Mărturisirea păcatelor — Calea omului sau a lui Dumnezeu?

ÎN RÎNDUL catolicilor, spovedirea a cunoscut de-a lungul secolelor schimbări spectaculoase. În primii ani ai Bisericii Catolice spovedirea şi penitenţa erau cerute numai pentru păcate grave. Referitor la aceasta, cartea Religia în Occidentul medieval (în l. engleză) afirmă: „Pînă la sfîrşitul secolului al VI-lea, sistemul de penitenţă era foarte aspru; sacramentul putea fi luat doar o dată în viaţă, spovedirea era publică, penitenţa era lungă şi severă.“

Cît de severă era această penitenţă? În 1052 unui penitent i s-a cerut să umble desculţ tot drumul de la Bruges, în Belgia, pînă la Ierusalim! „În 1700 catolicii mai puteau fi găsiţi la fîntînile şi izvoarele sfinte, îngenunchind pînă la gît în apa îngheţată pentru a-şi rosti rugăciunile de penitenţă“, se spune în cartea Creştinismul în Occident 1400-1700. Întrucît pe vremea aceea iertarea păcatelor era oprită pînă după efectuarea penitenţei, mulţi îşi întîrziau spovedirea pînă cînd mureau.

Cînd a început practica modernă a spovedirii? Religia în Occidentul medieval declară: „O nouă formă de penitenţă a fost introdusă în Franţa la sfîrşitul secolului al VI-lea de către călugării celţi. (. . .) Aceasta era spovedirea auriculară, în care penitentul îşi mărturisea păcatele în particular unui preot, iar ea era o adaptare a practicii monahale cu privire la sfaturile spirituale.“ Potrivit practicii monahale mai vechi, călugării îşi mărturiseau păcatele unii altora pentru a obţine ajutorul spiritual ca să-şi înfrîngă slăbiciunile. Însă în spovedirea auriculară apărută mai tîrziu, Biserica pretindea ca preotul să aibă acea mult mai mare „putere sau autoritate de a ierta păcatele“. — New Catholic Encyclopedia.

A dat oare Isus vreunuia dintre continuatorii săi asemenea putere? Care au fost afirmaţiile sale care i-au făcut pe unii să tragă această concluzie?

„Cheile Regatului“

La un moment dat Isus Cristos i-a spus apostolului Petru: „Îţi voi da cheile regatului cerului: orice vei lega pe pămînt va fi considerat legat în cer; orice vei dezlega pe pămînt va fi considerat dezlegat în cer“ (Matei 16:19, The Jerusalem Bible). Ce a vrut să spună Isus prin „cheile regatului“? Putem înţelege mai bine expresia aceasta dacă analizăm un alt moment în care Isus a folosit cuvîntul „cheie“.

Odată, Isus le-a spus conducătorilor religioşi evrei, care cunoşteau bine Legea mozaică: „Vai de voi, jurişti, care aţi luat cheia cunoştinţei! Voi înşivă nu aţi intrat şi i-aţi împiedicat să intre pe alţii, care voiau să intre“ (Luca 11:52, JB). «I-au împiedicat pe alţii să intre» unde? Isus ne răspunde în Matei 23:13: „Vai de voi, scribi şi farisei, ipocriţilor! Voi închideţi regatul cerului în faţa oamenilor, nici voi înşivă nu intraţi, nici nu-i lăsaţi să intre pe alţii, care vor să intre“ (JB). Clericii evrei au închis uşa în faţa multora, cum s-ar spune, frustrîndu-i de ocazia de a fi cu Isus Cristos în cer. „Cheia“ pe care acei conducători religioşi au «luat-o» nu are nici o legătură cu iertarea păcatelor. Ea era cheia la cunoştinţa furnizată de Dumnezeu.

În mod asemănător, „cheile regatului“ date lui Petru nu reprezintă puterea de a informa cerul despre păcatele cui să fie sau să nu fie iertate, ci reprezintă marele privilegiu al lui Petru de a deschide calea spre cer prin răspîndirea cunoştinţei furnizate de Dumnezeu prin intermediul serviciului său. El a făcut aceasta întîi pentru evrei şi prozeliţii evrei, apoi pentru samariteni şi, în final, pentru neamuri. — Fapte 2:1-41; 8:14-17; 10:1-48.

„Orice veţi lega pe pămînt”

Mai tîrziu, ceea ce Isus i-a zis lui Petru a fost repetat altor discipoli. „Vă spun solemn“, a zis Isus, „orice veţi lega pe pămînt va fi considerat legat în cer; orice veţi dezlega pe pămînt va fi considerat dezlegat în cer“ (Matei 18:18, JB). Cu ce autoritate i-a împuternicit Cristos pe discipolii săi în acest pasaj? Contextul arată că el vorbea despre rezolvarea problemelor dintre credincioşi în mod individual şi păstrarea curată a congregaţiei prin înlăturarea răufăcătorilor care nu se căiau. — Matei 18:15-17.

Referitor la încălcările grave ale legii lui Dumnezeu, bărbaţii cu responsabilitate în congregaţie trebuiau să judece lucrurile şi să hotărască dacă un răufăcător trebuia să fie „legat“ (considerat vinovat) sau „dezlegat“ (achitat). Însemna aceasta că cerul urma după hotărîrile oamenilor? Nu. După cum arată biblistul Robert Young, orice hotărîre luată de discipoli urma după, nu înainte de hotărîrea luată de cer. El spune că versetul 18 trebuie citit literalmente astfel: Ce legaţi pe pămînt „va fi ceea ce a fost legat (deja)“ în cer.

Într-adevăr, este neraţional să se creadă că un om imperfect ar putea lua hotărîri care să-i oblige pe cei din tribunalele cereşti. Este mult mai rezonabil să spunem că reprezentanţii numiţi ai lui Cristos urmează directivele lui pentru a păstra congregaţia curată. Ei fac aceasta luînd o hotărîre bazată pe principiile deja stabilite în cer. Isus însuşi îi îndrumă să facă astfel. — Matei 18:20.

Este vreun om capabil să-l „reprezinte pe Cristos ca judecător patern“ în sensul de a hotărî viitorul veşnic al unui colaborator în credinţă (New Catholic Encyclopedia)? Preoţii care aud spovedanii acordă aproape invariabil iertarea păcatelor chiar dacă „[printre teologii catolici] pare să circule convingerea neexprimată că este rară persoana căreia să-i pară efectiv rău de păcatele sale“ (The New Encyclopædia Britannica). Într-adevăr, cînd a fost ultima dată că aţi auzit de un preot care a refuzat să ierte păcatele sau să achite un răufăcător? Aceasta fiindcă, probabil, preotul ca atare nu crede că el are capacitatea să judece dacă un păcătos se căieşte sau nu. Dar dacă aşa stau lucrurile, de ce pretinde el puterea de a ierta păcatele?

Imaginaţi-vă un tribunal în care un judecător milos achită de regulă criminalii, chiar delincvenţii recidivişti, deoarece aceştia au parcurs ceremonialul recunoaşterii delincvenţelor lor şi au spus că le pare rău. Deşi aceasta ar fi pe placul răufăcătorilor, o asemenea concepţie greşită despre îndurare ar submina serios respectul faţă de justiţie. S-ar putea oare ca spovedirea practicată în Biserica Catolică să-i înrăiască pe păcătoşi? — Ecleziast 8:11.

„Spovedirea nu produce nici o tendinţă prin care se încearcă evitarea păcatului în viitor“, spune Ramona din propria ei experienţă de catolică ce a început să se spovedească de la vîrsta de şapte ani. Ea adaugă: „Spovedirea îţi dă impresia că Dumnezeu iartă totul şi că orice lucru pe care carnea ta imperfectă te îndeamnă să-l faci va fi iertat de el. Ea nu cultivă în tine dorinţa profundă de a face ce este drept.“a

Dar cum stau lucrurile cu vorbele lui Isus consemnate în Ioan 20:22, 23? Acolo, el le-a spus discipolilor săi: „Primiţi Spiritul Sfînt. Pentru aceia ale căror păcate le iertaţi, ele sînt iertate; pentru aceia ale căror păcate le menţineţi, ele sînt menţinute“ (JB). Oare Isus nu le dă aici discipolilor săi în mod expres autoritatea de a ierta păcatele?

Luat separat, acest pasaj biblic ar putea lăsa impresia că semnifică acest lucru. Totuşi, cînd aceste cuvinte sînt analizate împreună cu relatarea din Matei 18:15-18 şi cu toate celelalte lucruri pe care Biblia ne învaţă despre mărturisirea şi iertarea păcatelor, la ce concluzie trebuie să ajungem? La concluzia că, în Ioan 20:22, 23, Isus le-a dat discipolilor săi autoritatea de a exclude din congregaţie pe cei care comit păcate grave şi nu se căiesc. În acelaşi timp, Cristos le-a dat continuatorilor săi autoritatea de a manifesta îndurare şi a-i ierta pe păcătoşii care se căiesc. Cu certitudine, Isus nu a vrut să spună că discipolii săi trebuie să-şi mărturisească toate păcatele unui preot.

Persoanele cu responsabilitate în congregaţie erau deci autorizate să decidă cum să-i trateze pe cei care comiteau păcate grave. Aceste hotărîri urmau să fie luate sub îndrumarea spiritului sfînt al lui Dumnezeu şi în armonie cu directivele date de Dumnezeu prin Isus Cristos şi Sfintele Scripturi. (Compară Fapte 5:1-5; 1 Corinteni 5:1-5, 11-13.) Acei bărbaţi responsabili trebuiau, astfel, să răspundă pozitiv la directiva din cer, nu să-şi impună hotărîrile lor asupra cerului.

„Mărturisiţi-vă păcatele unii altora“

Prin urmare, cînd este potrivit pentru creştini să-şi mărturisească păcatele unii altora? În cazul unui păcat grav (nu orice greşeală minoră), persoana respectivă trebuie să-l mărturisească supraveghetorilor cu responsabilitate în congregaţie. Chiar dacă păcatul nu este grav, dar conştiinţa păcătosului îl tulbură mult pe acesta, mărturisirea păcatului şi căutarea ajutorului spiritual au o mare importanţă.

În această privinţă scriitorul biblic Iacov spune următoarele: „Dacă unul dintre voi este bolnav [spiritualiceşte], să trimită după bătrînii bisericii, iar ei trebuie să-l ungă cu ulei în numele Domnului şi să se roage deasupra lui. Rugăciunea credinţei îl va salva pe omul bolnav şi Domnul îl va ridica din nou; şi dacă el a comis vreun păcat, va fi iertat. Deci mărturisiţi-vă păcatele unul altuia şi rugaţi-vă unul pentru altul.“ — Iacov 5:14-16, JB.

Prin aceste cuvinte nu se sugerează o mărturisire oficială, rituală sau auriculară. Mai degrabă ele arată că, atunci cînd un creştin se simte atît de copleşit de păcat încît nu poate să se roage, el să-i cheme pe bătrînii sau supraveghetorii numiţi ai congregaţiei, iar aceştia se vor ruga cu el. Pentru a-l ajuta să se refacă spiritualiceşte, ei vor aplica şi uleiul Cuvîntului lui Dumnezeu. — Psalm 141:5; compară Luca 5:31, 32; Apocalips 3:18.

Demn de remarcat este îndemnul lui Ioan Botezătorul de a «produce rod potrivit căinţei». (Matei 3:8; compară Fapte 26:20, NWT.) Un răufăcător care se căieşte cu adevărat părăseşte calea păcatului. Asemenea regelui David din Israelul antic, păcătosul care se căieşte şi îi mărturiseşte lui Dumnezeu eroarea, va primi iertare. David a scris: „Ţi-am făcut cunoscut păcatul meu şi nu mi-am ascuns fărădelegea. Am zis: «Îmi voi mărturisi DOMNULUI fărădelegile.» Şi Tu ai iertat vina păcatului meu.“ — Psalm 32:5.

Actele de penitenţă nu pot obţine această iertare. Numai Dumnezeu o poate acorda. El ţine seama de cerinţele justiţiei perfecte, dar iertarea sa exprimă iubirea sa faţă de omenire. Iertarea sa este şi o manifestare a bunătăţii nemeritate bazată pe jertfa de răscumpărare a lui Isus Cristos şi este acordată numai păcătoşilor care se căiesc şi care au renunţat la ce este rău înaintea lui Dumnezeu (Psalm 51:7; Isaia 1:18; Ioan 3:16; Romani 3:23-26). Numai cei iertaţi de Iehova Dumnezeu vor căpăta viaţă eternă. Iar pentru a obţine această iertare, trebuie să mărturisim păcatele potrivit căii lui Dumnezeu, nu a omului.

[Notă de subsol]

[Legenda ilustraţiei de la pagina 7]

David i-a mărturisit lui Iehova păcatele, iar El l-a iertat