EBRAICĂ

Limba ebraică este limba în care a fost scrisă cea mai mare parte a Scripturilor inspirate, în total 39 de cărți (conform împărțirii textului în multe traduceri), ceea ce reprezintă aproximativ trei sferturi din întreaga Biblie. Unele pasaje din aceste cărți au fost scrise însă în limba aramaică. (Vezi ARAMAICĂ.)

În Scripturile ebraice, limba ebraică nu este menționată ca atare, dar se face referire la „limba iudeilor” (2Re 18:26, 28; Ne 13:24) sau „limba Canaanului” (Is 19:18), care, la acea vreme (secolul al VIII-lea î.e.n.), era, în principal, ebraica. Însă în Scripturile grecești creștine, limba ebraică este menționată în mod concret ca fiind limba vorbită de iudei (Ioa 5:2; 19:13, 17, 20; Fa 21:40; 22:2; Re 9:11; 16:16), precum și limba în care Isus, după ce a fost înviat și glorificat, i s-a adresat lui Saul din Tars. (Fa 26:14, 15) În Faptele 6:1 se face distincție între „iudeii de limbă ebraică” și „iudeii de limbă greacă”. (Vezi GRECIA, GRECI [Eleniști]).

Originea limbii ebraice. În istoria laică nu există informații despre originea limbii ebraice, cum, de altfel, nu există informații despre originea niciuneia dintre limbile străvechi cunoscute, precum sumeriana, akkadiana (asiro-babiloniana), arameana sau egipteana. Motivul este că aceste limbi apar ca fiind pe deplin dezvoltate în cele mai vechi documente scrise în ele care au fost descoperite. (Vezi LIMBĂ.) Prin urmare, diferitele opinii ale erudiților legate de originea și evoluția limbii ebraice (precum opinia că ebraica provine din limba aramaică sau dintr-un dialect canaanit) sunt simple presupuneri. Același lucru se poate spune și despre diferitele explicații cu privire la etimologia multor cuvinte din Scripturile ebraice. Erudiții atribuie adesea acestor cuvinte o etimologie akkadiană sau aramaică. Însă, așa cum arată dr. Edward Horowitz, „în domeniul etimologiei [ramura lingvisticii care studiază originea cuvintelor], există mari diferențe de opinie între lingviști, chiar și între cei mai reputați dintre ei”. El menționează apoi câteva exemple de termeni ebraici cu privire la etimologia cărora unii lingviști renumiți sunt de o părere, iar alții, la fel de respectați, sunt de o cu totul alta. În concluzie, el spune: „Astfel, asistăm la nesfârșite dezacorduri între autorități în materie la fel de respectate”. (How the Hebrew Language Grew, 1960, p. xix, xx)

Biblia este singurul izvor istoric care oferă dovezi demne de încredere cu privire la originea limbii ebraice. Ebraica a fost, desigur, limba vorbită de descendenții israeliți ai lui „Avram evreul” (Ge 14:13), care, la rândul lui, a fost descendent al lui Sem, fiul lui Noe. (Ge 11:10-26) Având în vedere binecuvântarea profetică dată de Dumnezeu lui Sem (Ge 9:26), este logic să credem că limba vorbită de Sem nu a fost afectată când Dumnezeu a încurcat la Babel limba oamenilor dezaprobați de el. (Ge 11:5-9) Sem a continuat să vorbească acea „singură limbă” care se vorbise până atunci de la Adam. (Ge 11:1) Acest lucru ar însemna că limba care a ajuns să fie numită ebraică a fost limba originală a omenirii. Așa cum s-a spus anterior, izvoarele extra biblice nu indică alta.

Cât de mult s-a schimbat limba ebraică? Istoria abundă în exemple legate de cât de mult se pot schimba limbile în perioade lungi de timp. De pildă, limba română vorbită în secolul al XVI-lea ar putea părea o limbă străină pentru majoritatea vorbitorilor de limbă română din zilele noastre. Din acest motiv, pare verosimil ca limba vorbită de Adam să fi suferit schimbări semnificative pe parcursul celor 2 500 de ani care s-au scurs de la Adam până când Moise a scris primele cărți ale Scripturilor ebraice. Totuși, faptul că în acea perioadă oamenii trăiau foarte mult trebuie să fi fost un obstacol major împotriva unor asemenea schimbări. De exemplu, un singur om, Metusala, a trăit suficient încât să facă legătura între Adam și supraviețuitorii Potopului. Apoi, Sem, care a fost contemporan cu Metusala un anumit număr de ani înainte de Potop, a trăit o perioadă bună și după nașterea lui Isaac. Iar de la moartea lui Isaac (1738 î.e.n.) până la nașterea lui Moise (1593 î.e.n.) au trecut mai puțin de 150 de ani. Faptul că membrii câtorva generații au fost contemporani pe anumite perioade de timp trebuie să fi contribuit la păstrarea uniformității limbii. Desigur, nu se cunoaște în ce măsură acești oameni, precum Sem și Avraam, au trăit în proximitate geografică; comunicarea regulată este esențială pentru stabilitatea unei limbi.

Nu toți descendenții lui Sem au continuat să vorbească acea „singură limbă” vorbită înainte de Potop în forma ei pură, fapt dovedit de diferențele ce au apărut ulterior între limbile semitice, care includ ebraica, aramaica, akkadiana și diferite dialecte arabe. În secolul al XVIII-lea î.e.n. (cca 1761 î.e.n.), Iacob, nepotul lui Avraam, și Laban, nepotul fratelui lui Avraam, au folosit termeni diferiți când au numit movila de pietre pe care au ridicat-o ca mărturie între ei. Iacob, strămoșul israeliților, a numit-o „Galeed”, în timp ce Laban, care locuia în Siria, sau Aram (deși nu era un descendent al lui Aram), a folosit termenul aramaic „Iegar-Sahaduta”. (Ge 31:47) Această diferență de termeni însă nu indică neapărat o diferență majoră între aramaică și ebraică la acea vreme, întrucât se pare că Iacob nu a avut dificultăți în a comunica atunci când s-a aflat în Siria. Fără îndoială că, pe măsură ce apăreau lucruri și situații noi, în limbă apăreau cuvinte care să denumească noile realități. Acești termeni puteau să difere la grupuri din aceeași familie lingvistică ce trăiau în zone geografice diferite, chiar dacă structura de bază a limbii a rămas, practic, aceeași.

Chiar printre israeliți au apărut mici diferențe de pronunție, după cum se poate observa în episodul din perioada judecătorilor (1473-1117 î.e.n.) când efraimiții pronunțau diferit cuvântul „șibolet”. (Ju 12:4-6) Însă aceasta nu constituie un temei pentru a susține (cum au pretins unii) că israeliții vorbeau la acea vreme dialecte diferite.

În secolul al VIII-lea î.e.n., diferența dintre ebraică și aramaică a devenit suficient de evidentă, încât acestea să fie considerate limbi distincte. Acest lucru reiese din episodul când reprezentanții trimiși de regele Ezechia s-au adresat emisarilor regelui asirian Sanherib cerându-i purtătorului de cuvânt: „Vorbește, te rugăm, cu slujitorii tăi în limba aramaică, fiindcă înțelegem. Nu vorbi cu noi în limba iudeilor, în auzul oamenilor de pe zid”. (2Re 18:17, 18, 26) Deși, la acea vreme, aramaica era lingua franca în Orientul Mijlociu, fiind folosită în relațiile diplomatice dintre națiuni, ea nu era înțeleasă de majoritatea locuitorilor din Iuda. Dintre documentele descoperite până în prezent, cele mai vechi documente scrise extra-biblice în aramaică datează din aceeași perioadă, ceea ce confirmă deosebirea dintre cele două limbi.

Au provenit atât ebraica, cât și aramaica din acea „singură limbă” originală sau doar una dintre ele a păstrat puritatea acelei limbi primare? Deși Biblia nu oferă informații concrete, ideea ce transpare din ea este că Moise a început să redacteze Scrierile sfinte inspirate în limba vorbită de primul om.

Dacă au existat consemnări istorice scrise înainte de Potop, astfel de documente au contribuit în mod semnificativ la păstrarea purității limbii originale. Dar chiar și dacă istoria a fost transmisă pe cale orală, acest lucru tot a contribuit la stabilitatea limbii originale. Meticulozitatea extremă de care evreii de mai târziu au dat dovadă în păstrarea autenticității formale a Scrierilor sacre vădește preocuparea pe care trebuie să o fi avut cei din vremurile patriarhale de a transmite cu exactitate istoria timpurie a relațiilor lui Dumnezeu cu oamenii.

Un alt motiv pentru a crede că ebraica biblică este acea „singură limbă” vorbită înainte de încurcarea limbii la Babel este stabilitatea remarcabilă a limbii ebraice pe parcursul perioadei de o mie de ani în care au fost scrise Scripturile ebraice. În The International Standard Bible Encyclopedia se spune: „Unul dintre aspectele cele mai remarcabile ale ebraicii V[echiului] T[estament] este că, deși consemnările au fost făcute într-o perioadă de peste o mie de ani, limba (gramatica și vocabularul) în care au fost scrise părțile cele mai vechi diferă foarte puțin de limba în care au fost scrise ultimele părți”. (Publicat de G. W. Bromiley, 1982, vol. 2, p. 659)

O cunoaștere incompletă a limbii. În realitate, nu se cunoaște totul despre limba ebraică veche. Profesorul Burton L. Goddard afirmă: „În mare măsură, ebraica V[echiului] T[estament] trebuie să se explice singură”. (The Zondervan Pictorial Bible Dictionary, publicat de M. Tenney, 1963, p. 345) Un motiv este acela că nu s-au descoperit prea multe scrieri în limba ebraică din acea perioadă, care să ajute la înțelegerea sensurilor cuvintelor. Printre cele oarecum importante se numără: Calendarul din Ghezer (o simplă listă de activități agricole, ce se consideră că datează din secolul al X-lea î.e.n.; vezi IMAGINEA, vol 1, 960), câteva ostraca (cioburi de lut inscripționate) găsite la Samaria (în principal, comenzi și chitanțe pentru vin, ulei și orz, despre care se crede că datează din prima jumătate a secolului al VIII-lea î.e.n.), inscripția de la Siloam (descoperită într-un tunel de apă din Ierusalim ce datează, după cât se pare, din timpul regelui Ezechia [745-717 î.e.n.]) și ostraca de la Lachiș (probabil din a doua jumătate a secolului al VII-lea î.e.n.).

Pe lângă acestea, s-a descoperit o inscripție feniciană pe sarcofagul regelui Ahiram din Byblos (Ghebal), într-o limbă ce seamănă foarte mult cu ebraica și care se consideră că datează de la începutul mileniului întâi î.e.n. În plus, mai există Piatra Moabită, datând, din câte se pare, din prima parte a secolului al IX-lea î.e.n. Inscripția de pe Piatra Moabită este într-o limbă foarte apropiată de ebraică, lucru, de altfel, de așteptat, având în vedere că moabiții au fost descendenți ai lui Lot, nepotul lui Avraam. (Ge 19:30-37)

Însă informațiile despre ebraica veche oferite de toate aceste inscripții la un loc constituie o parte insignifiantă în comparație cu cele găsite în Scripturile ebraice.

Chiar și Scripturile ebraice, deși acoperă o mare varietate de subiecte și folosesc un vocabular bogat, nu conțin nici pe departe toate cuvintele și expresiile din ebraica veche. Inscripția de la Siloam și ostraca din Lachiș, de exemplu, conțin anumite structuri lexicale și gramaticale care nu apar în Scripturile ebraice, însă sunt, cu siguranță, structuri ebraice. Fără îndoială că în vocabularul vorbitorilor de ebraică din vechime existau mult mai multe cuvinte-rădăcină decât se cunosc astăzi, ca să nu mai vorbim de miile de cuvinte derivate din acestea.

În afară de fragmentele despre care se știe clar că au fost scrise în aramaică, în Scripturile ebraice există numeroase cuvinte și expresii despre care nu se știe de la ce cuvânt-rădăcină provin. Multe dintre acestea sunt clasificate de lexicografi ca termeni „împrumutați” din alte limbi semitice, cum ar fi aramaica, akkadiana și araba. Însă acest lucru este pur speculativ. Edward Horowitz afirmă: „Uneori, împrumutul este atât de vechi, încât lingviștii nu știu care limbă a împrumutat și care limbă a fost sursa originală”. (How the Hebrew Language Grew, p. 3, 5) Pare mai probabil ca astfel de termeni controversați să fie pur ebraici, ei fiind încă o dovadă că dispunem de cunoștințe incomplete cu privire la vastitatea lexicală a acestei limbi străvechi.

Bogăția vocabularului ebraicii vechi este dovedită și de scrierile de la începutul erei noastre. Printre acestea se numără scrieri religioase extra-biblice dintre Sulurile de la Marea Moartă, precum și Mișna, o colecție de scrieri rabinice în ebraică despre tradițiile evreiești. În plus, Profesorul Meyer Waxman spune: „Scripturile . . . nu epuizează întregul vocabular al limbii ebraice, dovadă fiind Mișna, în care sunt folosite sute de cuvinte ebraice care nu se găsesc în Biblie”. (The Encyclopedia Americana, 1956, vol. XIV, p. 57a) Desigur, unele dintre acestea ar fi putut fi cuvinte care au intrat mai târziu în limbă sau cuvinte nou create, însă, fără îndoială, multe au făcut parte din vocabularul ebraic din perioada scrierii Scripturilor ebraice.

Când a început declinul limbii ebraice? În general, se crede că evreii au început să adopte limba aramaică în timpul exilului babilonian. Însă nu există dovezi solide în acest sens. Exemple din timpurile moderne arată că imigranții sau grupurile etnice subjugate își păstrează adesea limba maternă mult mai mult de 70 de ani. Și, având în vedere promisiunea divină făcută evreilor de a se întoarce în țara lor natală, este puțin probabil ca aceștia să fi fost dispuși să renunțe la ebraică în favoarea limbii akkadiene (asiro-babiloniana) sau aramaice, lingua franca de la acea vreme. E adevărat, există pasaje și termeni aramaici în cărțile scrise în timpul și după exilul babilonian (de exemplu, în cărțile Daniel, Ezra și Estera). Acest lucru nu este neobișnuit, întrucât cărțile respective conțin relatări despre evenimente ce au avut loc în țări de limbă aramaică, precum și documente oficiale, și se referă la un popor aflat sub stăpânirea unor puteri străine ce foloseau ca limbă diplomatică aramaica.

În Neemia 8:8 se spune despre leviți că ‘dădeau sensul’ Legii și ‘ajutau poporul să înțeleagă’ cele citite în ea. Unii au emis ipoteza că leviții parafrazau textul ebraic în aramaică deoarece evreii întorși din exilul babilonian nu înțelegeau foarte bine ebraica. Indiferent cum au stat lucrurile, ceea ce evidențiază în mod deosebit acest verset este faptul că leviții explicau ce învăța Legea și modul în care trebuia aplicată. (Compară cu Mt 13:14, 51, 52; Lu 24:27; Fa 8:30, 31.)

De fapt, nu există nicio mențiune în Biblie că evreii au încetat să mai folosească ebraica în viața de zi cu zi. Este adevărat, Neemia a constatat că unii iudei se căsătoriseră cu femei asdodite, amonite și moabite și că niciunul dintre copiii acestora „nu vorbea limba iudeilor”. Însă menționarea acestui fapt în legătură cu indignarea lui Neemia față de iudeii căsătoriți cu femei neisraelite dovedește că această neglijare a limbii ebraice a fost puternic dezaprobată, ceea ce era de așteptat, având în vedere importanța acordată citirii Cuvântului lui Dumnezeu, care până atunci se făcuse cu precădere în ebraică. (Ne 13:23-27)

Pentru perioada cuprinsă între încheierea canonului ebraic (după cât se pare, în timpul lui Ezra și al lui Maleahi, în secolul al V-lea î.e.n.) și începutul erei noastre, Biblia nu poate fi folosită în niciun fel ca referință. În plus, există prea puține scrieri laice din acea perioadă. Însă nici acestea nu oferă dovezi că evreii au renunțat la limba ebraică în favoarea limbii aramaice. Potrivit dovezilor, multe dintre cărțile apocrife, precum Iudita, Eclesiasticul (nu Eclesiastul), Baruh și 1 Macabei, despre care se crede că au fost scrise în ultimele trei secole de dinaintea erei noastre, au fost scrise în ebraică. Tot în ebraică au fost redactate unele scrieri extra-biblice dintre Sulurile de la Marea Moartă. Iar Mișna evreiască a fost compilată în ebraică după începutul erei noastre.

În lumina acestor fapte și nu numai, dr. William Chomsky afirmă că teoria susținută de unii erudiți evrei și neevrei potrivit căreia aramaica a înlocuit complet ebraica este total nefondată și este infirmată clar de dovezi. Mai degrabă evreii au devenit un popor bilingv, ebraica rămânând totuși limba preferată. Cu privire la ebraica în care a fost redactată Mișna, Dr. Chomsky spune: „Această limbă are toate caracteristicile unei limbi vernaculare obișnuite, vorbite de țărani, negustori și meșteșugari. . . . Dovezile disponibile conduc în mod logic la concluzia că, în perioada Celui de al Doilea Templu, mai ales în ultima parte, evreii vorbeau, în general, ambele limbi [ebraica și aramaica]. Uneori foloseau o limbă, alteori, pe cealaltă”. (Hebrew: The Eternal Language, 1969, p. 207, 210)

Însă cea mai puternică dovadă că limba ebraică a continuat să fie o limbă vie până în secolul întâi era noastră o constituie referirile ce se fac la ea în Scripturile grecești creștine. (Ioa 5:2; 19:13, 17, 20; 20:16; Re 9:11; 16:16) Deși mulți erudiți susțin că termenul „ebraică” din aceste pasaje se referă la „aramaică”, există motive solide să credem că el se referă chiar la limba ebraică, după cum s-a arătat în articolul ARAMAICĂ. Când medicul Luca a scris că Pavel le-a vorbit locuitorilor Ierusalimului în „limba ebraică”, e puțin probabil ca el să se fi referit, de fapt, la aramaică sau la siriană. (Fa 21:40; 22:2; compară cu 26:14) În secolele anterioare, Scripturile ebraice au făcut distincție între aramaică (siriană) și „limba iudeilor” în 2Regi 18:26, iar în secolul I, istoricul evreu Josephus, prezentând acest pasaj biblic, a menționat aramaica și ebraica drept două limbi distincte (Antichități iudaice X, I, 2). Prin urmare, e puțin probabil ca scriitorii Scripturilor grecești creștine să fi folosit termenul „ebraică”, dacă, de fapt, s-ar fi referit la limba aramaică sau siriană.

Faptul că, la acea vreme, limba aramaică era vorbită pe scară largă în Palestina este neîndoielnic. O dovadă în acest sens este folosirea cu precădere a cuvântului aramaic „Bar” (fiu) în locul ebraicului „Ben” în mai multe nume (precum Bartolomeu și Simon Bar-Iona). Desigur, unii evrei aveau și nume grecești, precum Andrei și Filip, însă acest lucru nu înseamnă că ei vorbeau greaca, așa cum nici numele latin al lui Marcu nu dovedește că în familia lui se vorbea latina. După cât se pare, în Palestina secolului I e.n. se vorbeau în mod curent patru limbi: cele trei despre care Biblia spune că au apărut pe plăcuța de pe stâlpul pe care a fost țintuit Isus (ebraica, latina și greaca [Ioa 19:19, 20]) și a patra, aramaica. Dintre acestea, latina era, fără îndoială, cel mai puțin folosită.

Este foarte posibil ca Isus să fi folosit uneori aramaica, de exemplu când a vorbit cu femeia siro-feniciană. (Mr 7:24-30) Anumite cuvinte atribuite lui sunt considerate, în general, de proveniență aramaică. Însă nici în acest caz nu ar trebui să fim categorici întrucât există obiecții și cu privire la apartenența lor la aramaică. De exemplu, de regulă, se consideră că cuvintele rostite de Isus pe stâlpul de tortură „Eli, Eli, lama sabactani?” (Mt 27:46; Mr 15:34) au fost în aramaică, probabil într-un dialect vorbit în Galileea. Totuși, în The Interpreter’s Dictionary of the Bible se spune: „Există opinii diferite cu privire la limba în care a rostit Isus aceste cuvinte și dacă ar fi fost mai firesc pentru el să folosească ebraica sau aramaica. . . . Din documentele vremii reiese că în Palestina secolului I e.n. ar fi fost în uz o formă a limbii ebraice cu oarecare influențe aramaice”. (Publicată de G. A. Buttrick, 1962, vol. 2, p. 86) În realitate, transliterarea în greacă a acestor cuvinte, așa cum apare în evanghelia lui Matei și cea a lui Marcu, nu permite identificarea cu certitudine a limbii în care au fost rostite.

O altă dovadă a continuității limbii ebraice în vremurile apostolice este faptul că mai multe surse afirmă că Matei și-a scris inițial evanghelia în limba ebraică.

În concluzie, se pare că ebraica a început să fie tot mai puțin folosită după și ca urmare a distrugerii Ierusalimului și a templului în anul 70 e.n. și a împrăștierii evreilor rămași în viață. Cu toate acestea, ebraica a continuat să fie folosită în sinagogi oriunde s-au format comunități evreiești. Îndeosebi începând din secolul al VI-lea e.n., masoreții, învățați evrei și copiști, au făcut eforturi uriașe pentru a păstra puritatea textului ebraic al Scripturilor. Iar îndeosebi din secolul al XVI-lea, a revenit interesul pentru ebraica veche, în secolul următor începând să fie intensiv studiate și alte limbi semitice. Toate acestea au dus la o clarificare a înțelegerii ebraicii vechi și la traduceri mai bune ale Scripturilor ebraice.

Alfabetul și scrierea limbii ebraice. Alfabetul ebraic era alcătuit din 22 de consoane; după cât se pare, unele dintre ele puteau reprezenta două sunete, rezultând astfel circa 28 de sunete. Sunetele vocalice erau adăugate de cititor în funcție de context, așa cum un cititor în limba română adaugă literele lipsă în abrevieri precum „dr.” (doctor), „bd.” (bulevard) și „nr.” (număr). Se crede că pronunția tradițională a textului biblic ebraic a fost păstrată vie și transmisă din generație în generație prin cei specializați în citirea Legii, a Profeților și a Psalmilor pentru instruirea poporului. Mai târziu, în a doua jumătate a mileniului I e.n., masoreții au elaborat un sistem de puncte vocalice și de accente care au fost inserate în textul consonantic. În plus, au fost adăugate anumite semne pentru a marca accentul, pauzele și legătura dintre cuvinte și propoziții, precum și notația muzicală.

Pe cele mai vechi inscripții ebraice cunoscute este folosită o scriere străveche ce diferă mult ca aspect de literele pătrate ebraice ale textelor ulterioare, cum ar fi textele care datează din primele secole ale erei noastre. Scrierea pătrată este adesea numită „aramaică”, sau „asiriană”. Se crede că trecerea de la caracterele ebraice antice la cele pătrate a avut loc în perioada exilului babilonian. Totuși, după cum remarcă Ernst Würthwein, „o lungă perioadă de timp, scrierea ebraică veche a fost folosită în paralel cu scrierea pătrată. Monedele din perioada revoltei lui Bar Kochba (132-135 d.Hr.) sunt inscripționate cu litere ebraice vechi. Printre textele găsite în peșterile de la Marea Moartă se numără și unele scrise cu caractere ebraice vechi”. (The Text of the Old Testament, 1979, p. 5)

Origene, scriitor creștin care a trăit la sfârșitul secolului al II-lea și în prima parte a secolului al III-lea e.n., a spus că în copiile mai corecte ale traducerilor în greacă ale Scripturilor ebraice, Tetragrama, sau numele sacru al lui Iehova, era scrisă cu caractere ebraice vechi. Afirmația lui a fost confirmată când au fost descoperite unele fragmente de suluri de piele datând din secolul I e.n., ce conțineau textul în greacă al așa-numiților Profeți mici. În aceste suluri Tetragrama apărea scrisă cu caractere ebraice vechi. (Vezi apendice Rbi-8-E, p. 1563, nr. 2-4.) Numele divin scris cu caractere ebraice vechi apare și în fragmente din versiunea în greacă a lui Aquila ce datează de la sfârșitul secolului al V-lea și începutul secolului al VI-lea e.n. (Vezi apendice Rbi-8-E, p. 1563, nr. 7, 8.)

Dr. Horowitz afirmă: „Grecii au împrumutat alfabetul ebraic vechi și l-au transmis mai departe limbii latine, alfabetul grecesc asemănându-se cel mai mult cu alfabetul ebraic vechi”. (How the Hebrew Language Grew, p. 18)

Caracteristici și particularități. Ebraica este o limbă foarte expresivă, ce permite o descriere vie a evenimentelor. Propozițiile scurte și conjuncțiile simple conferă cursivitate și fluiditate ideilor. În poezia ebraică, la aceste particularități se adaugă paralelismul și ritmul, care fac textul să fie deosebit de expresiv și plin de sensibilitate.

Ebraica este bogată în metafore. „Țărmul mării”, în Geneza 22:17, este în ebraică, literalmente, „buza mării”. Alte expresii metaforice sunt „fața pământului” (suprafața pământului), „capul” (vârful) unui munte sau „gura peșterii” (intrarea peșterii). Folosirea cu sens metaforic a anumitor părți ale corpului uman nu indică nicidecum vreo concepție animistă, dovadă fiind Scripturile înseși, în care este exprimat un profund dispreț față de cei ce venerau copaci sau alte obiecte. (Compară cu Is 44:14-17; Ier 10:3-8; Hab 2:19.)

Vocabularul ebraic este alcătuit din cuvinte ce denumesc lucruri concrete, care sunt percepute prin cele cinci simțuri (văzul, auzul, gustul, mirosul și simțul tactil) și care creează imagini vii în mintea ascultătorului sau a cititorului. Datorită caracterului concret al termenilor, unii erudiți susțin că ebraica este foarte săracă în cuvinte ce exprimă noțiuni abstracte. Cu toate acestea, ebraica biblică are în vocabular și câteva substantive abstracte. De exemplu, substantivul maḥaşaváh (derivat din rădăcina ḥaşáv, însemnând „a gândi”) este tradus prin termeni abstracți precum „gând, uneltire, plan”. De la batáḥ (un verb care înseamnă „a avea încredere”) provine substantivul bétaḥ (siguranță). Însă, ca regulă generală, ideile abstracte sunt exprimate prin substantive concrete. Să luăm, de pildă, verbul-rădăcină kavéd, al cărui sens de bază este „a fi greu” (cum apare în Ju 20:34). În Ezechiel 28:22, același verb este tradus prin „a fi glorificat”. De la acest verb provin substantivul kavéd, care înseamnă „ficat”, unul dintre cele mai grele organe interne, și substantivul kavốd, care înseamnă „glorie”. (Le 3:4; Is 66:12) Alte exemple de noțiuni abstracte exprimate prin substantive concrete sunt yad, care înseamnă atât „mână”, cât și „grijă”, „îndrumare” sau „generozitate” (Ex 2:19; Ge 42:37; Ex 38:21; 1Re 10:13); ʼaf, care înseamnă atât „nări”, cât și „mânie” (Ge 2:7; 27:45); zerốaʽ, „braț”, care transmite și ideea abstractă de „putere”. (Iov 22:8, 9)

Practic, tocmai acest caracter concret al vocabularului limbii ebraice face dificilă traducerea Scripturilor ebraice. De multe ori, dacă sunt redați în mod literal, termenii ebraici pot transmite cu totul alt sens în alte limbi. În plus, din cauza diferențelor de gramatică dintre limbi, este o adevărată provocare pentru traducători să redea sensul, maniera de exprimare și forța termenilor ebraici, în special când traduc verbele.

Ebraica se distinge printr-un mod de exprimare foarte concis, ce se datorează structurii ei gramaticale. Prin comparație, aramaica, limba semitică cea mai apropiată de ebraică, exprimă ideile folosind mult mai multe cuvinte și nu atât de clar și de direct. Când se traduce din ebraică, adesea este nevoie de cuvinte suplimentare pentru a reda expresivitatea, intensitatea și dramatismul verbelor. Deși astfel se pierde din concizie, acestea sunt necesare pentru a transmite frumusețea și precizia textului ebraic.

Poezia ebraică. Tocmai datorită acestor caracteristici, precum și puternicului ei realism, ebraica este o limbă ce se pretează la poezie într-un mod cu totul aparte. Poemele ebraice au versuri scurte, multe neavând mai mult de două-trei cuvinte, dar care au un impact puternic asupra cititorului. Iată ce spune profesorul James Muilenburg, membru al comitetului de traducere a Revised Standard Version: „Modul de exprimare [în poezia ebraică] este foarte concis și tot accentul cade pe cuvintele-cheie. În ebraică, Psalmul 23 are doar cincizeci și cinci de cuvinte; traducerile moderne occidentale folosesc de două ori mai multe cuvinte. Însă, chiar și în traducere, concizia textului original ebraic nu se pierde. . . . Poezia ebraică are un limbaj plin de viață. . . . Poetul evreu ne ajută să vedem, să auzim și să simțim. Ne face să trăim o experiență senzorială intensă. . . . Poetul gândește în imagini, imagini din viața de zi cu zi, familiare tuturor oamenilor”. (An Introduction to the Revised Standard Version of the Old Testament, 1952, p. 63, 64)

Pentru a ilustra concizia limbajului în poezia ebraică, să remarcăm primul verset al Psalmului 23, potrivit Bibliei – Traducerea lumii noi. Cuvintele românești necesare pentru a reda un singur cuvânt ebraic sunt separate printr-o liniuță diagonală (/):

Iehova/ [este] Păstorul meu,/

Nu voi duce lipsă/ de nimic./

După cum se poate observa, în limba română este nevoie de zece cuvinte pentru a traduce patru cuvinte ebraice. În limba română a fost nevoie să se adauge verbul „este” pentru a da sens propoziției; în ebraică, el este subînțeles.

Principalele forme de paralelism. Cel mai important element formal în poezia ebraică este paralelismul, sau ritmul ce se obține nu prin rimă (ca în limba română), ci prin logica ideilor, numit și „ritmul ideilor”. Să luăm de exemplu două versuri din Psalmul 24:1:

Ale lui Iehova sunt pământul și tot ce este pe el,

Pământul roditor și cei ce locuiesc pe el.

Versurile citate sunt considerate a fi în paralelism sinonimic, adică al doilea vers repetă prin cuvinte diferite o parte a versului precedent. Cuvintele „ale lui Iehova sunt” sunt esențiale pentru ambele versuri. Însă cuvintele „pământul” și „pământul roditor” sunt sinonime poetice, la fel cum sunt și expresiile „tot ce este pe el” și „cei ce locuiesc pe el”.

Potrivit celor mai mulți specialiști contemporani, în poezia ebraică există încă două stiluri principale de paralelism: antitetic și sintetic.

În paralelismul antitetic, după cum indică și numele, versurile exprimă ideile în antiteză. Un exemplu este Psalmul 37:9:

Fiindcă oamenii răi vor fi nimiciți,

Dar cei ce speră în Iehova vor stăpâni pământul.

În paralelismul sintetic (sau formal, constructiv), a doua parte a frazei sau a propoziției nu reprezintă o simplă repetare a ideii transmise de prima parte și nici un contrast. Mai degrabă, ea dezvoltă ideea sau adaugă una nouă. Psalmul 19:7-9 este un exemplu în acest sens:

Legea lui Iehova este perfectă

și înnoiește puterea.

Aducerile-aminte ale lui Iehova sunt demne de încredere

și îl fac înțelept pe cel fără experiență.

Ordinele lui Iehova sunt drepte

și înveselesc inima,

Porunca lui Iehova este curată

și face să strălucească ochii.

Teama de Iehova este pură

și ține pentru totdeauna.

Hotărârile judecătorești ale lui Iehova sunt adevărate,

întru totul drepte.

După cum putem observa, a doua parte a fiecărei fraze sau propoziții completează ideea; întregul vers este, astfel, o sinteză, cu alte cuvinte, rezultatul îmbinării a două elemente. Doar citind a doua parte a frazei, cum ar fi „înnoiește puterea”, respectiv „îl fac înțelept pe cel fără experiență”, cititorul înțelege în ce sens „legea lui Iehova este perfectă”, iar „aducerile-aminte ale lui Iehova sunt demne de încredere”. În această serie de paralelisme sintetice, separarea primei părți a frazei de a doua slujește drept pauză ritmică. Astfel, odată cu dezvoltarea ideii, se păstrează o anumită structură poetică, un anumit paralelism al formei. De aceea, acest gen de paralelism este numit și paralelism formal sau constructiv.

Alte forme de paralelism. Există și alte forme de paralelism, deși ele sunt considerate a fi doar variante sau combinații ale celor deja menționate. Trei dintre acestea sunt: paralelismul emblematic, paralelismul în trepte și paralelismul introvertit.

În paralelismul emblematic (sau comparativ) se folosește comparația sau metafora. Un exemplu este Psalmul 103:12:

Cât de departe este răsăritul de apus,

atât de mult a îndepărtat el de la noi fărădelegile noastre.

În paralelismul în trepte, ideea primului vers este repetată sau dezvoltată în două, trei sau chiar mai multe versuri. Psalmul 29:1, 2 ilustrează acest lucru:

Dați-i lui Iehova ce i se cuvine, fii ai celor puternici,

dați-i lui Iehova ce i se cuvine datorită gloriei și puterii sale!

Dați-i lui Iehova gloria care se cuvine numelui său!

Paralelismul introvertit reprezintă o formă mai complexă de paralelism, care se poate extinde pe un număr mai mare de versuri. Să observăm Psalmul 135:15-18:

(1) Idolii națiunilor sunt argint și aur,

(2) lucrarea mâinilor omului.

(3) Au gură, dar nu vorbesc,

(4) au ochi, dar nu văd,

(5) au urechi, dar nu aud.

(6) Nu este suflare în gura lor.

(7) Ca ei vor ajunge cei care îi fac

(8) și toți cei care se încred în ei.

Iată cum explică W. Trail această formă de paralelism în lucrarea sa Literary Characteristics and Achievements of the Bible (1864, p. 170): „Aici primul vers corespunde versului opt: în primul se vorbește despre idolii națiunilor, iar în al optulea despre cei care își pun încrederea în ei. Al doilea vers corespunde cu al șaptelea: unul vorbește despre lucrarea mâinilor omului, iar celălalt, despre cei care fac lucrarea. Al treilea vers corespunde cu al șaselea: în unul se face referire la gura care nu vorbește, iar în celălalt, la gurile în care nu este suflare. Al patrulea vers corespunde cu al cincilea; aici se poate spune că cele două jumătăți ale paralelismului introvertit se unesc într-un paralelism sintetic: ochii care nu văd, urechile care nu aud”.

O formă de paralelism asemănătoare, însă mai simplă, constă în inversiunea cuvintelor în versuri consecutive, precum în Isaia 11:13b:

Efraim nu va fi invidios pe Iuda

și nici Iuda nu-l va dușmăni pe Efraim.

Gramatica

I. Verbele. În limba ebraică, verbul constituie cea mai importantă parte de vorbire. Forma verbală cea mai simplă – forma de dicționar – este forma de masculin a verbului la persoana a III-a singular, la perfect; această formă este alcătuită din trei consoane și constituie, de regulă, rădăcina. Rădăcina triliterală, adică din trei consoane, reprezintă o structură tipică limbilor semitice. De la astfel de rădăcini triliterale derivă, practic, toate celelalte cuvinte din limbă.

Verbul-rădăcină reprezintă cea mai simplă conjugare a verbului, numită deseori și „conjugarea pură”. De la această formă se formează alte șase conjugări prin adăugare de prefixe, prin dublarea anumitor litere și prin modificarea vocalelor. Aceste șapte forme verbale reprezintă radicalul semantic verbal și pot fi împărțite în trei categorii, după cum urmează: simplu, intensiv și cauzativ.

Pentru a indica numărul, persoana și genul, la acești radicali verbali se adaugă anumite prefixe și sufixe.

Felul acțiunii. În limba română, verbele sunt privite în primul rând din perspectiva timpului: trecut, prezent, viitor. Însă în ebraică, important este mai degrabă felul acțiunii (aspectul), decât timpul. Acțiunea este considerată fie încheiată, fie neîncheiată.

Dacă verbul exprimă o acțiune încheiată, atunci este la perfect. De exemplu, în Geneza 1:1 se spune: „La început Dumnezeu a creat cerurile și pământul”. Acțiunea este încheiată; Dumnezeu „a creat”, adică a terminat de creat cerurile și pământul.

Dacă acțiunea este considerată neîncheiată, verbul este la imperfect. Un exemplu în acest sens se găsește în Geneza 1:12, unde citim: „Pământul a început să dea iarbă, plante cu sămânță și pomi care fac fructe cu sămânță, după felul lor”. Aici observăm că, deși acțiunea este începută („a început” să dea iarbă), ea nu este încheiată, fiind astfel „imperfectă”, neterminată. De asemenea, în Psalmul 50:1, unde citim: „Dumnezeul dumnezeilor, Iehova, a vorbit; el cheamă pământul”, verbul „a chema” este în ebraică la imperfect și indică o acțiune începută, dar neterminată.

Desigur, întrucât în ebraică un verb la perfect exprimă prin însăși categoria aspectului o acțiune încheiată, perfectul ține în mod natural de timpul trecut. De aceea, katáv (verb la perfect, diateza activa) înseamnă, în esență, „(el) a scris” și este deseori tradus astfel. (2Re 17:37; 2Cr 30:1; 32:17; Ezr 4:7; Es 8:5) Ideea de acțiune încheiată în trecut este transmisă și prin redarea „scrisese”. (Ier 36:27) Totuși, același verb la perfect este tradus și prin „să scrie”, „să copieze”, transmițând ideea că acțiunea va fi dusă la îndeplinire în mod sigur. (Nu 5:23; De 17:18) Redările din aceste ultime referințe transmit corect ideea de acțiune încheiată, însă nu în trecut. Așadar, verbul în sine nu transmite neapărat un concept de timp. Aspectul perfect poate indica o acțiune încheiată oricând pe axa timpului: trecut, prezent sau viitor. În contrast, imperfectul, care, de asemenea, se poate referi la o acțiune din orice timp, transmite întotdeauna ideea de acțiune neîncheiată.

Prin urmare, deși evreii din vechime înțelegeau cu siguranță conceptul de timp, ei nu îi acordau o importanță primordială în limba lor. Iată ce se spune în The Essentials of Biblical Hebrew, de K. Yates: „În gândirea semitică, timpul este înțeles în mod diferit față de cum e înțeles în majoritatea limbilor moderne. În modul de gândire ebraic, indicarea timpului unei acțiuni nu este de importanță primordială. De acest lucru au nevoie cei ce gândesc în limbi indo-germanice, care pun un accent exagerat pe plasarea acțiunii în timp. În general, pentru un semit era suficient să înțeleagă dacă acțiunea era încheiată sau nu, iar, dacă nu era de ajuns, existau cuvinte care indicau timpul sau momentul istoric pentru a scoate în evidență momentul acțiunii”. (Revizuită de J. Owens, 1954, p. 129) Dacă, așa cum reiese din Biblie, ebraica a fost limba folosită în Eden, faptul de a nu se pune accent pe timpul acțiunii ar putea reflecta optica omului perfect, când Adam avea în față perspectiva vieții veșnice, iar viața nu era redusă la 70 sau 80 de ani. Prin limba ebraică, Iehova i-a dat omului un mijloc pe deplin satisfăcător de comunicare între Dumnezeu și oameni, precum și între oameni.

În limba română, traducerea timpului verbului ebraic este determinată de context. Contextul arată dacă acțiunea respectivă s-a petrecut deja, este în curs de desfășurare sau urmează să aibă loc.

II. Substantivele. Așa cum s-a arătat mai sus, aproape toate cuvintele, inclusiv substantivele, provin dintr-o rădăcină verbală. Aceasta poate fi observată atât în ortografia cuvântului, cât și în sensul lui.

Substantivele sunt de două genuri: masculin și feminin. Genul feminin este marcat în general de terminația ah (ôt, plural), după cum se poate observa la substantivele ʼişşáh (femeie) și sûsốt (iepe [feminin, plural]).

În ebraică, substantivul are trei numere: singular, plural și dual. Numărul dual (identificat prin sufixul áyim) este de obicei folosit pentru obiecte care sunt în pereche, cum ar fi mâinile (yadáyim) și urechile (ʼoznáyim).

Și pronumele personal poate, în unele cazuri, să apară ca sufix al substantivului, formând, cu alte cuvinte, un singur cuvânt. De exemplu, sûs înseamnă „cal”, dar sûsí înseamnă „calul meu”, iar sûséyka, „caii tăi”.

III. Adjectivele. Și adjectivele sunt derivate din rădăcini verbale. Astfel, verbul gadál (a crește, a deveni mare) este rădăcina adjectivului gadốl (mare, măreț). (În ebraică, articolul hotărât este ha; nu există articol nehotărât.)

Un adjectiv poate fi folosit în două feluri:

1) Cu funcție predicativă. În acest caz, adjectivul stă, de regulă, în fața substantivului și se acordă cu acesta în gen și număr. Expresia tôv haqqốl (literalmente, „bună vocea”) se traduce prin „vocea este bună”, adăugându-se verbul „este”.

2) Cu funcție atributivă. În acest caz, adjectivul stă după substantiv și se acordă cu acesta în gen, număr, dar și în determinare. Astfel, haqqốl hattốv (literalmente, „vocea buna”) înseamnă „vocea bună”.

Transliterarea. Transliterarea se referă la reprezentarea caracterelor din alfabetul ebraic în literele alfabetului latin, care este folosit în limba română. În ebraică se scrie de la dreapta la stânga, însă pentru cititorii români transliterarea se face pentru a se citi de la stânga la dreapta. În continuare sunt prezentate unele dintre regulile generale de transliterare folosite în această lucrare. (Vezi și tabelul aferent.)

Consoanele. Se va observa că cinci litere au două forme, o formă ce apare la începutul și în mijlocul cuvântului și una care apare doar la sfârșitul cuvântului. Anumite consoane (⁧ב⁩, ⁧ג⁩, ⁧ד⁩, ⁧כ⁩, ⁧פ⁩, ⁧ת⁩) au o pronunție moale și una dură, cea din urmă fiind indicată de un punct în interiorul literei (ּב, ⁧גּ⁩, ⁧דּ⁩, ⁧כּ⁩, ⁧פּ⁩, ⁧תּ⁩). Acest punct din mijloc poate indica și dublarea consoanei, dacă aceasta este precedată de o vocală. Astfel, גַּבַּי este gabbái. Majoritatea celorlalte litere (deși au o singură pronunție) sunt de asemenea dublate când au un punct în interior (de exemplu, זּ este zz). Excepție face litera hé (ה), care are uneori un punct în interior (ּה) când apare la sfârșitul cuvântului; litera hé însă nu se dublează niciodată.

Consoanele waw și yôd pot fi folosite la formarea vocalelor. Litera waw (ו) va apărea cu vocala ḥôlem ( ֹ) deasupra pentru a forma ceea ce se numește ḥôlem scris plin (ֹו), transliterat în lucrarea de față cu ô. Combinația וּ se citește u, iar la începutul cuvântului formează singură o silabă. Dacă sub literă există încă un semn vocalic (ַּו), punctul de la mijloc indică dublarea lui waw. Astfel, בַּוַּי este bawwaí; בּוּז este buz.

În cazul formei lui kaf de la sfârșitul cuvintelor, șwáʼ ( ְ) sau qámeț ( ָ) sunt scrise în interiorul literei, nu sub aceasta: ⁧ךְ⁩, ⁧ךָ⁩

Vocalele. Toate vocalele din acest tabel sunt scrise sub linie, cu excepția vocalei ḥôlem ( ֹ), care apare deasupra liniei și a vocalei șúreq ( ִ), care, așa cum am remarcat mai sus, apare în interiorul lui waw (ּו = u).

Semivocalele. Echivalentele în limba română nu reprezintă decât aproximări. În ebraică, fiecare dintre aceste semivocale se pronunță ca un sunet foarte scurt.

În anumite situații, șwáʼ este vocalizat și transliterat ca un e. Însă, în general, când șwáʼ urmează o vocală scurtă sau în cazul în care apare sub o consoană de la sfârșitul unei silabe, este mut și are rolul de a separa silabele. Astfel, יִקְטֹל este yiqtól.

Silabele. În ebraică, fiecare silabă începe cu o consoană și include 1) o vocală plină sau 2) o semivocală și o vocală plină. Astfel, קָטַל este alcătuit din două silabe, una fiind קָ (qa) și cealaltă, טַל (tal). Ambele silabe conțin o vocală plină și încep cu o consoană. În schimb, בְּרִית (berít) are o singură silabă întrucât conține o singură vocală plină (.=i); șwáʼ, e ( ְ), este o semivocală.

Regula conform căreia o silabă începe cu o consoană are două excepții: 1) Când cuvântul începe cu וּ (û); în acest caz, û formează o silabă separată. Astfel, וּבֵן este û·vén; וּשְׁמִי este û·şemí. 2) Când apare „pátaḥ furat”. „Pátaḥ furat” este vocala pátaḥ ( ַ) aflată sub consoanele ⁧הּ⁩, ⁧ח⁩, ⁧ע⁩, când acestea apar la sfârșitul unui cuvânt; în acest caz, pátaḥ se pronunță înaintea consoanei. Astfel, רוּחַ este rú·aḥ, nu ru·ḥá.

Uneori între cuvinte este folosită o liniuță orizontală numită maqqef (־), similară cratimei din limba română. Aceasta leagă două sau mai multe cuvinte, formând un cuvânt compus în care doar ultimul cuvânt își păstrează accentul. Astfel, כָּל־אֲשֶׁר este kol-ʼaşér.

Accentele. În ebraică, de regulă, accentul cade pe ultima silabă, însă sunt și cuvinte care au accentul pe penultima silabă.

În transliterările din lucrarea de față, silabele sunt despărțite printr-un punct, iar accentul este indicat printr-o liniuță oblică deasupra vocalei din silaba accentuată.

[Tabelul de la pagina ]

Simplu

Intensiv

Cauzativ

1) Activă (qal)

3) Activă (pi‛el)

6) Activă (hif‛il)

2) Pasivă (nif‛al)

4) Pasivă (pu‛al)

7) Pasivă (hof‛al)

—

5) Reflexivă (hitpa‛el)

—

[Tabelul de la pagina ]

—

Simplu

Intensiv

Cauzativ

Activă

⁧קָטַל⁩

qatál

el a ucis

⁧קִטֵּל⁩

qittél

el a ucis (cu brutalitate)

⁧הִקְטִיל⁩

hiqtíl

el a făcut să ucidă

Pasivă

⁧נִקְטַל⁩

niqtál

el a fost ucis

⁧קֻטַּל⁩

quttál

el a fost ucis (cu brutalitate)

⁧הָקְטַל⁩

hoqtál

el a fost făcut să ucidă

Reflexivă

—

⁧הִתְקַטֵּל⁩

hitqattél

el s-a sinucis

—

[Tabelul de la pagina ]

Caracter

Consoane

Echivalent

⁧א⁩

ʼÁlef

⁧בּ⁩

Bêt

⁧ב⁩

—

⁧גּ⁩

Ghímel

⁧ג⁩

—

⁧דּ⁩

Dálet

⁧ד⁩

—

⁧ה⁩

Heʼ

⁧ו⁩

Vav

⁧ז⁩

Záin

⁧ח⁩

Hêt

⁧ט⁩

Têt

⁧י⁩

Yôd

⁧כּ⁩

Kaf

כ Final: ך

—

⁧ל⁩

Lámed

מ Final: ם

Mem

נ Final: ן

Nun

⁧ס⁩

Sámeh

⁧ע⁩

ʽÁin

⁧פּ⁩

Peʼ

פ Final: ף

—

צ Final: ץ

Țadé

⁧ק⁩

Qôf

⁧ר⁩

Rêş

⁧שׂ⁩

Sin

⁧שׁ⁩

Șin

⁧תּ⁩

Tav

⁧ת⁩

—

Vocale

ָ (scris plin)

Qámeț

a lung

Pátah

a scurt

ֵ (scris plin)

Țére

e scurt

Ségol

e scurt

Híreq

i scurt sau lung

ֹ (scris plin)

Ḥôlem

o lung

Qámeț Hatúf

o scurt

Qibbúț

u scurt sau lung

Șuréq

u lung

Semivocale

Șwáʼ

ă foarte scurt sau nu se pronunță

Hátaf Pátah

a foarte scurt

Hátaf Ségol

e foarte scurt

Hátaf Qámeț

o foarte scurt

Combinații speciale

י ָ = ai

י ַ = ai

י ֵ = e

י ֶ= ei

י ִ = i

וֹ = o

וּ = u

יו ָ = av