omul nelegiuirii începuse deja să lucreze, el a spus totodată cu privire la cei care reflectau atitudinea acestui nelegiuit: „Fiindcă asemenea oameni sînt apostoli falşi, lucrători înşelători care îşi iau înfăţişare de apostoli ai lui Cristos. Şi nu e de mirare, căci Satan însuşi continuă să–şi ia tot mereu înfăţişarea de înger de lumină. Nu este deci un lucru mare dacă şi slujitorii săi îşi iau tot mereu înfăţişarea de slujitori ai dreptăţii. Dar sfîrşitul lor va fi conform lucrărilor lor.“ — 2 Corinteni 11:13–15.

Răzvrătire împotriva închinării adevărate

13. Ce este apostazia profeţită de Pavel?

¹³ Pavel a spus că acest om al nelegiuirii avea să se dezvolte o dată cu apostazia. De fapt, prima indicaţie pe care a dat–o Pavel pentru identificarea acestei clase nelegiuite este că „ziua lui Iehova [în care Iehova va distruge acest sistem rău de lucruri] (. . .) nu va veni pînă cînd nu va veni întîi apostazia“ (2 Tesaloniceni 2:2, 3). Dar, ce se înţelege prin „apostazie“? În acest context, ea nu semnifică doar o îndepărtare de adevăr sau o abandonare a acestuia din cauza slăbirii spirituale. Cuvîntul grec tradus aici prin „apostazie“ înseamnă printre altele „nelealitate“ sau „revoltă“. Multe traduceri îl redau prin „rebeliune“. Versiunea lui William Barclay declară: „Acea zi nu poate veni pînă nu vine întîi Marea Rebeliune.“ The Jerusalem Bible o numeşte „Marea Revoltă“. În consecinţă, contextul arată că prin „apostazie“ Pavel desemnează aici o revoltă împotriva închinării adevărate.

14. Cînd a început cu adevărat să se dezvolte apostazia?

¹⁴ Cum s–a dezvoltat această apostazie, această rebeliune? La 2 Tesaloniceni 2:6, Pavel vorbeşte despre ceea ce, pe vremea sa, «acţiona ca un obstacol» în faţa omului nelegiuirii. Despre ce este vorba? Despre forţa restrictivă exercitată de apostoli. Prezenţa lor, precum şi darurile puternice care le–au fost acordate prin spiritul sfînt, au împiedicat pe vremea aceea extinderea apostaziei (Fapte 2:1–4; 1 Corinteni 12:28). Dar, o dată cu moartea apostolilor, survenită pe la sfîrşitul secolului I, această forţă restrictivă a dispărut.

Dezvoltarea unei clase clericale nescripturale

15. Ce aranjament a fost stabilit de Isus în favoarea congregaţiei creştine?

¹⁵ Congregaţia pe care a întemeiat–o Isus s–a dezvoltat pe parcursul primului secol sub îndrumarea bătrînilor (supraveghetori) şi a slujitorilor auxiliari (Matei 20:25–27; 1 Timotei 3:1–13; Tit 1:5–9). Aceştia erau aleşi dintre membrii congregaţiei. Ei erau bărbaţi capabili din punct de vedere spiritual dar care, la fel ca Isus, nu primiseră o instruire teologică specială. Într–adevăr, adversarii lui Isus s–au întrebat: „Cum de ştie acest om literele, el care nu a studiat în şcoli?“ (Ioan 7:15). Şi, referindu–se la apostoli, conducătorii religioşi au făcut aceeaşi observaţie: „Cînd au văzut francheţea lui Petru şi Ioan şi cînd şi–au dat seama că aceştia erau oameni neînvăţaţi şi de rînd, au rămas uimiţi. Şi au recunoscut cu privire la ei că fuseseră cu Isus.“ — Fapte 4:13.

16. În ce priveşte organizarea congregaţiei, cum a cauzat apostazia o deviere de la modelul lăsat de creştinii din primul secol?

¹⁶ Însă, apostazia a introdus concepte împrumutate de la clerul iudaic şi apoi de la sistemul religios al Romei păgîne. Cu timpul, credinţa adevărată a fost abandonată şi s–a dezvoltat o clasă clericală nescripturală. Un papă încoronat a început să conducă peste un colegiu de cardinali, care erau aleşi dintre sutele de episcopi şi arhiepiscopi care, la rîndul lor, proveneau din rîndurile preoţilor instruiţi în seminarii. Astfel, la puţin timp după secolul I, în sînul creştinătăţii s–a afirmat o clasă clericală mistică. Această clasă nu urma modelul lăsat de bătrînii şi de slujitorii auxiliari din secolul I, ci se inspira din sistemele religioase păgîne.

17. Cînd a fost întărită în mod deosebit puterea omului nelegiuirii?

¹⁷ Începînd din secolul al III–lea e.n. credincioşilor de rînd li s–a atribuit un rang inferior, rangul de laici. Puţin cîte puţin, omul apostat al nelegiuirii a pus mîna pe putere. Această putere a fost consolidată pe parcursul domniei împăratului roman Constantin, îndeosebi după Conciliul de la Niceea, din anul 325 e.n. Atunci biserica şi statul s–au unit strîns. Astfel, omul nelegiuirii — clerul creştinătăţii — avea să devină de–a lungul secolelor un şir de apostaţi revoltaţi împotriva adevăratului Dumnezeu, Iehova. Legile şi aranjamentele pe care le–au urmat erau stabilite de ei înşişi şi nu de Dumnezeu.

Învăţături păgîne

18. Ce învăţături blasfemiatoare păgîne şi–a însuşit omul nelegiuirii?

¹⁸ Cu timpul, omul nelegiuirii şi–a însuşit şi învăţături păgîne. De exemplu, un misterios, un ininteligibil dumnezeu trinitar l–a înlocuit pe Acela care a zis: „Eu sînt Iehova. Acesta este numele meu; şi nu voi da gloria mea la nimeni altul.“ „Eu sînt Iehova, şi nu există altul. Cu excepţia mea nu există Dumnezeu“ (Isaia 42:8; 45:5). Această substituire a adevărurilor lui Dumnezeu cu concepte umane, chiar păgîne, s–a extins incluzînd încă o blasfemie: adorarea Mariei. Cea pe care Biblia o zugrăveşte sub trăsăturile unei femei umile a devenit pentru creştinătate „Mama lui Dumnezeu“. Astfel, clerul, promotorul acestor învăţături false a devenit cea mai productivă „iarbă rea“ semănată de Satan cu scopul de a încerca să înăbuşe sămînţa excelentă semănată de Cristos. — Matei 13:36–39.

19. Cum s–a fragmentat creştinătatea pe parcursul secolelor şi ce s–a perpetuat?

¹⁹ Apoi, pe măsură ce au apărut dezacordurile şi schismele, creştinătatea s–a fragmentat în sute de religii şi secte. Cu puţine excepţii, fiecare nouă religie sau sectă a păstrat în sînul ei distincţia dintre clerici şi laici. În felul acesta, clasa omului nelegiuirii s–a perpetuat pînă în zilele noastre. Şi ea continuă încă să se înalţe pe sine însăşi deasupra oamenilor de rînd prin vestimentaţia ei deosebită şi titluri răsunătoare. Aşadar, Pavel nu a exagerat atunci cînd a spus că această clasă a omului nelegiuirii avea să se glorifice pe sine însăşi şi să se înalţe la un rang asemănător lui Dumnezeu.

Papalitatea

20. Cum este descris papa în unele lucrări catolice?

²⁰ Un exemplu frapant al acestei glorificări îl constituie papalitatea. Potrivit dicţionarului ecleziastic al lui Lucio Ferraris, publicat în Italia, papa este „de o aşa demnitate şi înălţime încît el nu este pur şi simplu un om ci, ca să zicem aşa, Dumnezeu, şi Locţiitorul lui Dumnezeu“. El posedă o triplă coroană, cea de „rege al cerului, al pămîntului şi al infernului“. Acelaşi dicţionar continuă astfel: „Papa este, ca să zicem aşa, Dumnezeu pe pămînt, singurul prinţ al credincioşilor lui Cristos, cel mai mare rege al tuturor regilor.“ El adaugă: „Papa poate să anuleze uneori legea divină.“ De asemenea, The New Catholic Dictionary declară referitor la papa: „Ambasadorii săi au întîietate faţă de ceilalţi membri ai corpului diplomatic.“

21. Ce contrast există între acţiunile papei şi cele ale lui Petru şi ale unui înger?

²¹ Spre deosebire de discipolii lui Isus, papa poartă adeseori o vestimentaţie excesiv de îngrijită şi acceptă cu bucurie să fie flatat de oameni. Papa le permite oamenilor să îngenuncheze înaintea lui, să–i sărute inelul, şi să–l transporte pe umerii lor într–un fotoliu special. Cîtă îngîmfare au dovedit papii de–a lungul secolelor! Şi ce contrast faţă de simplitatea umilă a lui Petru, care i–a spus lui Corneliu, ofiţerul roman ce îngenunchiase la picioarele sale pentru a–i aduce omagii: „Ridică–te; (. . .) şi eu sînt om!“ (Fapte 10:25, 26, Biblia Cornilescu). De asemenea, ce contrast faţă de îngerul care i–a dat apostolului Ioan Revelaţia! Apostolul a încercat să se prosterne înaintea acestui înger pentru a i se închina, dar îngerul i–a zis: „Ia seama! Să nu faci lucrul acesta! Eu nu sînt decît tovarăşul tău de sclavie şi al fraţilor tăi care sînt profeţi şi al acelora care respectă cuvintele din acest sul. Închină–te lui Dumnezeu.“ — Apocalips 22:8, 9.

22. Prin ce regulă scripturală poate fi identificat omul nelegiuirii?

²² Este oare această examinare a clasei clerului prea severă? Putem să determinăm acest lucru aplicînd regula pe care a dat–o Isus pentru identificarea profeţilor falşi: „După roadele lor îi veţi recunoaşte“ (Matei 7:15, 16). Ce roade a produs clerul pe parcursul istoriei şi în secolul nostru al XX–lea? Care va fi soarta acestui om al nelegiuirii, şi cine va împărtăşi soarta sa? Ce responsabilitate au aceia care se tem cu adevărat de Dumnezeu cu privire la acest om al nelegiuirii? Articolele ce urmează vor trata aceste chestiuni.

Judecata lui Dumnezeu împotriva „omului nelegiuirii“

„Orice pom care nu produce roade excelente este tăiat şi aruncat în foc.“ — MATEI 7:19.

1, 2. Cine este omul nelegiuirii şi cum s–a dezvoltat el?

CÎND apostolul Pavel a fost inspirat de Dumnezeu pentru a profeţi apariţia unui „om al nelegiuirii“, el a spus că acest om era în curs să apară în timpul său. Aşa cum a explicat articolul precedent, Pavel s–a referit la o clasă de persoane care avea să preia conducerea în ce priveşte introducerea apostaziei de la adevăratul creştinism. Această apostazie a luat naştere la sfîrşitul secolului I e.n., în special după moartea ultimilor apostoli. Această clasă nelegiuită a introdus doctrine şi practici care erau în contradicţie cu Cuvîntul lui Dumnezeu. — 2 Tesaloniceni 2:3, 7; Fapte 20:29, 30; 2 Timotei 3:16, 17; 4:3, 4.

² Cu timpul această clasă nelegiuită s–a dezvoltat devenind clerul creştinătăţii. Puterea acesteia a fost consolidată de către împăratul roman Constantin în secolul al IV–lea cînd bisericile apostate au fost unite cu statul păgîn. Pe măsură ce creştinătatea a continuat să se scindeze într–o mulţime de secte, clerul a continuat să se înalţe pe sine deasupra laicilor şi adeseori chiar şi deasupra conducătorilor lumii. — 2 Tesaloniceni 2:4.

3. Care va fi soarta omului nelegiuirii?

³ Care avea să fie soarta omului nelegiuirii? Pavel a spus cu privire la aceasta: „Va fi dezvăluit cel nelegiuit pe care Domnul Isus îl va suprima (. . .) şi îl va reduce la nimic prin manifestarea prezenţei sale“ (2 Tesaloniceni 2:8). Aceasta înseamnă că distrugerea clerului va avea loc atunci cînd Dumnezeu va aduce sfîrşitul asupra întregului sistem al lui Satan. Dumnezeu îl utilizează pe Regele său ceresc, Cristos Isus pentru a conduce forţele îngereşti de execuţie (2 Tesaloniceni 1:6–9; Apocalips 19:11–21). Aceasta este soarta care îl aşteaptă pe cler deoarece l–a dezonorat pe Dumnezeu şi pe Cristos şi a îndepărtat milioane de oameni de la închinarea adevărată.

4. În baza cărui principiu va fi judecat omul nelegiuirii?

⁴ Isus a stabilit principiul în baza căruia avea să fie judecat omul nelegiuirii, zicînd: „Păziţi–vă de profeţii falşi care vin la voi în haine de oaie, dar care pe dinăuntru sînt lupi lacomi. După roadele lor îi veţi recunoaşte. Culege cineva vreodată struguri din mărăcini şi smochine din spini? Tot la fel, orice pom bun produce roade excelente, dar orice pom putred produce roade fără valoare; pomul bun nu poate purta roade fără valoare, nici pomul putred nu poate produce roade excelente. Orice pom care nu produce roade excelente este tăiat şi aruncat în foc. (. . .) Nu oricine îmi spune: «Doamne, Doamne», va intra în regatul cerurilor, ci acela care îndeplineşte voinţa Tatălui meu care este în ceruri.“ — Matei 7:15–21; vezi şi Tit 1:16; 1 Ioan 2:17.

Excelentele roade ale creştinismului

5. Care este fundamentul pentru producerea excelentelor roade ale creştinismului, şi care este una din poruncile cele mai importante?

⁵ Fundamentul pentru producerea excelentelor roade ale creştinismului este arătat la 1 Ioan 5:3 unde se spune: „Iată ce înseamnă iubirea faţă de Dumnezeu: să respectăm poruncile sale.“ Şi, una din poruncile cele mai importante este aceasta: „Să–l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi“ (Matei 22:39). Aşadar, adevăraţii slujitori ai lui Dumnezeu trebuie să–şi iubească aproapele, indiferent de rasa sau naţionalitatea acestuia. — Matei 5:43–48; Romani 12:17–21.

6. Pe cine trebuie să–i iubească creştinii îndeosebi?

⁶ Slujitorii lui Dumnezeu trebuie să–i iubească îndeosebi pe fraţii lor de credinţă. „Dacă cineva declară: «Eu îl iubesc pe Dumnezeu», şi totuşi îşi urăşte fratele, este un mincinos. Fiindcă acela care nu îşi iubeşte fratele, pe care l–a văzut, nu poate să–l iubească pe Dumnezeu pe care nu l–a văzut. Şi iată porunca pe care o avem de la el: cine îl iubeşte pe Dumnezeu trebuie să îşi iubească şi fratele“ (1 Ioan 4:20, 21). Această iubire, a spus Isus, avea să fie un semn distinctiv al adevăraţilor creştini: „Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sînteţi discipolii mei, dacă aveţi iubire între voi.“ — Ioan 13:35; vezi şi Romani 14:19; Galateni 6:10; 1 Ioan 3:10–12.

7. Ce îi ţine uniţi pe adevăraţii creştini din întreaga lume?

⁷ Iubirea frăţească este liantul care îi uneşte pe slujitorii lui Dumnezeu. „Îmbrăcaţi–vă cu iubire, deoarece ea este o legătură perfectă a unităţii“ (Coloseni 3:14). Adevăraţii creştini trebuie să fie în unitate cu fraţii lor din întreaga lume, deoarece Cuvîntul lui Dumnezeu dă porunca: „Să vorbiţi cu toţii în perfect acord şi să nu existe sciziuni între voi, ci să fiţi strîns uniţi, în acelaşi spirit şi în acelaşi mod de a gîndi.“ (1 Corinteni 1:10). Pentru a menţine această iubire şi unitate la scară mondială, slujitorii lui Dumnezeu trebuie să fie neutri în ce priveşte afacerile politice ale acestei lumi. Isus a zis: „Ei nu fac parte din lume, aşa cum nici eu nu fac parte din lume.“ — Ioan 17:16.

8. Cum a demonstrat Isus ce anume trebuie să facă creştinii?

⁸ Isus a demonstrat pînă la ce punct se extinde acest principiu atunci cînd Petru şi–a scos sabia şi a tăiat urechea unuia dintre oamenii care veniseră să–l aresteze pe Isus. A încurajat oare Isus o astfel de utilizare a forţei chiar dacă aceasta avea drept scop protejarea Fiului lui Dumnezeu împotriva adversarilor? Nu, ci el i–a zis lui Petru: „Pune sabia la locul ei“ (Matei 26:52). Aşadar, adevăraţii creştini nu iau parte nici la războaiele dintre naţiuni, nici la alte vărsări de sînge uman, chiar dacă refuzul lor ar însemna să moară ca martiri din cauza neutralităţii creştine, aşa cum s–a întîmplat cu mulţi de–a lungul secolelor şi chiar şi în timpul nostru. Ei ştiu că numai Regatul lui Dumnezeu sub conducerea lui Cristos va elimina pentru totdeauna războaiele