Drumurile: arterele civilizaţiei

DIN timpuri străvechi, oamenii păstrează legătura unii cu alţii cu ajutorul unei imense reţele de cărări, drumuri şi şosele. Acestea sunt o mărturie a dorinţei omului de a călători şi de a face comerţ, precum şi de a purta războaie şi de a forma imperii. Într-adevăr, drumurile dezvăluie o latură mai întunecată a naturii umane.

Istoria drumurilor, care începe cu vremurile când primele cărări erau bătute cu piciorul de oameni şi de animale şi ajunge la autostrăzile cu multe benzi de azi, nu este o simplă călătorie în trecut. Ea constituie şi un studiu asupra spiritului uman.

Primele drumuri

„Primii constructori sârguincioşi de drumuri au fost, probabil, mesopotamienii“, declară The New Encyclopædia Britannica. Aceştia trăiau în regiunea udată de fluviile Tigru şi Eufrat. Drumurile lor de procesiuni „erau drumuri pavate cu cărămizi arse şi cu pietre aşezate într-un mortar bituminos“, spune în continuare enciclopedia. Această descriere ne aminteşte de ceea ce spune Biblia cu privire la primele materiale de construcţii: „Cărămida le-a ţinut loc de piatră, iar smoala le-a ţinut loc de mortar“. — Geneza 11:3.

Drumurile erau absolut necesare pentru ca israeliţii să-şi îndeplinească obligaţiile religioase. Cu aproape 1 500 de ani înainte ca Isus Cristos să se nască, israeliţilor li s-a poruncit următoarele: „De trei ori pe an, toţi bărbaţii să se înfăţişeze înaintea DOMNULUI Dumnezeului tău [ca să celebreze o sărbătoare spirituală], în locul pe care El îl va alege“ (Deuteronomul 16:16). Acel loc a ajuns să fie Ierusalimul şi, adeseori, la aceste evenimente pline de bucurie participau familii întregi. Aşadar, trebuiau neapărat nişte drumuri bune!

Se pare că principalele artere erau bine construite. Iată ce a spus istoricul evreu Flavius Josephus despre Solomon, care a domnit cu o mie de ani înainte de naşterea lui Cristos: „El nu a neglijat întreţinerea drumurilor, ci a făcut un drum înălţat din pietre negre de-a lungul drumurilor care duceau spre Ierusalim“.

În Israel existau şase cetăţi de refugiu care le asigura azil ucigaşilor fără intenţie. Drumurile spre aceste cetăţi erau şi ele bine întreţinute. Iar tradiţia iudaică arată că drumul spre cea mai apropiată cetate de refugiu era indicat cu ajutorul unor indicatoare rutiere bine întreţinute, aşezate la fiecare intersecţie. — Numeri 35:6, 11–34.

Drumurile au ajuns să fie absolut necesare pentru înflorirea comerţului, iar mătasea era unul dintre cele mai căutate produse din antichitate. Se spune că, cu mult timp înainte ca israeliţii să devină o naţiune, chinezii au descoperit cum să fabrice mătasea din firul tors de un vierme, însă au ţinut secret fabricarea acesteia până după naşterea lui Cristos. Dar înainte de aceasta, mătasea ajunsese un produs atât de obişnuit în lumea occidentală, încât s-au emis edicte „pentru a limita folosirea ei de către bărbaţi“, întrucât o asemenea folosire „era considerată efeminată“, se arată în cartea A History of Roads (Istoria drumurilor), de Geoffrey Hindley.

Ruta comercială pe care era transportată mătasea din China a fost cunoscută drept Drumul Mătăsii. Pe vremea când Marco Polo a călătorit pe acest drum până în China, adică spre sfârşitul secolului al XIII-lea era noastră, Drumul Mătăsii avea o vechime de 1 400 de ani. Timp de mai bine de 2 000 de ani, acest drum a fost cel mai lung drum din lume. El avea o lungime de aproximativ 12 800 de kilometri, pornind din Shanghai, China, locul de baştină al mătăsii, şi ajungând în Gades (actualul Cádiz), Spania.

Importanţa militară

Cel mai mare progres în ce priveşte construirea drumurilor s-a înregistrat ca urmare a gustului pentru întemeierea imperiilor. De exemplu, reţeaua de drumuri a Imperiului Roman aflat sub domnia cezarilor s-a extins în toată Europa, în nordul Africii şi în Orientul Mijlociu, lungimea totală fiind estimată la 80 000 de kilometri. Când nu luau parte la războaie, soldaţii romani erau puşi uneori să lucreze la construirea şi repararea drumurilor.

Şi în timpurile moderne s-a putut observa importanţa pe care au avut-o drumurile în acţiunile de cucerire. Adolf Hitler şi-a accelerat mult acţiunea de dominare cu ajutorul programului său de construire a autobandei, program care a început să fie realizat în 1934. Istoricul Hindley a declarat că acest program a făcut ca Germania să aibă „prima reţea de autostrăzi din lume“.

Construirea drumurilor — o ştiinţă

Topografii romani au proiectat drumuri drepte ca săgeţile folosind un instrument numit groma. Cioplitorii în piatră au realizat cu ajutorul daltei borne kilometrice care erau adevărate opere de artă, iar inginerii au stabilit o limită de greutate în ce priveşte transportul de mărfuri. Drumurile aveau o fundaţie şi o suprafaţă rezistentă. Însă elementul-cheie care le asigura longevitatea era o genială reţea de asanare care era îmbunătăţită printr-o uşoară curbare şi prin înălţarea drumului faţă de terenul din jur. Astfel s-a născut şoseaua. În magazine se vindeau chiar şi hărţi rutiere.

„Pus în faţa realizărilor romanilor în calitate de constructori de drumuri, un scriitor se vede obligat să se lupte cu sine ca să nu folosească superlative; fără îndoială, nici o altă realizare din istoria omului nu s-a dovedit mai folositoare în timp decât drumurile din Italia“, declară un istoric.

Via Appia, care porneşte din Roma spre sud, este „prima porţiune de drum pavat din istoria Occidentului“, se spune în cartea A History of Roads. Acest drum renumit măsura 6 metri în lăţime şi era pavat cu mari blocuri de lavă. În timp ce se îndrepta spre Roma ca prizonier, apostolul Pavel a mers pe acest drum, din care anumite porţiuni mai sunt folosite şi azi. — Faptele 28:15, 16.

Mulţi constată, probabil, că iscusinţa amerindienilor din America de Sud este la fel de uimitoare. Între secolul al XIII-lea şi secolul al XVI-lea, incaşii au construit o reţea de drumuri lungă de 16 000 de kilometri, care unea o naţiune formată din aproape 10 000 000 de locuitori. Aceste drumuri treceau prin unele dintre cele mai neospitaliere şi mai accidentate regiuni pe care ni le putem imagina, străbătând zone deşertice şi păduri tropicale şi chiar traversând impunătorii Anzi peruvieni!

Iată ce spune The New Encyclopædia Britannica despre un drum de aici: „Traseul peste Anzi era impresionant. Drumul era lat de 7,5 metri şi traversa şerpuind cele mai înalte culmi muntoase şi pante line. Pe traseu existau şi tunele tăiate în stâncă dură şi pereţi de susţinere construiţi pe distanţe de sute de metri. Râpele şi prăpăstiile erau umplute cu resturi de zidărie, iar peste pârâurile mai late de munte erau construite poduri suspendate, făcute din frânghii de lână sau de fibre vegetale. În general, suprafaţa drumului era din piatră şi se folosea pe scară largă asfaltul“.

Incaşii nu cunoşteau caii, însă reţeaua lor de drumuri le punea la dispoziţie „o adevărată pistă pentru mesagerii regelui“, cum era ea numită. Iată ce a scris un istoric: „De-a lungul drumului, la fiecare aproximativ 2 kilometri, se aflau puncte de aprovizionare, toate găzduind o mică garnizoană şi mai mulţi alergători profesionişti gata să participe la o ştafetă. Fiecare porţiune dintre posturi era destul de scurtă pentru o ştafetă rapidă, care funcţiona zi şi noapte şi care putea duce un mesaj din capitala Cuzco până în oraşul Quito, aflat la 2 000 de kilometri distanţă, în doar cinci zile. Aceasta însemna o viteză medie de 15 km/h pe un drum aflat la peste 4 000 de metri deasupra nivelului mării — viteză care nu a fost atinsă niciodată de poşta imperială romană obişnuită!“

O sursă de tragedii

Arterele din corpul omenesc se pot bloca, iar acest lucru poate avea consecinţe tragice. Prin urmare, şi drumurile care au contribuit la îmbunătăţirea calităţii vieţii se pot bloca, ceea ce duce la scăderea acesteia. Drumurile care traversează pădurea tropicală, deşertul, regiunile cu arbuşti şi parcurile naţionale au afectat mult fauna. Iar de multe ori au mai avut de suferit băştinaşii şi locuinţele lor din pădure. Iată ce se spune în cartea How We Build Roads (Cum construim drumuri): „Autostrada Transamazoniană, deşi începută în numele progresului, a distrus zone întinse de pădure tropicală şi a fost un dezastru pentru mulţi dintre cei care trăiau în această pădure, întrucât le-a distrus întregul mod de viaţă“.

Şi în oraşe se înregistrează o puternică reacţie adversă, întrucât anual mai multe autovehicule blochează arterele urbane. În cele din urmă, dacă există fonduri, se construieşte o autostradă. Însă în timp, aceste autostrăzi încurajează creşterea traficului, ceea ce duce la creşterea poluării, din cauza căreia milioane de oameni se îmbolnăvesc. În plus, aproximativ 500 000 de persoane sunt ucise anual în accidente rutiere pe tot globul, iar alte 15 milioane sunt rănite, dintre care unele foarte grav. Să facem o comparaţie. În primul război mondial au murit aproape 9 milioane de combatanţi, însă după aceea războiul a luat sfârşit. În schimb, moartea pe şosea este o moarte în rate: mai mult de 1 000 de morţi pe zi, zi de zi!

Într-adevăr, drumurile noastre transmit un mesaj despre noi în multe privinţe — ele sunt o mărturie a punctelor noastre tari, dar şi a celor slabe. De asemenea, ele spun cum privim această minunată planetă ce ne-a fost încredinţată spre îngrijire.

[Legenda fotografiei de la pagina 21]

Via Appia, pe care a mers apostolul Pavel, se foloseşte şi azi

[Legenda fotografiei de la pagina 22]

Anual, pe întregul glob mor în accidente rutiere aproximativ 500 000 de persoane