Numărul celor care au ieșit din Egipt. În Exodul 12:37 se spune că din Egipt au plecat „aproximativ 600 000 de bărbați [ebr. ghevarím], în afară de copii”. În urma recensământului efectuat la circa un an de la exod și consemnat în Numerele 1:2, 3, 45, 46, au fost înregistrați 603 550 de bărbați cu vârsta de la 20 de ani în sus. Leviții în vârstă de o lună sau mai mult au fost înregistrați separat, fiind în număr de 22 000. (Nu 2:32, 33; 3:39) Termenul ebraic ghevarím se referă strict la bărbați, nu le include pe femei. Cuvântul „copii” reprezintă traducerea termenului ebraic taf și se referă la cineva care merge „cu pași mărunți”. (Compară cu Is 3:16.) Majoritatea acestor copii trebuiau duși în brațe pentru că nu puteau merge singuri sau pentru că nu erau capabili să parcurgă pe jos tot drumul.

„La a patra generație.” Să ne amintim că Iehova îi spusese lui Avraam că descendenții săi aveau să se întoarcă în Canaan la a patra generație. (Ge 15:16) Biblia arată că în acele zile oamenii trăiau mult, dar chiar și așa, pe parcursul celor 430 de ani (de la intrarea în vigoare a legământului avraamic până la exod), au existat mai mult de patru generații. Totuși, israeliții au locuit efectiv în Egipt doar 215 ani. Luând ca exemplu unul dintre triburile Israelului, tribul lui Levi, putem identifica patru generații: 1) Levi, 2) Chehat, 3) Amram și 4) Moise. (Ex 6:16, 18, 20)

Întrucât din Egipt au ieșit 600 000 de bărbați, în afară de femei și copii, înseamnă că numărul total de persoane ar fi putut depăși 3 000 000. Deși unii contestă această cifră, ea nu este nerealistă. De fapt, chiar dacă de la Levi la Moise au existat doar patru generații, fiecare dintre acești bărbați (având în vedere longevitatea oamenilor din acea vreme) s-ar fi putut suprapune cu mai multe generații de descendenți pe parcursul vieții. Chiar și astăzi, un bărbat de 60 sau de 70 de ani are adesea copii, nepoți și poate chiar și strănepoți, cele patru generații trăind simultan.

O creștere extraordinară. Relatarea biblică spune: „Israeliții au început să crească mult la număr. Ei se înmulțeau foarte repede și deveneau tot mai puternici, astfel că au umplut ținutul”. (Ex 1:7) De fapt, au devenit atât de numeroși, încât regele Egiptului a zis: „Iată că poporul lui Israel este mai numeros și mai puternic decât noi”. „Dar, cu cât îi asupreau mai mult, cu atât se înmulțeau și se răspândeau mai mult, astfel că egiptenii au fost cuprinși de groază din cauza israeliților.” (Ex 1:9, 12) În plus, având în vedere că poligamia și concubinajul erau practici obișnuite printre israeliți și că unii dintre ei s-au căsătorit cu femei egiptene, este ușor de înțeles cum au ajuns să se înmulțească atât de mult, încât populația adultă de sex bărbătesc să atingă cifra de 600 000.

Familia lui Iacob, care s-a mutat în Egipt, cuprindea 70 de persoane, inclusiv cele născute la scurt timp după sosirea lor acolo. (Ge 46) Dacă îi scoatem din calcul pe Iacob, pe cei 12 fii ai săi, pe fiica sa Dina, pe nepoata sa Serah, pe cei trei fii ai lui Levi și, eventual, pe alți câțiva dintre cei 70, rămân circa 50 de capi de familie care au început să se înmulțească în Egipt. (Fiii lui Levi nu au fost luați în calcul, întrucât leviții au fost numărați separat și nu au fost incluși în numărul ulterior al celor 603 550 de bărbați.) Presupunând că au existat doar 50 de capi de familie și având în vedere faptul că „israeliții au început să crească mult la număr” și că „se înmulțeau foarte repede și deveneau tot mai puternici, astfel că au umplut ținutul” (Ex 1:7), este ușor de demonstrat că, în momentul exodului, au existat 600 000 de bărbați apți pentru serviciul militar, cu vârsta cuprinsă între 20 și 50 de ani. Să analizăm următorul raționament:

Pe atunci, israeliții aveau familii numeroase și își doreau copii pentru a împlini promisiunea lui Dumnezeu. Prin urmare, nu ar fi exagerat să afirmăm că fiecare cap de familie, de la vârsta de 20 de ani până la 40 de ani, a adus pe lume, în medie, 10 copii (dintre care jumătate, băieți). Să presupunem că fiecare dintre cei 50 care au devenit ulterior capi de familie a avut copii doar după 25 de ani de la intrarea în Egipt. De asemenea, având în vedere faptul că unii băieți probabil mureau sau, odată ajunși la maturitate, nu aveau copii din diferite motive ori deveneau sterili înaintea vârstei de 40 de ani, am mai putea reduce numărul bărbaților care au devenit tați cu 20%. Aceasta ar însemna că, într-o perioadă de 20 de ani, cei 50 de capi de familie au avut doar 200 de fii care urmau să dea naștere la copii, nu 250.

Decretul faraonului. Trebuie luat în considerare și următorul factor: decretul faraonului de a-i ucide pe toți băieții nou-născuți ai israeliților. Se pare că acest decret a fost ineficient și de scurtă durată. Când s-a născut Aaron – cu circa trei ani înainte de Moise (1597 î.e.n.) –, probabil că decretul nu intrase încă în vigoare. Din Biblie reiese clar că decretul faraonului nu a dat rezultatele așteptate. Moașele evreice Șifra și Pua, care supravegheau, probabil, activitatea celorlalte moașe, nu au respectat decretul dat de rege și nici nu le-au înștiințat, din câte se pare, pe celelalte moașe despre acest decret. Rezultatul a fost că „poporul creștea la număr și devenea tot mai puternic”. Atunci faraonul le-a poruncit egiptenilor să-i arunce în Nil pe toți băieții nou-născuți ai israeliților. (Ex 1:15-22) Dar se pare că egiptenii nu îi urau pe evrei așa de mult, încât să le omoare bebelușii. Chiar fiica faraonului l-a salvat pe Moise. În plus, se pare că faraonul și-a dat seama repede că avea să piardă sclavi prețioși dacă decretul rămânea în vigoare. Se știe că, mai târziu, faraonul care a domnit în timpul exodului nu i-a lăsat pe evrei să plece întrucât constituiau o mână de lucru valoroasă.

Totuși, pentru a fi și mai circumspecți în ce privește calculul nostru, putem lua în considerare posibilele consecințe ale acestui decret ineficient al faraonului și mai putem reduce cu aproape o treime numărul băieților născuți într-o perioadă de cinci ani.

Un calcul. Chiar și cu toate reducerile succesive de mai sus, putem constata că numărul israeliților a crescut foarte repede, și aceasta datorită binecuvântării lui Dumnezeu. Din 1563 î.e.n. (cu 50 de ani înainte de exod) până în 1533 î.e.n. (cu 20 de ani înainte de exod), numărul băieților născuți pe parcursul fiecărei perioade de cinci ani ar putea fi următorul:

CREȘTEREA POPULAȚIEI DE SEX BĂRBĂTESC

î.e.n.

Fii născuți

din 1563 până în 1558

47 350

din 1558 până în 1553

62 300

din 1553 până în 1548

81 800

din 1548 până în 1543

103 750

din 1543 până în 1538

133 200

din 1538 până în 1533

172 250

—

Total 600 650*

* Numărul estimativ de bărbați cu vârste cuprinse între 20 și 50 de ani la momentul exodului (1513 î.e.n.)

Este demn de reținut că, dacă facem chiar și o mică modificare în calculul de mai sus, de exemplu adăugând câte un fiu la fiecare tată, rezultatul final ar fi de peste un milion.

Câți oameni au ieșit din Egipt sub conducerea lui Moise?

Pe lângă cei 600 000 de bărbați apți pentru serviciul militar menționați în Biblie, din Egipt au ieșit mulți bărbați în vârstă, un număr mare de femei și copii, precum și „o mare mulțime de oameni de tot felul”, neisraeliți. (Ex 12:38) Astfel, numărul total a fost, probabil, de peste trei milioane. Nu este surprinzător că faraonul nu voia să lase să plece un grup așa de mare de sclavi, a căror muncă era esențială pentru economia țării.

Biblia atestă că a existat într-adevăr un număr extrem de mare de bărbați apți de luptă: „Moabiții au fost cuprinși de spaimă din cauza poporului, pentru că acesta era foarte numeros; da, moabiții erau îngroziți din cauza israeliților”. (Nu 22:3) Desigur, pe de-o parte, moabiților le era teamă din cauza miracolelor pe care Iehova le făcuse în favoarea israeliților. Pe de altă parte, le era teamă și din cauză că israeliții erau foarte numeroși; ei nu s-ar fi temut dacă israeliții ar fi fost doar câteva mii. Numărul acestora a crescut foarte puțin în timpul peregrinării lor prin pustiu, întrucât mulți au pierit din cauza infidelității lor. (Nu 26:2-4, 51)

Cu ocazia recensământului efectuat la scurt timp după exod, leviții în vârstă de o lună sau mai mult au fost înregistrați separat, numărul lor fiind de 22 000. (Nu 3:39) Am putea să ne întrebăm din ce motiv în celelalte 12 triburi ale Israelului nu au fost decât 22 273 de întâi născuți de sex bărbătesc, în vârstă de o lună sau mai mult. (Nu 3:43) Putem înțelege ușor răspunsul dacă ne gândim la următoarele: 1) capii de familie nu erau luați în calcul, 2) din cauza poligamiei, un bărbat putea avea mai mulți fii, dar numai unul era considerat întâiul născut și 3) era luat în calcul doar fiul întâi născut al bărbatului, nu și cel al femeii.

Traseul parcurs de israeliți. Când au ieșit din Egipt, israeliții erau, cu siguranță, răspândiți în locuri diferite. La început, probabil că ei nu au format un grup compact. Este posibil ca unii să se fi alăturat grupului principal pe parcurs. Grupul a pornit de la Ramses (un oraș sau o regiune) și a făcut prima oprire la Sucot. (Ex 12:37) Unii erudiți consideră că Moise a plecat cu o parte a poporului din Ramses, iar restul israeliților au plecat din alte părți ale ținutului Gosen, întâlnindu-se cu toții la Sucot. (Pentru harta care prezintă traseul probabil urmat de israeliți în timpul exodului, vezi articolul special „Exodul din Egipt”.)

Israeliții au părăsit Egiptul în grabă, fiind presați de egipteni. Totuși, ei nu au ieșit din țară într-un mod dezorganizat. Biblia afirmă că „israeliții au plecat din țara Egiptului în mod ordonat, ca în formație de luptă”, probabil în cinci grupuri: avangardă, ariergardă, corp principal și două flancuri. Pe lângă îndrumarea competentă a lui Moise, ei au avut parte și de îndrumarea vizibilă a lui Iehova. După așezarea taberei la Etam, Iehova a mers înaintea israeliților ziua într-un stâlp de nor, iar noaptea într-un stâlp de foc. (Ex 13:18-22)

Dacă israeliții ar fi urmat cel mai scurt traseu pe uscat spre Țara Promisă, de la nord de Memfis până la Lachiș de exemplu, ar fi parcurs circa 400 km. Dar acest traseu i-ar fi purtat de-a lungul coastei mediteraneene și prin țara filistenilor. Odinioară, stămoșii lor Avraam și Isaac avuseseră probleme cu filistenii. Știind că israeliții ar fi fost descurajați de un atac al filistenilor, că nu aveau experiență în luptă și că erau însoțiți de familiile și de turmele lor, Dumnezeu le-a poruncit să se întoarcă și să-și așeze tabăra înaintea Pi-Hahirotului, între Migdol și mare, de unde se vedea Baal-Țefonul. Aici, ei au campat lângă mare. (Ex 14:1, 2)

Este imposibil de stabilit traseul exact pe care l-au urmat israeliții de la Ramses la Marea Roșie, deoarece nu se pot identifica cu precizie locurile menționate în relatarea biblică. Cele mai multe lucrări de referință indică faptul că israeliții au traversat ceea se numește în prezent uedul Tumilat, din Delta Nilului. Această afirmație se bazează, în principal, pe ipoteza că Ramses ar fi fost situat în extremitatea nord-estică a Deltei. Însă profesorul de egiptologie John Wilson afirmă: „Din păcate, erudiții nu cad de acord cu privire la locația exactă a Ramsesului. Faraonii care purtau numele Ramses, mai ales Ramses II, obișnuiau să numească orașe cu numele lor. În plus, deși în unele localități din Deltă au fost descoperite mențiuni despre Ramses, aceste localități nu pot fi în niciun fel identificate cu orașul Ramses”. (The Interpreter’s Dictionary of the Bible, editat de G. Buttrick, 1962, vol. 4, p. 9)

Cu privire la locația acestui oraș s-au făcut diverse supoziții. Unele au fost acceptate o vreme, după care au fost înlocuite cu altele. Mulți consideră că Ramses ar trebui identificat cu Tanis (în prezent, Şān al Ḩajar), situat la 56 km S-V de orașul Port Said de pe coasta mediteraneeană, în timp ce alții sunt de părere că ar putea fi Qantir, aflat la circa 20 km S de Tanis. În ce privește orașul Tanis, este demn de remarcat că un text egiptean menționează orașele Tanis și (Pi-)Ramses ca localități distincte. În plus, cel puțin o parte din artefactele excavate la Tanis indică faptul că provin din alte locuri. Prin urmare, după cum explică în continuare profesorul John Wilson, „nu există nicio garanție că inscripțiile ce menționează denumirea Ramses își au originea acolo”. Așadar, inscripțiile descoperite la Tanis și Qantir referitoare la Ramses II dovedesc doar că orașele au avut o legătură cu acest faraon, nu că vreunul dintre ele a fost orașul biblic Ramses, construit de israeliți ca oraș-depozit înainte de nașterea lui Moise. (Ex 1:11) Așa cum se arată în articolul RAMSES, există puține dovezi care să ateste că faraonul în timpul căruia a avut loc exodul a fost Ramses II.

Un alt motiv pentru care unii consideră că israeliții au trecut prin uedul Tumilat este teoria larg răspândită în prezent conform căreia israeliții nu au traversat, de fapt, Marea Roșie, ci au mers printr-un loc situat mai la nord de ea. Unii erudiți chiar au sugerat că israeliții au traversat lacul Serbonis (în prezent, Sabkhat al Bardawil) sau au mers pe malul acestui lac, aflat pe coasta mediteraneeană. În consecință, după ce au trecut prin uedul Tumilat, ei ar fi luat-o spre nord, spre coastă. Această ipoteză contrazice în mod direct ceea ce spune Biblia, și anume că Dumnezeu însuși a condus poporul pe o rută ocolitoare, ca să nu meargă pe drumul ce trecea prin țara filistenilor. (Ex 13:17, 18) Și alții susțin că traseul israeliților a fost prin uedul Tumilat, dar sunt de părere că aceștia au traversat regiunea Lacurilor Amare, aflată la nord de orașul Suez.

Marea Roșie, nu ‘marea trestiilor’. Cercetătorii care susțin această ultimă ipoteză se bazează pe faptul că expresia ebraică yam-sûf (tradusă prin „Marea Roșie”) înseamnă literalmente „marea trestiilor sau a stufului”. Ei afirmă că israeliții au traversat, de fapt, o mare de trestii, adică o zonă mlăștinoasă precum regiunea Lacurilor Amare, nu brațul Mării Roșii numit Golful Suez. Totuși, susținătorii acestei ipoteze sunt în dezacord cu traducătorii Septuagintei, care au redat expresia ebraică yam-sûf prin expresia grecească erythrá thálassa, însemnând literalmente „Marea Roșie”. Dar un aspect și mai important e faptul că atât Luca, scriitorul cărții Faptele (care îl citează pe Ștefan), cât și apostolul Pavel au folosit aceeași denumire grecească atunci când au făcut referire la exod. (Fa 7:36; Ev 11:29; vezi MAREA ROȘIE)

În plus, dacă israeliții ar fi traversat doar o mlaștină, nu Marea Roșie, nu ar fi fost vorba despre un miracol, iar egiptenii nu ar fi avut cum să fie „înghițiți” și ‘acoperiți de ape învolburate’ ori ‘să se scufunde ca o piatră în adâncuri’. (Ev 11:29; Ex 15:5) Totuși, a fost un miracol impresionant, menționat mai târziu nu numai de Moise și de Iosua, ci și de apostolul Pavel, care a spus că israeliții „au fost botezați în Moise prin intermediul norului și al mării”. Aceste cuvinte arată că israeliții au fost înconjurați complet de apă, marea fiind la stânga și la dreapta lor, iar norul, deasupra și în spatele lor. (1Co 10:1, 2) Ele sugerează și că apa era mult prea adâncă pentru a se putea trece prin ea.

Pentru a stabili traseul israeliților trebuie să știm unde se afla capitala Egiptului la acea vreme și ce apă au traversat. Întrucât Scripturile grecești creștine, inspirate de Dumnezeu, folosesc expresia „Marea Roșie”, avem toate motivele să credem că aceasta a fost apa pe care au traversat-o israeliții. În ce privește capitala Egiptului, ea a fost, cel mai probabil, Memfis, sediul principal al regilor în cea mai mare parte a istoriei Egiptului. (Vezi MEMFIS.) Dacă așa au stat lucrurile, locul de plecare al israeliților trebuie să fi fost suficient de aproape de Memfis. Doar în aceste condiții, Moise, care a fost chemat înaintea faraonului în noaptea de Paște, după miezul nopții, ar fi putut ajunge la Ramses în timp util pentru a porni la drum spre Sucot înainte de încheierea zilei de 14 nisan. (Ex 12:29-31, 37, 41, 42) Potrivit celei mai vechi tradiții iudaice, consemnate de Josephus, locul de plecare al israeliților a fost puțin mai la nord de Memfis. (Antichități iudaice, II, XV, 1)

Evenimentele prezentate anterior arată clar că israeliții nu ar fi putut trece prin uedul Tumilat, întrucât acesta era situat mult mai la nord de Memfis. De aceea, mulți bibliști din trecut au sugerat că israeliții ar fi parcurs una dintre cunoscutele rute de pelerinaj care traversează Egiptul, precum ruta El Haj, care pleacă de la Cairo și trece prin Suez (anticul Clysma; ulterior, Kolzum [Qulzum]), aflat la extremitatea Golfului Suez.