Scriind cu privire la alte două publicaţii ale Societăţii noastre, el s-a referit din nou la obiectivul nostru comun: «să-i încurajeze pe oameni să citească Biblia, astfel încît să o înţeleagă», şi a adăugat: «Îmi face plăcere să ştiu că publicaţiile voastre sînt difuzate în multe ţări» (. . .).

În 1948, Sir Frederic a publicat cartea The Bible and Modern Scholarship (Biblia şi ştiinţa modernă), ca răspuns la cartea lui Barnes, episcop de Birmingham, care a calificat drept «folclor» anumite pasaje din Biblie, îndeosebi pasajele cu privire la răscumpărarea prin intermediul lui Cristos Isus. În introducere, Frederic Kenyon spune: «O analiză amănunţită a cărţii episcopului m-a convins că ea nu prezintă ultimele rezultate ale cercetărilor ştiinţifice moderne. Dimpotrivă, ea reia tezele unei anumite critici care avusese un oarecare succes în urmă cu circa şaptezeci de ani şi ignoră aproape total descoperirile din ultimii cincizeci de ani.» Cu privire la propria sa carte Kenyon a spus: «Cred că a venit timpul (. . .) să atribuim din nou încredere Bibliei ca ghid pentru cunoaşterea adevărului şi ca bază pentru conduita în viaţă (. . .) Sper doar ca [această carte] să fie de ajutor acelora care consideră creştinismul drept unica speranţă pentru această lume derutată şi Biblia drept un fundament sigur al credinţei creştine.»

Acest biblist de renume mondial, care vorbise atît de favorabil despre lucrarea şi publicaţiile Martorilor lui Iehova, era un om umil, care manifesta o veritabilă amabilitate (. . .) În 1889, după ce a fost un student excepţional la Oxford, a intrat la British Museum în calitate de asistent la Serviciul de manuscrise. Ulterior a fost promovat în postul de custode adjunct al manuscriselor, iar în 1909 a fost numit director şi bibliotecar şef la British Museum. În timpul primei părţi a lungii sale cariere el s-a ocupat îndeosebi de manuscrisele biblice şi de descoperirea papirusurilor; mai tîrziu a primit însărcinarea de a conduce expediţiile arheologice la Karkemiş şi Ur. După ce a ieşit la pensie s-a ocupat de achiziţionarea Codicelui Sinaitic şi de publicarea papirusurilor Chester Beatty care au contribuit la autentificarea Scripturilor greceşti.

În încheiere se cuvine să cităm cîteva rînduri din cartea The Story of the Bible: «Biblia are o istorie omenească şi o inspiraţie divină. Această istorie prezintă un mare interes şi toţi cei care preţuiesc Biblia ar trebui să o cunoască (. . .) În cele din urmă este încurajator să vezi că toate aceste descoperiri şi toate aceste studii au drept rezultat întărirea dovezii de autenticitate a Scripturilor, precum şi a convingerii noastre că avem în mînă, în formă integrală, adevăratul Cuvînt al lui Dumnezeu.»“

Continuaţi să trăiţi în calitate de copii ai lui Dumnezeu

„Oricine nu practică dreptatea, nu provine de la Dumnezeu şi nici acela care nu îl iubeşte pe fratele său.“ — 1 Ioan 3:10.

1, 2. În continuarea studiului nostru asupra primei scrisori a lui Ioan, ce sfaturi ale apostolului vom analiza?

IEHOVA are o familie universală, iar unii oameni fac parte din ea încă de pe acum. Ei sînt copii ai lui Dumnezeu. Dar prin ce anume se deosebesc ei de ceilalţi oameni?

² În prima sa scrisoare inspirată de Dumnezeu, apostolul Ioan îi identifică pe aceşti oameni foarte privilegiaţi. El dă şi sfaturi care îi ajută să continue a trăi în calitate de copii ai lui Dumnezeu. Cuvintele sale vor fi utile tuturor martorilor dedicaţi ai lui Iehova.

Profunzimea iubirii lui Dumnezeu

3. Cum au devenit unii, „copii ai lui Dumnezeu“, şi cum îi consideră lumea?

³ Ioan vorbeşte despre speranţa creştinilor unşi. (Citeşte 1 Ioan 3:1–3.) Ce mare iubire a arătat Iehova adoptîndu-i ca fii spirituali, făcînd din ei „copii ai lui Dumnezeu“! (Romani 5:8–10). „Lumea“, adică societatea umană nedreaptă, nu împărtăşeşte spiritul lor de devoţiune, obiectivele lor şi speranţele lor. Ea îl urăşte pe Cristos şi pe discipolii săi, dar şi pe Tatăl (Ioan 15:17–25). Ea îi cunoaşte, poate, pe creştinii unşi ca indivizi, dar nu îi recunoaşte în calitate de copii ai lui Dumnezeu, deoarece ‘ea nu a ajuns să-l cunoască’ pe Iehova. — 1 Corinteni 2:14.

4. Ce trebuie să facă oricine are speranţa de a trăi în cer?

⁴ Creştinii unşi sînt de pe acum copii ai lui Dumnezeu. „Dar“, adaugă Ioan, „încă nu s-a arătat ce vor fi“ după moartea lor în fidelitate şi după învierea la viaţa cerească, cu corpuri spirituale (Filipeni 3:20, 21). Însă cînd Dumnezeu va fi „arătat“, ei vor fi „ca el“ şi îl vor „vedea aşa cum este el“ ca „Iehova, Spiritul“ (2 Corinteni 3:17, 18). Oricine nutreşte „această speranţă“ a vieţii cereşti trebuie să se simtă îndemnat să se curăţească „aşa cum el [Iehova] este curat“. Deşi sînt încă imperfecţi, creştinii unşi trebuie să ducă o viaţă curată, în conformitate cu speranţa lor de a-l vedea pe Dumnezeul curat şi sfînt în sferele cereşti. — Psalm 99:5, 9; 2 Corinteni 7:1.

Să practicăm dreptatea

5, 6. Din punctul de vedere al lui Dumnezeu, ce face acela care practică păcatul? Dar ce se poate spune despre cei care rămîn „în unitate cu“ Isus Cristos?

⁵ A trăi în calitate de copii ai lui Dumnezeu înseamnă şi să facem ceea ce este drept. (Citeşte 1 Ioan 3:4, 5.) „Oricine practică păcatul practică şi nelegiuirea“ din punctul de vedere al lui Iehova, ale cărui legi sînt încălcate de păcătos (Isaia 33:22; Iacob 4:12). Orice ‘păcat este nelegiuire’, este o transgresiune (încălcare) a legii lui Dumnezeu. Practicarea păcatului este contrară spiritului creştin şi noi sîntem recunoscători că Isus Cristos ‘a fost arătat’ ca om „pentru înlăturarea păcatelor noastre“. Întrucît „în el nu există păcat“, el a putut să-i prezinte lui Dumnezeu singura jertfă pentru păcat care face ispăşire completă. — Isaia 53:11, 12; Evrei 7:26–28; 1 Petru 2:22–25.

⁶ „Oricine rămîne în unitate cu el [Fiul] nu practică păcatul.“ (Citeşte 1 Ioan 3:6.) Fiind imperfecţi, putem uneori să comitem un păcat, dar cei care rămîn în unitate cu Fiul şi, prin urmare, cu Tatăl, nu fac din păcat un obicei. Cei care practică păcatul nu l-au „văzut“ pe Isus cu ochii credinţei. Aceşti păcătoşi inveteraţi, asemenea apostaţilor, nu au ajuns să-l „cunoască“ sau să-l aprecieze pe Cristos ca „Mielul lui Dumnezeu“ care face ispăşire pentru păcate. — Ioan 1:36.

7, 8. Conform cu 1 Ioan 3:7, 8, de la cine provine cel care practică în mod deliberat păcatul? Cu ce scop a fost manifestat Fiul lui Dumnezeu?

⁷ Ioan ne pune în gardă cu privire la pericolul de a ne lăsa induşi în eroare. (Citeşte 1 Ioan 3:7, 8.) „Nimeni să nu vă inducă în eroare“, spune apostolul şi adaugă: „Cine practică dreptatea [respectînd legea lui Dumnezeu] este drept, aşa cum şi acela [Isus Cristos] este drept.“ Dat fiind starea noastră de păcătoşi, ne este imposibil să fim drepţi în aceeaşi măsură în care este marele nostru Exemplu. Totuşi, datorită bunătăţii nemeritate a lui Iehova, continuatorii lui Isus, unşi de spirit, pot trăi deja de pe acum în calitate de copii ai lui Dumnezeu.

⁸ Cine practică în mod voit păcatul „provine de la Diavol“, care păcătuieşte de la începutul carierei sale de creatură rebelă împotriva lui Iehova. Dar Fiul lui Dumnezeu „a fost arătat“ pentru „a distruge lucrările“ lui Satan, lucrări care încurajează păcatul şi răutatea. Aceasta înseamnă, printre altele, anularea efectelor morţii adamice graţie ispăşirii păcatelor prin intermediul lui Cristos, învierii celor care sînt în Şeol (Hades) şi strivirii capului lui Satan (Geneza 3:15; 1 Corinteni 15:26). În aşteptarea acestor lucruri, toţi aceia care aparţinem fie rămăşiţei unse, fie marii mulţimi trebuie să ne ferim de a practica păcatul şi nedreptatea.

Să respectăm legea lui Dumnezeu

9. În ce sens creştinul născut de spirit ‘nu poate să practice păcatul’ şi de ce?

⁹ Apoi, Ioan face deosebire între copiii lui Dumnezeu şi cei ai Diavolului. (Citeşte 1 Ioan 3:9–12.) Oricine „a fost născut de la Dumnezeu nu practică păcatul“. „Sămînţa reproductivă“ a lui Iehova, spiritul său sfînt, care dă unui creştin „o nouă naştere“ pentru o speranţă cerească, rămîne în el numai dacă