Unii creştini din Corintul antic aveau îndoieli cu privire la înviere, iar alţii nu credeau deloc în înviere. În prima scrisoare adresată creştinilor din acest oraş, apostolul arată care ar fi fost consecinţele dacă învierea n-ar fi fost un fapt real. El a scris: „Dacă într-adevăr nu există înviere a morţilor, nici Cristos nu a fost sculat din morţi. Iar dacă Cristos nu a fost sculat din morţi, predicarea noastră este zadarnică şi credinţa noastră este zadarnică. Pe lângă aceasta, suntem găsiţi şi ca martori mincinoşi ai lui Dumnezeu . . . credinţa voastră este zadarnică: voi sunteţi încă în păcatele voastre. . . . Şi cei care au adormit în moarte, care erau uniţi cu Cristos, au pierit“ (1 Corinteni 15:13–18).

„Li s-a arătat la peste cinci sute de fraţi odată. . .. Pe urmă i s-a arătat lui Iacov, apoi tuturor apostolilor şi, ultimului dintre toţi, mi s-a arătat şi mie.“ (1 Corinteni 15:6–8)

De asemenea, dacă Cristos nu a fost sculat din morţi, credinţa creştină n-ar avea niciun rost, ar fi lipsită de conţinut şi s-ar baza pe o minciună. În plus, Pavel şi ceilalţi discipoli ar fi minţit nu numai cu privire la învierea lui Isus, ci şi cu privire la Iehova Dumnezeu, cel care, potrivit cuvintelor lor, l-a înviat pe Isus. De asemenea, afirmaţia „Cristos a murit pentru păcatele noastre“ ar fi falsă. Dacă Salvatorul însuşi n-a fost salvat din moarte, cum putea el să-i salveze pe alţii? (1 Corinteni 15:3) Aceasta ar însemna că speranţa în înviere a creştinilor care muriseră, unii dintre ei ca martiri, n-a fost altceva decât o iluzie.