Răspundeţi la promisiunile lui Dumnezeu exercitând credinţă

„El [Iehova Dumnezeu] ne-a dat făgăduinţele (promisiunile, NW) Lui nespus de mari şi scumpe.“ — 2 PETRU 1:4.

 1. Ce anume ne dă posibilitatea să exercităm o credinţă adevărată?

IEHOVA vrea să exercităm credinţă în promisiunile sale. Totuşi, ‘nu toţi au credinţă’ (2 Tesaloniceni 3:2). Această calitate este un rod al spiritului sfînt al lui Dumnezeu, sau al forţei sale active (Galateni 5:22, 23). Deci numai cei conduşi de spiritul lui Iehova pot exercita credinţă.

 2. Cum defineşte apostolul Pavel „credinţa“?

² Dar ce este credinţa? Apostolul Pavel o numeşte „demonstrarea evidentă a realităţilor, cu toate că nu se văd“. Certitudinea acestor realităţi nevăzute este atît de puternică, încît credinţa este echivalată cu ea. Despre credinţă se mai spune că „este aşteptarea sigură a lucrurilor sperate“, deoarece aceia care posedă această calitate au garanţia că orice lucru promis de Iehova Dumnezeu este atît de sigur, încît este ca şi împlinit. — Evrei 11:1, NW.

Credinţa şi promisiunile lui Iehova

 3. De ce anume vor avea parte creştinii unşi dacă vor exercita credinţă?

³ Pentru a-i plăcea lui Iehova trebuie să exercităm credinţă în promisiunile sale. Apostolul Petru a arătat aceasta în a doua sa scrisoare inspirată, scrisă în jurul anului 64 e.n. El a subliniat faptul că dacă creştinii unşi — colaboratorii săi — vor exercita credinţă, vor vedea împlinirea ‘făgăduinţelor nespus de mari şi scumpe’ ale lui Dumnezeu. Drept urmare, ei aveau să se ‘facă părtaşi firii dumnezeieşti’ în calitate de comoştenitori cu Isus Cristos în Regatul ceresc. Prin credinţă şi cu ajutorul lui Iehova Dumnezeu, ei fuseseră eliberaţi din sclavia obiceiurilor şi a practicilor corupte ale acestei lumi (2 Petru 1:2–4). Şi, imaginaţi-vă! Cei care exercită credinţă adevărată se bucură azi de aceeaşi libertate scumpă.

 4. Ce calităţi trebuie să adăugăm la credinţa noastră?

⁴ Credinţa în promisiunile lui Iehova şi recunoştinţa pentru libertatea acordată nouă de Dumnezeu trebuie să ne îndemne să facem tot posibilul pentru a deveni creştini exemplari. Petru a spus: „Depunînd din partea voastră orice efort susţinut, adăugaţi la credinţa voastră virtutea, la virtutea voastră cunoştinţa, la cunoştinţa voastră stăpînirea de sine, la stăpînirea voastră de sine perseverenţa, la perseverenţa voastră devoţiunea sfîntă, la devoţiunea voastră sfîntă afecţiunea frăţească, la afecţiunea voastră frăţească iubirea“ (2 Petru 1:5–7, NW). Petru ne dă, astfel, o listă pe care ar fi bine s-o memorizăm. Să analizăm mai de aproape aceste calităţi.

Elemente vitale ale credinţei

 5, 6. Ce este virtutea, şi cum o putem adăuga la credinţa noastră?

⁵ Petru a spus că virtutea, cunoştinţa, stăpînirea de sine, perseverenţa, devoţiunea sfîntă, afecţiunea frăţească şi iubirea trebuie adăugate una alteia, precum şi credinţei noastre. Trebuie să lucrăm din greu pentru a face din aceste calităţi elemente vitale ale credinţei noastre. De exemplu, virtutea nu este o calitate pe care o manifestăm separat de credinţă. Lexicograful W. E. Vine arată că, în 2 Petru 1:5, „virtutea este adăugată ca o calitate esenţială în exercitarea credinţei“. Fiecare dintre celelalte calităţi menţionate de Petru trebuie să fie şi ea un element al credinţei noastre.

⁶ În primul rînd, la credinţa noastră trebuie să adăugăm virtutea. A fi virtuos înseamnă a face ce este bine în ochii lui Dumnezeu. Pentru cuvîntul grecesc tradus, aici, prin ‘virtute’, unele versiuni folosesc ‘bunătate’ (New International Version; The Jerusalem Bible; Today’s English Version). Virtutea ne îndeamnă să evităm a le face rău semenilor noştri sau a le aduce prejudicii (Psalmul 97:10). Ea ne îndeamnă şi la acţiuni curajoase prin care să facem bine în folosul spiritual, fizic şi emoţional al altora.

 7. De ce la credinţa şi virtutea noastră trebuie să adăugăm cunoştinţa?

⁷ De ce ne îndeamnă Petru să adăugăm la credinţa şi virtutea noastră cunoştinţa? Ei bine, cînd credinţa noastră se confruntă cu noi probleme, avem nevoie de cunoştinţă dacă vrem să deosebim binele de rău (Evrei 5:14). Prin studierea Bibliei, prin aplicarea Cuvîntului lui Dumnezeu şi prin folosirea înţelepciunii practice în viaţa cotidiană ne sporim cunoştinţa. La rîndul ei, cunoştinţa ne dă posibilitatea să ne păstrăm credinţa şi să continuăm să facem lucruri virtuoase cînd sîntem în încercări. — Proverbele 2:6–8; Iacov 1:5–8.

 8. Ce este stăpînirea de sine, şi ce legătură este între ea şi perseverenţă?

⁸ Pentru a fi ajutaţi să înfruntăm cu credinţă încercările, trebuie să adăugăm la cunoştinţa noastră stăpînirea de sine. Cuvîntul grecesc pentru ‘stăpînire de sine’ denotă capacitatea de a ne ţine sub control. Acest rod al spiritului lui Dumnezeu ne ajută să manifestăm reţinere în gîndire, vorbire şi conduită. Persistînd în exercitarea stăpînirii de sine, adăugăm la aceasta perseverenţă. Termenul grecesc pentru ‘perseverenţă’ înseamnă fermitate curajoasă, nu resemnare cu tristeţe în faţa greutăţilor inevitabile. Pentru bucuria care-i era pusă înainte, Isus a suportat stîlpul de tortură (Evrei 12:2). Forţa acordată de Dumnezeu, împreună cu perseverenţa, ne întăreşte credinţa şi ne ajută să ne bucurăm în necazuri, să ne împotrivim ispitei şi să evităm compromisul cînd sîntem persecutaţi. — Filipeni 4:13.

 9. a) Ce este devoţiunea sfîntă? b) De ce trebuie să adăugăm afecţiunea frăţească la devoţiunea noastră sfîntă? c) Cum putem adăuga iubirea la afecţiunea noastră frăţească?

⁹ La perseverenţa noastră trebuie să adăugăm devoţiunea sfîntă — reverenţă, închinare şi serviciu pentru Iehova. Credinţa noastră sporeşte pe măsură ce practicăm devoţiunea sfîntă şi vedem modul în care Iehova îşi tratează poporul. Dar pentru a manifesta evlavie avem nevoie de afecţiune frăţească. În definitiv, „cine nu iubeşte pe fratele său, pe care-l vede, cum poate să iubească pe Dumnezeu, pe care nu-L vede?“ (1 Ioan 4:20). Inimile noastre trebuie să ne îmboldească să le arătăm afecţiune sinceră celorlalţi slujitori ai lui Iehova şi să le vrem binele în orice moment (Iacov 2:14–17). Dar de ce ni se spune să adăugăm iubirea la afecţiunea noastră frăţească? Evident, Petru voia să spună că trebuie să-i iubim pe toţi oamenii, nu numai pe fraţii noştri. Această iubire se manifestă îndeosebi prin predicarea veştii bune şi prin ajutorul spiritual pe care îl dăm oamenilor. — Matei 24:14; 28:19, 20.

Efecte contrastante

10. a) Cum vom acţiona dacă virtutea, cunoştinţa, stăpînirea de sine, perseverenţa, devoţiunea sfîntă, afecţiunea frăţească şi iubirea sînt adăugate la credinţa noastră? b) Ce se întîmplă dacă cuiva care se declară creştin îi lipsesc aceste calităţi?

¹⁰ Dacă la credinţa noastră adăugăm virtutea, cunoştinţa, stăpînirea de sine, perseverenţa, devoţiunea sfîntă, afecţiunea frăţească şi iubirea, vom gîndi, vom vorbi şi vom acţiona într-un mod aprobat de Dumnezeu. Şi invers, dacă cineva care se declară creştin nu manifestă aceste calităţi, el orbeşte din punct de vedere spiritual. El „îşi închide ochii în faţa luminii“ care vine de la Dumnezeu şi uită că a fost curăţat de păcatele din trecut (2 Petru 1:8–10, NW; 2:20–22). Să nu dăm niciodată greş în felul acesta ca să nu ne pierdem credinţa în promisiunile lui Dumnezeu.

11. La ce ne putem aştepta pe bună dreptate din partea celor unşi şi loiali?

¹¹ Creştinii unşi şi loiali au credinţă în promisiunile lui Iehova şi se străduiesc să-şi întărească chemarea şi alegerea lor. În pofida pietrelor de poticnire din calea lor, ne putem aştepta ca ei să manifeste calităţi divine. Celor unşi şi fideli ‘li se dă din belşug intrare în împărăţia veşnică a lui Isus Hristos’ prin învierea la viaţă spirituală în cer. — 2 Petru 1:11.

12. Cum trebuie să înţelegem cuvintele din 2 Petru 1:12–15?

¹² Petru şi-a dat seama că avea să moară curînd şi se aştepta să beneficieze în final de învierea la viaţa cerească. Dar cît timp era viu în „cortul acesta“ — corpul său uman — el s-a străduit să consolideze credinţa în colaboratorii săi de credinţă şi să-i încurajeze amintindu-le lucrurile necesare pentru a primi favoarea divină. După ce el a murit, fraţii şi surorile spirituale ale lui Petru au putut să-şi întărească credinţa prin faptul că şi-au amintit de cuvintele sale. — 2 Petru 1:12–15.

Credinţă în cuvîntul profetic

13. Ce mărturie care întăreşte credinţa a depus Dumnezeu cu privire la venirea lui Cristos?

¹³ Dumnezeu însuşi a depus mărturie cu privire la certitudinea venirii lui Isus „cu putere şi cu mare slavă“, mărturie care a întărit credinţa (Matei 24:30; 2 Petru 1:16–18). Neavînd dovezi, preoţii păgîni relatau istorisiri false despre dumnezeii lor, pe cînd Petru, Iacov şi Ioan au fost martori oculari ai strălucirii lui Cristos cu ocazia transfigurării (Matei 17:1–5). Ei l-au văzut în glorie şi au auzit propria voce a lui Dumnezeu care l-a recunoscut pe Isus drept Fiul Său iubit. Această recunoaştere şi înfăţişarea strălucitoare pe care a căpătat-o atunci Cristos i-au conferit onoare şi glorie. Datorită acestei revelaţii divine, Petru a numit locul respectiv, probabil o cornişă a Hermonului, „muntele cel sfînt“. — Compară cu Exodul 3:4, 5.

14. Cum ar trebui să ne influenţeze credinţa transfigurarea lui Isus?

¹⁴ Cum ar trebui să ne influenţeze credinţa transfigurarea lui Isus? Petru a spus: „Şi avem cuvîntul prorociei şi mai sigur, la care bine faceţi că luaţi aminte, ca la o lumină care străluceşte într-un loc întunecos, pînă se va crăpa de ziuă şi va răsări luceafărul de dimineaţă în inimile voastre“ (2 Petru 1:19). „Cuvîntul prorociei“ includea, evident, nu numai profeţiile din Scripturile ebraice cu privire la Mesia, ci şi afirmaţia lui Isus că va veni „cu putere şi cu mare slavă“. Cum a fost cuvîntul „mai sigur“ prin transfigurare? Acest eveniment a confirmat cuvîntul profetic despre venirea glorioasă a lui Cristos învestit cu puterea Regatului.

15. Ce implică faptul de a acorda atenţie cuvîntului profetic?

¹⁵ Pentru a ne întări credinţa, trebuie să acordăm atenţie cuvîntului profetic. Aceasta implică studierea cuvîntului, discutarea lui la întrunirile creştine şi aplicarea sfaturilor lui (Iacov 1:22–27). Trebuie să-l lăsăm să fie „o lumină care străluceşte într-un loc întunecos“, luminîndu-ne inimile (Efeseni 1:18). Numai atunci ne va îndruma pînă cînd „luceafărul de dimineaţă“, sau „Luceafărul strălucitor de dimineaţă“, Isus Cristos, se va revela în glorie (Apocalipsa 22:16). Această revelare va însemna distrugere pentru cei necredincioşi şi binecuvîntări pentru cei care exercită credinţă. — 2 Tesaloniceni 1:6–10.

16. De ce putem avea credinţa că toate promisiunile profetice din Cuvîntul lui Dumnezeu se vor îndeplini?

¹⁶ Profeţii lui Dumnezeu nu au fost doar nişte oameni iscusiţi care au făcut preziceri înţelepte, căci Petru a spus: „Nici o prorocie din Scriptură nu se interpretează singură. Căci nici o prorocie n-a fost adusă prin voia omului; ci oamenii sfinţi ai lui Dumnezeu au vorbit conduşi de Duhul Sfînt“ (2 Petru 1:20, 21). De exemplu, David a spus: „Duhul DOMNULUI a vorbit prin mine“ (2 Samuel 23:1, 2). Iar Pavel a scris: „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu“ (2 Timotei 3:16). Întrucît profeţii lui Dumnezeu au fost inspiraţi prin intermediul spiritului său, putem avea credinţa că toate promisiunile din Cuvîntul său se vor împlini.

Ei au avut credinţă în promisiunile lui Dumnezeu

17. Ce promisiune a constituit baza credinţei lui Abel?

¹⁷ Promisiunile lui Iehova au constituit baza credinţei ‘marelui nor’ de martori ai săi din perioada precreştină (Evrei 11:1—12:1). De exemplu, Abel a avut credinţă în promisiunea lui Dumnezeu privitoare la o ‘sămînţă’ care va zdrobi capul „şarpelui“. A existat dovada că sentinţa lui Dumnezeu împotriva părinţilor lui Abel s-a împlinit. În afara Edenului, Adam şi familia sa au mîncat pîine în sudoarea feţei deoarece pămîntul blestemat a produs spini şi pălămidă. Probabil că Abel a observat cum dorinţa Evei se ţinea după soţul ei şi că Adam o domina. Cu siguranţă că ea a vorbit despre durerile sarcinii ei. De asemenea, intrarea în grădina Edenului era păzită de heruvimi şi de lama de foc a unei săbii (Geneza 3:14–19, 24). Toate acestea constituiau o „demonstrarea evidentă“ (NW) care îl asigura pe Abel că eliberarea va veni prin Sămînţa promisă. Acţionînd cu credinţă, Abel i-a oferit lui Dumnezeu o jertfă care s-a dovedit a fi de o valoare mai mare decît aceea a lui Cain. — Evrei 11:1, 4, NW.

18, 19. Cum au exercitat credinţă Avraam şi Sara?

¹⁸ Patriarhii Avraam, Isaac şi Iacov au avut şi ei credinţă în promisiunile lui Iehova. Avraam a exercitat credinţă în promisiunea lui Dumnezeu că toate familiile pămîntului se vor binecuvînta prin intermediul lui şi că seminţei sale i se va da o ţară (Geneza 12:1–9; 15:18–21). Fiul său Isaac şi nepotul său Iacov au fost „împreună moştenitori cu el ai aceleiaşi făgăduinţe“. Prin credinţă Avraam „s-a aşezat . . . ca străin în ţara făgăduinţei“ şi a aşteptat „cetatea care are temelii tari“ — Regatul ceresc al lui Dumnezeu sub care el va fi înviat la viaţă pe pămînt (Evrei 11:8–10). Aveţi o credinţă asemănătoare?

¹⁹ Sara, soţia lui Avraam, avea circa 90 de ani şi, cînd a exercitat credinţă în promisiunea lui Dumnezeu, primind putere „să conceapă“ şi să-l nască pe Isaac, depăşise cu mult vîrsta la care ar fi putut să nască. Astfel, în cele din urmă, din Avraam, care avea 100 de ani şi care era „aproape mort“ în ce priveşte reproducerea, „s-a născut o mare mulţime, ca stelele cerului“. — Evrei 11:11, 12; Geneza 17:15–17; 18:11; 21:1–7.

20. Deşi patriarhii nu au văzut îndeplinirea completă a promisiunilor pe care li le-a făcut Dumnezeu, ce au făcut ei?

²⁰ Patriarhii credincioşi au murit fără să vadă împlinirea completă a promisiunilor pe care li le-a făcut Dumnezeu. Totuşi, ei „au văzut [lucrurile promise] şi le-au salutat de departe, mărturisind că erau străini şi călători pe pămînt“. Au trecut generaţii pînă cînd Ţara Promisă a intrat în stăpînirea descendenţilor lui Avraam. Pe parcursul vieţii lor însă, patriarhi temători de Dumnezeu au exercitat credinţă în promisiunile lui Iehova. Deoarece nu şi-au pierdut niciodată credinţa, ei vor fi înviaţi în curînd la viaţă în domeniul pămîntesc al ‘cetăţii’ pe care Dumnezeu a pregătit-o pentru ei — Regatul Mesianic (Evrei 11:13–16). În mod asemănător, credinţa ne poate face să-i rămînem loiali lui Iehova chiar dacă nu vedem împlinirea imediată a tuturor minunatelor sale promisiuni. Credinţa noastră ne va încuraja, de asemenea, să ascultăm de Dumnezeu, întocmai ca Avraam. Şi aşa cum el a transmis o moştenire spirituală descendenţilor săi, tot aşa putem să-i ajutăm pe copiii noştri să exercite credinţă în promisiunile preţioase ale lui Iehova. — Evrei 11:17–21.

Credinţa este vitală pentru creştini

21. Pentru a fi plăcuţi de Dumnezeu azi, ce trebuie să includă faptul că exercităm credinţă?

²¹ Desigur, credinţa nu înseamnă doar a avea încredere în împlinirea promisiunilor lui Iehova. Ca să primim aprobarea sa, de-a lungul istoriei omenirii a fost necesar să se exercite credinţă în Dumnezeu în diferite moduri. Pavel a subliniat faptul că „fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui [Iehova Dumnezeu]. Căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este şi că El răsplăteşte pe cei care Îl caută“ (Evrei 11:6). Pentru a fi plăcută de Iehova azi, o persoană trebuie să exercite credinţă în Isus Cristos şi în jertfa de răscumpărare furnizată de Dumnezeu prin intermediul lui (Romani 5:8; Galateni 2:15, 16). Este întocmai cum a zis Isus însuşi: „Atît de mult a iubit Dumnezeu lumea [omenirii], că a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. Cine crede (exercită credinţă, NW) în Fiul are viaţa veşnică; dar cine n-ascultă de Fiul nu va vedea viaţa, ci mînia lui Dumnezeu rămîne peste el“. — Ioan 3:16, 36.

22. Îndeplinirea cărei promisiuni va fi asigurată de Regatul Mesianic?

²² Isus joacă un rol vital în îndeplinirea promisiunilor lui Dumnezeu privitoare la Regatul pentru care se roagă creştinii (Isaia 9:6, 7; Daniel 7:13, 14; Matei 6:9, 10). Aşa cum a arătat Petru, transfigurarea a confirmat cuvîntul profetic referitor la venirea lui Isus învestit cu putere regală şi cu glorie. Regatul Mesianic va asigura îndeplinirea unei alte promisiuni a lui Dumnezeu, deoarece Petru a scris: „Noi, potrivit făgăduinţei Lui, aşteptăm ceruri noi şi un pămînt nou, în care locuieşte dreptatea“ (2 Petru 3:13). O profeţie similară s-a îndeplinit cînd exilaţii evrei aflaţi în Babilon au fost restabiliţi în patria lor, în 537 î.e.n., sub o guvernare în care Zorobabel era guvernator, iar Iosua mare preot (Isaia 65:17). Dar Petru a indicat un timp viitor în care „ceruri noi“ — Regatul Mesianic ceresc — vor guverna peste „un pămînt nou“, societatea omenească dreaptă care va trăi pe acest pămînt. — Compară cu Psalmul 96:1.

23. Ce întrebări referitoare la virtute vom analiza în continuare?

²³ În calitate de slujitori loiali ai lui Iehova şi de continuatori ai Fiului său iubit, Isus Cristos, noi tînjim după lumea nouă promisă de Dumnezeu. Ştim că ea este aproape şi avem credinţa că toate preţioasele promisiuni ale lui Iehova vor fi îndeplinite. Pentru a umbla într-un mod plăcut Dumnezeului nostru trebuie să ne întărim credinţa, adăugînd la ea virtute, cunoştinţă, stăpînire de sine, perseverenţă, devoţiune sfîntă, afecţiune frăţească şi iubire.a În acest moment ne putem întreba: Cum putem manifesta virtute? Şi cum ne va aduce foloase nouă şi altora, îndeosebi asociaţilor noştri creştini, care au reacţionat la promisiunile lui Dumnezeu exercitînd credinţă, faptul că sîntem virtuoşi?

[Notă de subsol]

Ce veţi răspunde?

◻ Cum poate fi definită „credinţa“?

◻ Potrivit cu 2 Petru 1:5–7, ce calităţi trebuie adăugate la credinţa noastră?

◻ Ce efect ar trebui să aibă asupra credinţei noastre transfigurarea lui Isus?

◻ Ce exemple de credinţă ne-au oferit Abel, Avraam, Sara şi alţi oameni din antichitate?

[Legenda ilustraţiei de la pagina 15]

Ştiţi cum poate influenţa credinţa unei persoane transfigurarea lui Isus?