Feriţi–vă de apostaţi!

Puncte principale din Scrisoarea lui Iuda

SLUJITORILOR lui Iehova trebuie să «le fie groază de rău» şi să «se alipească tare de bine» (Romani 12:9). Scriitorul biblic Iuda le–a ajutat altora să facă acest lucru prin scrisoarea trimisă din Palestina probabil în 65 e.n.

Iuda se numea pe sine „rob al lui Isus Hristos şi frate al lui Iacov“. Acest Iacov era evident bine–cunoscutul frate vitreg al lui Isus Cristos (Marcu 6:3; Fapte 15:13-21; Galateni 1:19). Iuda era deci frate vitreg al lui Isus. Însă, poate că el s–a gîndit că nu este potrivit să menţioneze această legătură de corp, deoarece Cristos era pe atunci o persoană spirituală glorificată în cer. Scrisoarea lui Iuda este foarte explicită în oferirea unor sfaturi care ne pot ajuta să «ne alipim tare de bine» şi să ne ferim de apostaţi.

„Să duceţi o luptă tenace“

Deşi Iuda intenţiona să scrie despre salvarea pe care creştinii o aveau în comun, el a constatat că era necesar să îi îndemne pe cititorii lui să «ducă o luptă tenace pentru credinţă» (Versetele 1-4, NWT). De ce? Deoarece în congregaţie se strecuraseră oameni nelegiuiţi care «schimbau bunătatea nemeritată a lui Dumnezeu într–o scuză pentru o conduită libertină». Ei îşi imaginau în mod greşit că ar putea să încalce legea lui Dumnezeu şi totuşi să rămînă printre membrii poporului său. Să nu cedăm niciodată unui asemenea raţionament pervers, ci să urmărim întotdeauna dreptatea, fiind recunoscători că Dumnezeu, plin de îndurare, ne-a spălat păcatele prin sîngele lui Isus. — 1 Corinteni 6:9-11; 1 Ioan 1:7.

Avertismente care ne stau în faţă

Este necesar să ne ferim de anumite atitudini, conduite şi persoane (Versetele 5-16). Deoarece unii dintre israeliţii salvaţi din Egipt nu aveau credinţă, au fost distruşi. Îngerii care şi–au abandonat starea corespunzătoare lor au fost «păstraţi pentru judecata zilei celei mari, în lanţuri veşnice, în întuneric [spiritual]». Imoralitatea infamă a adus cu sine „pedeapsa unui foc veşnic“ asupra Sodomei şi Gomorei. Prin urmare, să fim întotdeauna pe placul lui Dumnezeu şi să nu părăsim niciodată „cărarea vieţii“. — Psalm 16:11.

Spre deosebire de arhanghelul Mihail, care nu a vrut nici măcar să pronunţe o sentinţă în termeni jignitori împotriva Diavolului, oamenii nelegiuiţi vorbeau jignitor despre „cei glorioşi“ (NWT), evident aceia cărora Dumnezeu şi Cristos le-a conferit o anumită glorie ca bătrîni unşi. Să nu manifestăm lipsă de respect faţă de autoritatea acordată de Dumnezeu!

Exemplele negative ale lui Cain, Balaam şi Core erau urmate de oamenii nelegiuiţi. Din punct de vedere spiritual, ei reprezentau o ameninţare comparabilă cu stîncile ascunse sub apă şi se asemănau cu norii lipsiţi de apă şi cu copacii dezrădăcinaţi şi uscaţi care nu produceau nimic folositor. În plus, acei apostaţi murmurau, se plîngeau şi «admirau pe oameni pentru cîştig».

Continuaţi să vă împotriviţi

Iuda ne sfătuieşte apoi să ne împotrivim influenţelor rele (Versetele 17-25). „În timpul de pe urmă“ vor exista batjocoritori, iar adevăraţii creştini trebuie să îi suporte astăzi atît pe ei, cît şi cuvintele lor batjocoritoare. Pentru a ne împotrivi acestor influenţe rele, trebuie să ne zidim pe «credinţa noastră preasfîntă», să ne rugăm cu spirit sfînt şi să ne păstrăm în dragostea lui Dumnezeu, aşteptînd în acelaşi timp ca Isus să dea expresie îndurării sale.

Jucînd evident rolul de învăţători falşi, oamenii nelegiuiţi i–au făcut pe unii să manifeste îndoială (Compară 2 Petru 2:1-3). Şi de ce anume aveau nevoie cei care se îndoiau? Desigur, de ajutor spiritual pentru a fi smulşi din „foc“, adică din distrugerea eternă! (Matei 18:8, 9) Însă celor drepţi nu trebuie să le fie teamă de această soartă, pentru că Iehova îi va apăra de «poticnire» (NWT) şi cădere în păcat, precum şi de distrugerea care îi aşteaptă pe apostaţi.

[Chenarul de la pagina 31]

Stînci ascunse: Iuda i–a avertizat pe colaboratorii săi creştini despre «stîncile ascunse sub apă la ospeţele lor de iubire» (Iuda 12, NWT). Disimulîndu-şi iubirea faţă de cei credincioşi, aceşti apostaţi erau asemenea stîncilor subacvatice colţuroase, care puteau să avarieze o corabie sau să–i spintece şi să–i ucidă pe înotători. Se pare că ospeţele de iubire erau banchete la care creştinii înstăriţi îi invitau pe fraţii lor săraci. Chrysostom (347?–407 e.n.), unul dintre părinţii Bisericii, a spus: „Ei se întîlneau cu toţii la mese comune: cei bogaţi aducînd alimente, iar săracii şi cei care nu aveau nimic fiind invitaţi, toţi ospătîndu–se în comun.“ Oricare ar fi fost natura ospeţelor de iubire ale primilor creştini, avertismentul lui Iuda i–a ajutat pe cei fideli să se ferească de «stîncile ascunse» apostate care ar fi putut să le cauzeze moartea spirituală. Deşi creştinilor nu li se poruncise să ţină ospeţe de iubire, iar acestea nu se mai ţin în zilele noastre, membrii poporului lui Iehova se ajută totuşi materialiceşte unii pe alţii în vremuri de restrişte şi au totuşi reuniuni plăcute.