ZIUA ISPĂȘIRII
Ziua Ispășirii (ebr. yôm hakkippurím, „ziua acoperirilor”) era o zi de împăcare sau de acoperire a păcatului, sărbătorită de poporul Israel în 10 tișri, adică în ziua a zecea din luna a șaptea a calendarului religios. (Luna tișri ținea cam de la jumătatea lunii septembrie până la jumătatea lunii octombrie.) În ziua aceasta, marele preot al Israelului oferea jertfe ca acoperire a păcatului pentru el însuși, pentru ceilalți leviți și pentru popor. De asemenea, în această zi era curățat tabernacolul și, mai târziu, templul, întrucât deveneau necurate din cauza păcatului.
Ziua Ispășirii era o zi de adunare sfântă, precum și de post, așa cum reiese din faptul că poporul trebuia atunci ‘să-și mâhnească sufletele’. Acesta era singurul post prevăzut de Legea mozaică. Ziua aceasta era și un sabat, în timpul căruia nu se făceau muncile obișnuite. (Le 16:29-31; 23:26-32; Nu 29:7; Fa 27:9)
Numai în această zi din an, în Ziua Ispășirii, marele preot putea să intre în Sfânta Sfintelor, încăperea din spate a tabernacolului și, ulterior, a templului. (Ev 9:7; Le 16:2, 12, 14, 15) Când era anul Jubileului, acesta începea cu Ziua Ispășirii. (Le 25:9)
În secolul al XVI-lea î.e.n., când a fost instituită această sărbătoare în pustiul din peninsula Sinai, marele preot al Israelului era Aaron, fratele lui Moise. Instrucțiunile pe care le-a primit el au constituit modelul pentru celebrarea ulterioară a Zilei Ispășirii. Analizarea evenimentelor impresionante ce aveau loc în acea zi ne ajută să înțelegem mai bine ce semnificație avea aceasta pentru israeliți. Fără îndoială, această sărbătoare îi conștientiza și mai mult de starea lor păcătoasă și de necesitatea de a fi răscumpărați. De asemenea, îi ajuta să-și sporească aprecierea pentru îndurarea imensă a lui Iehova, manifestată prin luarea acestei măsuri de acoperire a păcatelor comise de ei în anul care trecuse.
Caracteristici ale Zilei Ispășirii. Aaron trebuia să intre în locul sfânt cu un taur tânăr ca ofrandă pentru păcat și cu un berbec ca ofrandă arsă. (Le 16:3) În Ziua Ispășirii, el își scotea veșmintele preoțești obișnuite, se spăla cu apă și se îmbrăca cu roba sfântă de in. (Le 16:4) Apoi, marele preot lua doi țapi tineri de la adunarea fiilor lui Israel, ambii fiind sănătoși și fără defect, și arunca sorții pentru ei. (Le 16:5, 7) Sorții erau aruncați pentru a se stabili care dintre cei doi țapi avea să fie jertfit pentru Iehova ca ofrandă pentru păcat și care avea să fie trimis în pustiu, purtând păcatele poporului ca ‘țap pentru Azazel’. (Le 16:8, 9; compară cu Le 14:1-7; vezi și AZAZEL) El jertfea apoi taurul tânăr ca ofrandă pentru păcat pentru el și pentru casa lui, care includea întregul trib al lui Levi, din care făcea parte familia sa. (Le 16:6, 11) După aceea, el lua tămâie parfumată și fărașul pentru foc plin cu cărbuni aprinși, luați de pe altar, și, trecând dincolo de perdea, intra în Sfânta Sfintelor. Tămâia era arsă în încăperea din spate, unde era arca mărturiei, iar fumul tămâiei arse învăluia capacul de aur al Arcei, pe care se aflau cei doi heruvimi de aur. (Le 16:12, 13; Ex 25:17-22) Această acțiune făcea posibil ca Aaron să poată intra din nou în Sfânta Sfintelor în siguranță.
După ce se întorcea din Sfânta Sfintelor, Aaron lua puțin din sângele taurului, intra din nou acolo și stropea cu degetul de șapte ori cu puțin sânge în fața capacului Arcei, înspre est. În acest fel se făcea ispășire pentru preoție, astfel încât preoții să fie curați și să poată sluji ca mediatori între Iehova și poporul său. (Le 16:14)
Țapul căzut la sorți pentru Iehova era jertfit ca ofrandă pentru păcat în favoarea poporului. (Le 16:8-10) Marele preot ducea apoi în Sfânta Sfintelor sângele țapului care era pentru Iehova și făcea ispășire pentru cele 12 triburi nepreoțești ale Israelului. La fel ca sângele taurului, sângele țapului era stropit „spre capac și înaintea capacului” Arcei. (Le 16:15)
În același fel, Aaron făcea ispășire pentru locul sfânt și pentru cortul întâlnirii. El lua puțin din sângele taurului și al ‘țapului pentru Iehovaʼ și făcea ispășire pentru altarul ofrandei arse punând din acel sânge pe coarnele altarului. El trebuia, de asemenea, „să-l stropească de șapte ori cu sânge, să-l purifice și să-l sfințească de necurățiile fiilor lui Israel”. (Le 16:16-20)
Marele preot se ocupa apoi de țapul care rămăsese, țapul pentru Azazel. El își punea mâinile pe capul acestuia, mărturisea deasupra lui „toate nelegiuirile fiilor lui Israel, toate răzvrătirile şi toate păcatele lor”, le punea pe capul lui şi apoi îi dădea drumul în pustiu „printr-un om pregătit pentru aceasta”. Astfel, țapul ducea nelegiuirile israeliților în pustiu, unde dispărea. (Le 16:20-22) Ulterior, bărbatul care dăduse drumul țapului în pustiu trebuia să-și spele hainele și corpul în apă înainte de a intra din nou în tabără. (Le 16:26)
După aceea, Aaron intra în cortul întâlnirii, se dezbrăca de veșmintele de in, se spăla și se îmbrăca cu veșmintele sale obișnuite. Apoi aducea ofranda sa arsă și ofranda arsă a poporului (folosind berbecii menționați în Le 16:3, 5) și făcea ispășire, după care punea să fumege pe altar grăsimea ofrandei pentru păcat. (Le 16:23-25) Iehova Dumnezeu a pretins ca grăsimea jertfelor să-i revină întotdeauna lui; israeliților le era interzis să mănânce din ea. (Le 3:16, 17; 4:31) Ceea ce rămânea de la cadavrul taurului și de la al țapului ofrandei pentru păcat era dus din curtea tabernacolului într-un loc din afara taberei, unde era ars. Cel ce se ocupa de acest lucru trebuia să-și spele veșmintele și corpul în apă, după care putea să intre în tabără. (Le 16:27, 28) Alte jertfe care se aduceau în acea zi sunt menționate în Numerele 29:7-11.
Celebrarea sărbătorii conform legii încetează. Adepții iudaismului celebrează încă Ziua Ispășirii, însă această celebrare se aseamănă într-o mică măsură cu cea instituită de Dumnezeu. De fapt, ei nu au nici tabernacol, nici altar, nici arca legământului; nu se mai aduc jertfe de tauri și de țapi și nu există nici preoție levitică. Creștinii însă înțeleg că slujitorii lui Iehova nu mai trebuie să țină această sărbătoare. (Ro 6:14; Ev 7:18, 19; Ef 2:11-16) În plus, distrugerea templului din Ierusalim în anul 70 e.n. a pus capăt serviciului adevăratei preoții levitice. În prezent nu mai există nicio modalitate de a stabili cine ar putea să ocupe poziția de preot. The Encyclopedia Americana (1956, vol. XVII, p. 294) afirmă cu privire la leviți: „După distrugerea templului și dispersarea evreilor, ei au dispărut din istorie, fiind asimilați de mulțimea de captivi răspândiți în lumea romană”.
Împlinirea modelului profetic. La fel ca alte modele profetice din Legea mozaică, Ziua Ispășirii, atunci când era celebrată în mod corespunzător, prefigura o realitate mult mai importantă. O examinare atentă a celebrării acestei sărbători în lumina cuvintelor inspirate ale apostolului Pavel arată că marele preot al Israelului și animalele folosite de el cu ocazia acestei ceremonii erau o prefigurare a lui Isus Cristos și a jertfei sale de răscumpărare, date în folosul omenirii. În scrisoarea sa către evrei, Pavel arată că Isus Cristos este Marele Preot prefigurat de marii preoți ai Israelului. (Ev 5:4-10) Pavel arată totodată că intrarea marelui preot în Sfânta Sfintelor o dată pe an cu sângele animalelor de jertfă a prefigurat intrarea lui Isus Cristos în cerul însuși cu propriul său sânge, ca să facă ispășire pentru cei care manifestă credință în jertfa sa. Desigur, fiind fără păcat, Cristos nu a trebuit să ofere o jertfă pentru propriile păcate, așa cum făcea marele preot al Israelului. (Ev 9:11, 12, 24-28)
Aaron jertfea taurul pentru preoți și pentru restul tribului lui Levi, stropind cu sângele lui în Sfânta Sfintelor. (Le 16:11, 14) În mod asemănător, Cristos i-a prezentat valoarea sângelui său uman lui Dumnezeu în cer, unde putea fi aplicată în folosul celor ce aveau să conducă împreună cu el ca preoți și regi. (Re 14:1-4; 20:6) De asemenea, era jertfit țapul pentru Iehova, iar sângele lui era stropit în fața Arcei, în Sfânta Sfintelor, în favoarea triburilor nepreoțești ale Israelului. (Le 16:15) În mod similar, jertfa lui Isus Cristos este și în folosul omenirii, nu doar al Israelului spiritual, alcătuit din preoți. Erau necesari doi țapi deoarece doar unul singur nu putea să fie adus ca jertfă și, în același timp, să fie folosit pentru a duce departe păcatele Israelului. Ambii țapi erau considerați o singură ofrandă pentru păcat (Le 16:5) și erau tratați la fel până se trăgea la sorți pentru ei, ceea ce arăta că împreună constituiau un singur simbol. Isus Cristos nu numai că a fost jertfit, dar și duce departe păcatele celor pentru care a murit.
Apostolul Pavel a demonstrat că, întrucât nu era posibil ca sângele de tauri și de țapi să înlăture păcatele, Dumnezeu a pregătit un corp pentru Isus (pe care el s-a dovedit dispus să-l jertfească atunci când s-a prezentat pentru a fi botezat), iar în armonie cu voința divină, continuatorii lui Cristos au fost „sfințiți prin ofranda corpului lui Isus Cristos o dată pentru totdeauna”. (Ev 10:1-10) Apostolul subliniază că, așa cum ceea ce rămânea din corpul taurului și al țapului, oferite în Ziua Ispășirii, era în cele din urmă ars în afara taberei Israelului, tot așa Cristos a suferit (fiind țintuit pe stâlp) în afara porții Ierusalimului. (Ev 13:11, 12)
Așadar, deși Ziua Ispășirii, celebrată de iudei, nu a înlăturat complet și permanent păcatul nici măcar în cazul lor, este evident că diversele caracteristici ale acestei sărbători anuale îndreptau atenția spre o realitate mai importantă. Ele prefigurau ispășirea impresionantă a păcatelor făcută de Isus Cristos, Marele Preot, pe care îl mărturisesc creștinii. (Ev 3:1; vezi ISPĂȘIRE; RĂSCUMPĂRARE)