AMONIȚI

[din (ai lui) Amon]

Descendenți ai lui Amon (Ben-Ami), fiul lui Lot prin cea mai mică dintre cele două fiice ale sale. (Ge 19:36-38) Amoniții erau strâns înrudiți cu moabiții, care erau descendenți ai celuilalt fiu al lui Lot, Moab. Aceste două popoare sunt deseori menționate împreună atât în istoria biblică, cât și în cea laică. În plus, așa cum arată Biblia, amoniții erau înrudiți cu israeliții printr-un strămoș comun mai îndepărtat. O dovadă în acest sens este faptul că limba amoniților era un dialect sau o variantă a limbii ebraice. Totuși, cu mici excepții, amoniții au arătat o dușmănie înverșunată față de națiunea Israel.

Teritoriul ocupat. În mod evident din considerație față de strămoșul lor Lot, care a fost un slujitor fidel, Iehova le-a permis să ia în stăpânire teritoriul deținut anterior de refaimiți, un popor înalt de statură, pe care amoniții îi numeau zamzumimi. (De 2:17-21) Acest teritoriu se afla la est de capătul sudic al râului Iordan. La un moment dat, teritoriul amoniților s-a învecinat cu cel al moabiților în zona de platou din partea estică a Mării Moarte. Totuși, cu ceva timp înainte de intrarea israeliților în Canaan, amoriții au luat o parte din teritoriul amoniților și i-au împins spre nord și spre est, formându-se astfel o fâșie de teritoriu între amoniți și moabiți (care, de asemenea, pierduseră mult teritoriu). (Nu 21:26; Ios 12:2; Ju 11:13, 22) Ulterior, teritoriul fiilor lui Amon se întindea de la partea superioară a Văii Iabocului înspre est, până la deșert (Nu 21:24; Ios 12:2), având capitala la Raba (în prezent, Amman), oraș situat lângă izvoarele râului Iaboc. (De 3:11) În această regiune, arheologii au găsit așezări amonite antice și fortărețe aflate la granița teritoriului.

La porunca lui Iehova, israeliții nu au încălcat teritoriul amoniților atunci când au cucerit teritoriul amoriților. (De 2:37; Ios 13:8-10) Prin urmare, deși în Iosua 13:25 se spune că tribul lui Gad a primit „jumătate din țara amoniților” ca parte de moștenire, este evident că expresia se referă la acea porțiune de pământ care fusese luată de amoriți de la amoniți. Se pare că acest teritoriu se afla între râul Iordan și cursul superior al râului Iaboc.

Conflictele cu națiunea Israel. Amoniții și amaleciții s-au aliat cu moabiții în timpul lui Eglon, regele Moabului, pentru a ataca Israelul și au ajuns până în Ierihon, la vest de râul Iordan. (Ju 3:12-14) După ce judecătorul Ehud i-a salvat pe israeliți (Ju 3:26-30), amoniții nu au mai reprezentat o amenințare majoră pentru Israel până în zilele lui Iefta. Însă, din cauză că israeliții se întorseseră la închinarea falsă, a urmat o perioadă de asuprire de 18 ani. Amoniții atacau Israelul dinspre est, iar filistenii, dinspre vest. Amoniții nu doar că i-au terorizat pe israeliții care trăiau în Galaad, ci au și trecut pe malul vestic al Iordanului pentru a hărțui triburile lui Beniamin, Iuda și Efraim. (Ju 10:6-10) După ce au îndepărtat dumnezeii străini din mijlocul lor, israeliții s-au adunat pentru luptă sub conducerea lui Iefta. Acesta a respins acuzația nefondată a amoniților, conform căreia israeliții le-ar fi ocupat în mod ilegal teritoriul. Apoi, israeliții au repurtat o mare victorie împotriva amoniților. (Ju 10:16-11:33; vezi IEFTA)

Unii erudiți consideră cuvintele „dumnezeul tău Chemoș”, rostite de Iefta, ca fiind greșite, susținând că Chemoș era dumnezeul Moabului, nu al Amonului. (Ju 11:24; Nu 21:29) E adevărat că dumnezeul fals la care se închinau amoniții este numit în Biblie Moloh, Milcom sau Malcam (1Re 11:5, 7; Ier 49:1, 3), dar unii erudiți sunt de părere că acești termeni (proveniți dintr-o rădăcină care înseamnă „rege”) sunt titluri, nu nume proprii. Astfel, termenii s-ar fi putut referi la dumnezeul Chemoș. În plus, amoniții erau politeiști (Ju 10:6), iar închinarea la Chemoș ar fi putut fi aproape la fel de răspândită printre ei ca și printre moabiți, cu care se înrudeau.

În armonie cu Septuaginta, la aproximativ o lună după ce Saul a devenit regele Israelului, Nahaș, regele amoniților, a asediat Iabeșul din Galaad și le-a cerut celor de acolo să se predea. Acest rege crud le-a promis că va face pace cu ei cu condiția să le scoată tuturor bărbaților ochiul drept. (Vezi NAHAȘ 1.) Aflând despre asediu, Saul a strâns o armată și i-a înfrânt pe amoniți, dovedindu-se astfel demn de a fi rege. (1Sa 11:1-4, 11-15) Afirmația ulterioară a lui Samuel dezvăluie că motivul pentru care israeliții ceruseră un rege uman a fost amenințarea crescândă din partea amonților conduși de Nahaș. (1Sa 12:12)

În timpul domniei lui David. Amoniții au fost înfrânți și de David, care a luat de la ei pradă sau tribut. (1Cr 18:11) Acest lucru este menționat în 2 Samuel 8:11, 12, care rezumă o parte din victoriile lui David. Este posibil ca acest rezumat, relatarea de dinainte și cea de după să nu fie prezentate în ordine cronologică. Astfel, din 2 Samuel 10:1, 2 înțelegem că a existat o pace relativă între Amon și Israel în timpul domniei lui David, până la moartea regelui Nahaș. Totuși, Hanun, fiul și succesorul lui Nahaș, l-a înfuriat pe David atunci când i-a umilit pe slujitorii trimiși de acesta ca să-l consoleze pentru moartea tatălui său. Când amoniții și-au dat seama de gravitatea acestui afront, au angajat soldați sirieni și s-au pregătit să meargă la luptă împotriva israeliților. Însă au fost înfrânți de Ioab, generalul trupelor israelite, și de fratele său Abișai. (2Sa 10:1-14; 1Cr 19:6-15)

În primăvara următoare, Raba, capitala regatului amoniților, a fost asediată de trupele lui David. În timp ce amoniții încercau cu disperare să iasă din orașul asediat, Urie, hetitul, a fost omorât. (2Sa 11:1, 17, 24, 26, 27; vezi RABA 1) Este greu de stabilit cât a durat asediul. Din relatarea biblică am putea trage concluzia că Bat-Șeba a dat naștere atât copilului născut în urma adulterului, cât și lui Solomon în timpul asediului. Ori este posibil ca una sau ambele nașteri să fi avut loc după asediu, dar să fi fost menționate în acest context pentru a încheia relatarea despre Bat-Șeba. Deși 1 Cronici 20:1, 2 nu pare să indice că asediul ar fi durat mult timp, nu ar fi fost neobișnuit dacă ar fi continuat până în anul următor. Cucerirea capitalei amoniților a fost finalizată de David. (2Sa 12:26-29)

„Coroana ... lui Malcam”, la care se face referire când se vorbește despre cucerirea Rabei, era, în mod evident, coroana de pe capul idolului fals al amoniților numit și Moloh sau Milcom. Biblia fidela traduce termenul ebraic Malkám prin „împăratul lor”. Totuși, nu ar fi logic să credem că în acest context termenul se referă la un rege uman, deoarece coroana „era în greutate de un talant de aur” (c. 34 kg). Se pare că David și-a pus pe cap coroana doar pentru puțin timp, probabil pentru a marca victoria repurtată asupra acestui dumnezeu fals. (2Sa 12:30)

Din cauza unor redări ale versetului 31, din 2 Samuel, capitolul 12 (BF, BC, 1921, BS), mulți au crezut că amoniții înfrânți au fost tratați cu cruzime de David, fiind tăiați cu fierăstrăul sau cu toporul ori fiind arși de vii în cuptoare de cărămizi. Totuși, alte traduceri (BG) redau sensul corect, arătând că, de fapt, amoniții au fost puși la muncă forțată, mai exact să lucreze cu fierăstraie, topoare și să facă cărămizi. Această idee este susținută de faptul că acum se înțelege că termenul ebraic redat în unele traduceri prin „cuptor de cărămizi” se referă, de fapt, la un cofraj de lemn în care se turna argilă pentru a i se da formă de cărămidă.

Nu toți amoniții erau dușmani înverșunați ai israeliților, ceea ce reiese din faptul că Țelec, amonitul, făcea parte dintre vitejii lui David. (2Sa 23:37) Printre soțiile străine ale lui Solomon au fost și femei amonite, inclusiv mama lui Roboam. (1Re 11:1; 14:31) Totuși, aceste soții l-au determinat pe Solomon să se îndepărteze de Iehova și să construiască ‘locuri înalte’ pentru închinarea la Milcom și la alți dumnezei, locuri care au fost distruse, în cele din urmă, de regele fidel Iosia. (1Re 11:5; 2Re 23:13)

În timpul regatului divizat. Amoniții și-au recăpătat independența față de regii din linia davidică, iar în timpul domniei lui Iosafat (936-c. 911 î.e.n.) s-au aliat cu moabiții și cu locuitorii din regiunea muntoasă a Seirului pentru a ataca Iuda, însă au suferit o înfrângere zdrobitoare. (2Cr 20:1-4, 10-26) În inscripțiile regelui asirian Salmanasar III, care a domnit în timpul lui Iehu, regele Israelului (c. 904-877 î.e.n.), se afirmă că forțele armate ale lui „Ba’sa, fiul lui Ruhubi, din Amon” făceau parte din coaliția de regi care au luptat împotriva Asiriei în bătălia de la Qarqar. (Ancient Near Eastern Texts, editată de J. B. Pritchard, 1974, p. 279) Unul dintre cei care au luat parte la asasinarea lui Ioas, regele lui Iuda (c. 859 î.e.n.), a fost Zabad, fiul lui Șimeat, amonita. (2Cr 24:22, 26) În timpul domniei puternicului rege Ozia (829-778 î.e.n.), amoniții au început să-i dea din nou tribut regatului lui Iuda. (2Cr 26:8) Iotam, fiul lui Ozia, și-a consolidat autoritatea asupra amoniților, punându-i să plătească 100 de talanți de argint (echivalentul a 660 600 $), 10 000 de cori (echivalentul a 2 200 kl) de grâu și 10 000 de cori de orz. (2Cr 27:5) E posibil ca amoniții să fi reușit să plătească acest tribut mare timp de trei ani succesivi datorită poziției lor favorabile pe una dintre rutele comerciale majore care legau Arabia de Damasc, precum și faptului că regiunea Văii Iabocului era destul de fertilă, aici cultivându-se în special grâu și orz.

Se pare că invaziile asiriene tot mai numeroase în Palestina din timpul lui Ahaz, succesorul lui Iotam (761-746 î.e.n.), le-au permis amoniților să se elibereze de sub stăpânirea regatului lui Iuda, dar la puțin timp după aceea au ajuns sub dominația asirienilor. Însemnările regelui Tiglat-Pileser III menționează că „Sanipu din Bit-Amon [casa lui Amon]”, Ahaz, regele lui Iuda, și Salaman, regele Moabului, plăteau tribut Asiriei. Prisma lui Sanherib, care relatează invazia sa în Iuda în timpul lui Ezechia, arată, de asemenea, că amoniții îi aduceau daruri. În plus, Esar-Hadon, fiul lui Sanherib, contemporan cu Manase, îl menționează pe „Puduil, regele lui Bet-Amon”, ca fiind printre cei care au furnizat materiale pentru construirea orașului Ninive.

Probabil că, după ce Tiglat-Pileser III și unul dintre succesorii săi i-au dus pe locuitorii regatului de nord al Israelului în exil (2Re 15:29; 17:6), amoniții au început să ocupe teritoriul tribului lui Gad, pentru care luptaseră fără succes împotriva lui Iefta. (Compară cu Ps 83:4-8.) De aceea, Iehova i-a condamnat pe amoniți prin profetul Ieremia pentru că au luat în stăpânire moștenirea gadiților și i-a avertizat cu privire la distrugerea iminentă ce avea să se abată asupra lor și a dumnezeului lor Malcam (Milcom). (Ier 49:1-5) Însă, în timpul domniei lui Ioiachim, în ultimii ani ai regatului lui Iuda, amoniții au trimis cete de jefuitori pentru a-i hărțui pe israeliții din această regiune. (2Re 24:2, 3)

Invazia babilonienilor. Când babilonienii au cucerit Iuda (607 î.e.n.), unii evrei au fugit în Amon, în Moab și în Edom, însă s-au întors când au auzit că Ghedalia fusese numit guvernator peste țară. (Ier 40:11, 12) Totuși, Baalis, regele amoniților, a complotat împreună cu Ismael, un comandant de armată al lui Iuda, pentru a-l asasina pe Ghedalia. (2Re 25:23; Ier 40:14; 41:1-3) După aceea, Ismael s-a refugiat în Amon. (Ier 41:10-15)

Deși Amon s-a bucurat de căderea Ierusalimului, venise, în cele din urmă, ziua în care Iehova urma să le ceară socoteală amoniților circumciși din cauza inimii lor necircumcise. (Ier 9:25, 26) Conform profețiilor lui Ieremia, Ezechiel și Amos, amoniții au început să bea paharul mâniei lui Iehova când asupra țării lor s-au abătut sabia, foametea, ciuma și distrugerea. (Ier 25:17, 21; 27:1-8; Eze 25:1-10; Am 1:13-15)

Faptul că Amon nu s-a supus de bunăvoie jugului babilonian reiese din descrierea făcută de Ezechiel lui Nebucadnețar, regele Babilonului, care s-a oprit la răscruce ca să ghicească și să decidă dacă să atace Raba amoniților sau regatul lui Iuda. (Eze 21:19-23, 28-32) Deși alegerea regelui a fost să atace mai întâi Ierusalimul, istoricul evreu Josephus consemnează că, în al cincilea an de la distrugerea Ierusalimului, Nebucadnețar s-a întors să poarte război împotriva Coelesiriei, Amonului și Moabului. (Antichități iudaice, X, IX, 7) După cum a fost prezis, Amon avea să devină „un loc de odihnă pentru turme” și Raba, „o pășune pentru cămile”. (Eze 25:5) Cei de la Răsărit, care mergeau pe cămile, aveau să intre în stăpânirea țării și să-și pună cortul în ea. (Eze 25:4)

Ca împlinire a profeției din Ieremia 49:6, este posibil ca Cirus, cel care a cucerit Babilonul, să le fi permis atât exilaților amoniți, cât și celor din alte națiuni să se întoarcă în țările lor natale.

Căsătoria cu israeliți. După întoarcerea evreilor din exil (537 î.e.n.), un amonit pe nume Tobia a avut un rol important în eforturile de a împiedica reconstruirea zidurilor Ierusalimului. (Ne 4:3, 7, 8) Mai târziu, el chiar a avut îndrăzneala de a folosi o încăpere de depozitare din curtea templului, până când Neemia, plin de indignare, i-a aruncat tot mobilierul. (Ne 13:4-8, n.s.; vezi TOBIA 2) Mulți dintre exilații evrei care s-au întors în țară și-au luat soții amonite și din alte națiuni. Din această cauză, au fost aspru mustrați, iar soțiile lor au fost alungate. (Ezr 9:1, 2; 10:10-19, 44; Ne 13:23-27)

După expulzarea lui Tobia din incinta templului, a fost citită și aplicată legea dată de Dumnezeu în Deuteronomul 23:3-6, prin care amoniților și moabiților li se interzicea să facă parte din congregația Israelului. (Ne 13:1-3) Această restricție fusese dată cu circa 1 000 de ani înainte din cauza refuzului amoniților și al moabiților de a le veni în ajutor israeliților aflați în drum spre Țara Promisă. Această interdicție este înțeleasă în general ca însemnând că cei din aceste popoare nu puteau să devină, în mod legal, membri ai națiunii Israel și să se bucure de drepturile și privilegiile pe care le aducea cu sine calitatea de membru. Dar aceasta nu însemna neapărat că, la nivel individual, un amonit sau un moabit nu avea voie să stea în compania israeliților ori să locuiască printre aceștia, iar astfel să aibă parte de binecuvântările revărsate de Dumnezeu asupra poporului său. Acest lucru este evident dacă ne gândim la Țelec, menționat anterior ca făcând parte dintre vitejii lui David, și la Rut, moabita. (Rut 1:4, 16-18)

Căsătoria dintre Rut și Boaz dovedește că femeile amonite și moabite puteau să se căsătorească cu bărbați evrei dacă începeau să îi slujească adevăratului Dumnezeu. Întrucât termenii „amonit” și „moabit” sunt la genul masculin în textul ebraic din Deuteronomul 23:3-6, Mișna (Yevamot 8:3) susține că doar bărbaților amoniți și moabiți nu li se permitea să facă parte din Israel. Cu toate acestea, faptul că atât Ezra, cât și Neemia le-au cerut cu insistență israeliților să-și alunge soțiile străine arată că femeile amonite și moabite puteau deveni parte din națiunea Israel doar dacă acceptau închinarea adevărată.

Deși dovezile istorice, inclusiv cartea apocrifă 1 Macabei (5:6), arată că Amonul a continuat să fie un teritoriu separat până în secolul al II-lea î.e.n., se pare că în secolul I î.e.n. regiunea devenise deja parte din regatul nabateean. Începând cu secolul al III-lea e.n., istoria nu mai menționează poporul amonit, acesta fiind, cu siguranță, asimilat de triburile arabe. Așa cum profețise Țefania, amoniții urmau să devină „ca Gomora . . . , o întindere pustie”. (Țe 2:8-10)

Având în vedere că amoniții au dispărut ca popor la începutul erei noastre, înțelegem că Daniel face referire în mod figurat la ei în profeția privitoare „la timpul sfârșitului”. În mod evident, aici este vorba despre anumite națiuni sau organizații pe care „regele nordului” nu reușește să le aducă sub controlul său. (Da 11:40, 41)