Episcopii — Stăpîni sau sclavi?

THOMAS WOLSEY s-a născut la Ipswich, Anglia, în 1475. Devenind în anul 1498 preot, el obţine favoarea regelui Henri al VIII-lea. Ascensiunea sa a fost foarte rapidă: episcop de Lincoln în 1514, arhiepiscop de York la cîteva luni după aceea, cardinal în 1515, iar, abia după trei ani devine nunţiua papal. Mai mult decît atît, regele l-a numit lord cancelar. Practic, între anii 1515—1529, Anglia a fost guvernată de el. Cardinalul Wolsey este tipul reprezentativ al multor clerici care au domnit ca adevăraţi „stăpîni“ spirituali şi profani.

În primul secol al erei noastre trăia un „episcop“ de o cu totul altă condiţie. Acest bărbat, Timotei, era fiul unui grec. Mama, Eunice, şi bunica lui, Lois, erau evreice. Cele două femei l-au încurajat cu dragoste, crescîndu-l în credinţa creştină. În jurul anului 50, fiind încă tînăr, Timotei s-a folosit de ocazia ce i s-a oferit, însoţindu-l pe apostolul Pavel în lucrarea sa de misionar. După mai mulţi ani de instruire, el a devenit un supraveghetor creştin sau e·pi’sko·pos (din care provine cuvîntul episcop). Fiind devotat şi altruist, el era foarte iubit de oameni. Pavel a scris: „Asemenea unui copil cu tatăl său, el a slujit ca sclav împreună cu mine la promovarea veştii bune.“ — Filipeni 2:22.

Thomas a fost stăpîn, Timotei sclav: care dintre aceşti doi bărbaţi a oferit un bun exemplu adevăraţilor „episcopi“ sau supraveghetori creştini?

Modelul pentru supraveghetorii creştini

Isus Cristos, Fondatorul şi unicul conducător al adevăratului creştinism, a enunţat o regulă de bază pentru supraveghetori, spunînd: „Stiţi că şefii naţiunilor domnesc peste ele ca stăpîni‚ iar oamenii lor mari îşi fac simţită puterea. Printre voi nu trebuie să se întîmple aşa. (...) Oricine va vrea să fie primul între voi va fi sclavul vostru. De aceea, Fiul omului n-a venit pentru a fi slujit, ci pentru a sluji şi pentru a-şi da viaţa ca răscumpărare pentru mulţi.“ — Matei 20:25–28, Jerusalem Bible; sublinierea ne aparţine.

Petru, unul dintre primii supraveghetori creştini, a confirmat această regulă, dînd bătrînilor din adunarea creştină următoarea poruncă: „Păstoriţi turma lui Dumnezeu, care este în grija voastră, nu din obligaţie, ci de bunăvoie; nu din iubire pentru un cîştig necinstit, ci plini de însufleţire; nu ca şi cum aţi stăpîni peste cei care sînt moştenirea lui Dumnezeu, ci devenind exemple pentru turmă“ (1 Petru 5:2, 3). Petru punea în practică ceea ce predica. Astfel, în ziua cînd l-a vizitat pe Corneliu, primul păgîn care a aderat la creştinism, acesta „a căzut la picioarele lui şi s-a închinat. Dar Petru l-a ridicat, spunîndu-i: «Ridică-te; nici eu nu sînt decît un om»“. — Fapte 10:25, 26.

Să remarcăm faptul că textul de la 1 Petru 5:1 a fost adresat de apostol „bătrînilor“. Cuvîntul grecesc folosit de apostol şi tradus prin „bătrîn“ este pre·sby·te’rous‚ din care derivă cuvîntul preot. În creştinătate, „episcopii“ ocupă astăzi un rang mai înalt decît „preoţii“. Totuşi, cînd apostolul Pavel „a trimis la Efes şi i-a chemat pe bătrînii [pre·sby·te’rous] adunării“, el le-a spus printre altele: „Luaţi seama la voi înşivă şi la toată turma în mijlocul căreia spiritul sfînt va numit supraveghetori [e·pi·sko’pous]“ (Fapte 20:17, 28). Bătrînii (pre·sby·te’rous) şi supraveghetorii (e·pi·sko’pous) ocupau aceeaşi poziţie în timpurile biblice. Cuvîntul „bătrîn“ subliniază experienţa şi maturitatea spirituală indispensabilă pentru creştinii care acceptă o asemenea responsabilitate, în timp ce termenul „supraveghetor“ descrie, mai degrabă, activitatea pe care aceştia o desfăşoară veghind asupra membrilor adunării şi purtîndu-le de grijă.

Dar în calitatea sa de „supraveghetor“ sau „bătrîn“, stăpînea oare vreun bărbat asupra adunării creştine din primul secol? Potrivit cu Tit 1:5, 7, nu! În aceste versete, Pavel îi ordonă lui Tit să ‘facă numiri de bătrîni [pre·sby·te’rous] din oraş în oraş’. The Jerusalem Bible redă acest verset astfel: „şi să numeşti bătrîni în fiecare oraş“, adăugînd într-o notă de subsol: „Primele comunităţi creştine (...) aveau în fruntea lor un colegiu de bătrîni.“ — Sublinierea ne aparţine.

La rîndul său, Timotei a fost şi el însărcinat să numească supraveghetori în mai multe adunări. Potrivit traducerii Cornilescu‚ Pavel i-a scris lui Timotei: „Dacă rîvneşte cineva să fie episcop [e·pi·sko’pos], doreşte un lucru bun“ (1 Timotei 3:1). The Jerusalem Bible redă acest pasaj astfel: „A dori să fii un bătrîn care prezidează, înseamnă a dori o funcţie nobilă.“ În nota de subsol ea adaugă: „Cuvîntul ‘episcopos’“, folosit aici de Pavel, „nu a primit încă acelaşi sens de ‘episcop’“. (Sublinierea ne aparţine.) Bibliştii catolici admit că aroganţii episcopi ai creştinătăţii nu au nimic comun cu umilii supraveghetori numiţi printre primii creştini. The New Bible Dictionary spune: „Nu există în Noul Testament nici un indiciu că ar fi existat un episcop unic care guverna.“ În mod asemănător, Elmer T. Merrill (în cartea sa Essays in Early Christian History) scrie: „În cursul primilor o sută de ani (...) episcopul era cel mult un preşedinte modest al unui colegiu de prezbiteri [bătrîni] coasociaţi.“

Au episcopii creştinătăţii calităţile spirituale cerute?

Apostolul Pavel i-a scris lui Tit că un supraveghetor trebuie să fie „liber de acuzaţie“ (Tit 1:6). A fost cardinalul Wolsey „liber de acuzaţie“? Encyclopædia Britannica spune că el „nu era cast: avea un fiu şi o fiică nelegitimi“. El nu este singurul exemplu de acest gen. De-a lungul secolelor s-au făcut vinovaţi de această greşeală numeroşi preoţi şi episcopi. Iată ce spune în acest sens cartea Era credinţei (în engleză): „În secolul al nouălea, castitatea şi chiar şi celibatul preoţilor deveniseră o prefăcătorie.“ Unul dintre papii secolului al XI-lea, Grigore al VII-lea, a mărturisit: „Consider că nu există decît cîţiva episcopi a căror viaţă şi numire în funcţie să corespundă legilor Bisericii, sau care să conducă poporul lui Dumnezeu din iubire şi nu din ambiţie lumească.“

De asemenea, Pavel scrie că un bătrîn din adunarea creştină nu trebuie să fie „iubitor de bani“ (1 Timotei 3:3). Referitor la Wolsey, Encyclopædia Britannica mai spune: „Era materialist şi lacom de bani“, „se folosea de uriaşa sa putere profană şi religioasă pentru a aduna bogăţii ce nu erau depăşite în valoare decît de acelea ale regelui.“ El a deţinut două palate, dintre care unul, York Place, era atît de somptuos încît Henry al VIII-lea, după ce l-a vizitat, „s-a înfuriat la vederea tuturor acestor bogăţii“ şi i le-a confiscat.

În mod asemănător, astăzi, clericii creştinătăţii au profitat de colectele şi de dijmele bisericii, sau de veniturile pe care le aduceau anumite teritorii şi proprietăţi, pentru a se îmbogăţi personal (Apocalips 18:7). De exemplu, nu demult, un episcop din Africa de sud, conducătorul uneia dintre miile de biserici africane, şi-a cumpărat o maşină nouă, un Buick care a costat 37 000 de ranzib, deşi avea deja la dispoziţia sa patru automobile luxoase. Întrebat fiind ce cusur a găsit uneia dintre aceste maşini, un reprezentant al bisericii respective a explicat: „Este o maşină foarte frumoasă, dar episcopul are nevoie de spaţiul suplimentar pe care-l oferă spaţiosul Buick.“

Cît de efemere sînt însă toate aceste bogăţii materiale! Deoarece nu a reuşit să obţină anularea căsătoriei lui Henri al VIII-lea, Thomas Wolsey a pierdut favoarea regelui, în 1529. Potrivit istoriei, „căzut în disgraţie, el s-a retras în dioceza lui din York, pe care‚ în curs de 15 ani, nu o vizitase niciodată!“ (Sublinierea ne aparţine). Şi totuşi, Wolsey nu a pierdut numai în jocul politicii. Adevăratul său eşec este acela că a neglijat să-l imite pe „păstorul excelent“ (Isus, care) ‘a renunţat la sufletul său în folosul oilor’. — Ioan 10:11.

Dimpotrivă, Timotei nu s-a amestecat în politică. El nu făcea „parte din lume“ (Ioan 15:19). În loc să-şi domine fraţii creştini, el, pentru a-i ajuta, a devenit un sclav atît de devotat încît Pavel a putut scrie: „Nu am pe nimeni altcineva care să manifeste o dispoziţie ca a lui, de a se îngriji cu sinceritate de (...) voi.“ — Filipeni 2:20.

Cît de recunoscători trebuie să-i fim lui Iehova pentru faptul că a numit astăzi mii de supraveghetori fideli care ‘se îngrijesc cu sinceritate’ de turma sa. Majoritatea supraveghetorilor din adunările Martorilor lui Iehova au venituri modeste. Cei mai mulţi au un serviciu laic, pentru a putea satisface necesităţile familiei lor, iar în timpul liber se achită de sarcinile cu caracter spiritual. Cea mai mare parte a timpului liber ei şi-o dedică pregătirii şi participării la cele cinci întruniri săptămînale. De asemenea, iau iniţiative în lucrarea de evanghelizare din casă în casă; studiază Biblia cu persoanele interesate; îi vizitează pe creştinii care sînt bolnavi, în etate sau slabi din punct de vedere spiritual şi poartă de grijă familiilor lor. Ei sînt bărbaţi extrem de ocupaţi, nişte „sclavi“ devotaţi care nu primesc nici un salariu pentru serviciile pe care le aduc. Dimpotrivă, ei participă chiar şi la întreţinerea Sălii Regatului, făcînd donaţii în bani. Ei nu poartă veşminte speciale, nu primesc nici un titlu onorific, ci se remarcă numai prin cunoştinţa lor biblică, prin maturitatea creştină şi prin zelul pe care îl au în serviciul lui Iehova. Asemenea bărbaţi merită un respect profund şi o colaborare sinceră din partea tovarăşilor lor, deoarece, păstorind turma, ei demonstrează prin serviciul lor umil şi devotat că sînt sclavi, nu stăpîni.

[Note de subsol]