SÂNGE

Un lichid extraordinar care circulă prin sistemul vascular al omului și al majorității organismelor animale pluricelulare; în limba ebraică, dam și în limba greacă, haíma. Sângele transportă substanțe nutritive și oxigen către toate părțile corpului, permite eliminarea reziduurilor și joacă un rol important în protejarea organismului de infecții. Având o compoziție chimică atât de complexă, există multe aspecte referitoare la sânge pe care oamenii de știință nu le-au înțeles încă pe deplin.

Sângele este atât de strâns legat de procesele vitale, încât Biblia afirmă că sufletul este în sânge. Cuvântul lui Dumnezeu spune: „Căci viața oricărei ființe este în sânge, iar eu am hotărât ca acesta să fie pus pe altar în folosul vostru ca să facă ispășire pentru voi, deoarece sângele este cel care face ispășire prin viața din el”. (Le 17:11) Exprimând mai direct aceeași idee, Biblia afirmă: „Viața oricărei ființe este sângele ei”. (Le 17:14) Conform Cuvântului lui Dumnezeu, atât viața, cât și sângele sunt sacre.

A lua viața cuiva. Iehova este sursa vieții. (Ps 36:9) Un om nu poate da înapoi o viață pe care a luat-o. Iehova spune: „Toate sufletele sunt ale mele”. (Eze 18:4) Așadar, a lua viața cuiva înseamnă a fura de la Iehova. Fiecare organism viu are un scop și un loc în creația lui Dumnezeu. Niciun om nu are dreptul să ia viața, decât atunci când Dumnezeu permite acest lucru și conform instrucțiunilor sale.

După Potop, Noe și fiii săi, strămoșii tuturor oamenilor din prezent, au primit porunca de a arăta respect față de viața, sau față de sângele, semenilor lor. (Ge 9:1, 5, 6) În plus, le-a permis cu bunătate oamenilor să mănânce carnea animalelor. Însă sângele animalului sacrificat pentru hrană trebuiau să-l verse pe pământ ca apa, demonstrând astfel că recunoșteau faptul că viața acelui animal îi aparținuse lui Iehova. În mod simbolic, ei îi dădeau acel sânge înapoi lui Dumnezeu și nu îl foloseau pentru ei înșiși. (De 12:15, 16)

Omul avea dreptul să se bucure de viața primită de la Dumnezeu și oricine îi lua viața trebuia să răspundă în fața lui Iehova. Tocmai de aceea, Dumnezeu i-a spus ucigașului Cain: „Sângele fratelui tău strigă din pământ către mine”. (Ge 4:10) O persoană care își ura fratele dorindu-i moartea, îl calomnia ori depunea mărturie mincinoasă împotriva lui, își atrăgea vină de sânge, întrucât îi punea în pericol viața. (Le 19:16; De 19:18-21; 1Io 3:15)

Ținând cont de punctul de vedere al lui Dumnezeu referitor la valoarea vieții, despre sângele unei persoane ucise se spunea că profana pământul, iar, pentru a-l purifica, trebuia vărsat sângele ucigașului. De aceea, conform Bibliei, era permisă pedeapsa capitală aplicată de cei învestiți cu autoritate în acest sens. (Nu 35:33; Ge 9:5, 6) În Israelul antic nu se accepta nicio răscumpărare pentru o persoană care ucidea intenționat pe cineva. Ucigașul trebuia să plătească cu propria viață. (Nu 35:19-21, 31)

În cazurile în care ucigașul nu putea fi identificat, orașul cel mai apropiat de locul în care a fost găsit cadavrul era considerat vinovat de sânge. Pentru a îndepărta vina de sânge, bătrânii din acel oraș trebuiau să îndeplinească procedurile stabilite de Dumnezeu, să declare că erau nevinovați și că nu aveau cunoștință de acea crimă și să se roage pentru îndurarea lui Dumnezeu. (De 21:1-9) O persoană care ucidea neintenționat pe cineva trebuia să privească cu seriozitate faptul că luase o viață, să respecte instrucțiunile lui Dumnezeu pentru a se salva, să fugă într-un oraș de refugiu și să rămână acolo. Dacă nu făcea acest lucru, ruda cea mai apropiată a victimei avea dreptul legal și obligația de a se răzbuna, luând viața ucigașului și îndepărtând astfel vina de sânge din țară. (Nu 35:26, 27; vezi RĂZBUNĂTORUL SÂNGELUI.)

Folosirea corectă a sângelui. Dumnezeu a aprobat folosirea sângelui doar într-o singură situație: pentru oferirea jertfelor. El le-a poruncit celor aflați sub Legea mozaică să ofere jertfe de animale ca ispășire pentru păcate. (Le 17:10, 11) De asemenea, această prevedere era în armonie cu voința lui Dumnezeu cu privire la fiul său, Isus Cristos, care urma să-și ofere viața umană perfectă ca ofrandă pentru păcate. (Ev 10:5, 10)

Valoarea sângelui de jertfă al lui Cristos a fost prefigurată de mai multe ori în Scripturile ebraice. În timpul primului Paște din Egipt, sângele de pe partea de sus a ușii și de pe cei doi ușori i-a protejat pe întâii născuți din casele israeliților să nu fie uciși de îngerul lui Dumnezeu. (Ex 12:7, 22, 23; 1Co 5:7) Legământul Legii, care reglementa ispășirea păcatelor, a fost validat prin sânge de animal. (Ex 24:5-8) Numeroasele jertfe care implicau vărsare de sânge, în special cele oferite în Ziua Ispășirii, făceau doar o ispășire simbolică și indicau spre eliberarea definitivă de păcat prin jertfa lui Cristos. (Le 16:11, 15-18)

Faptul că în ochii lui Dumnezeu sângele are în mod legal caracter ispășitor a fost ilustrat prin turnarea lui la baza altarului și stropirea lui pe coarnele acestuia. Sângele stătea la baza prevederilor referitoare la ispășire, iar puterea jertfelor de a înlătura păcatele depindea de sânge și era reprezentată prin coarnele altarului. (Le 9:9; Ev 9:22; 1Co 1:18)

În congregația creștină, sfințenia sângelui a fost și mai clar evidențiată. Sângele de animale nu mai trebuia adus ca jertfă, întrucât acele jertfe erau doar o umbră a realității, care era Isus Cristos. (Col 2:17; Ev 10:1-4, 8-10) În Israel, marele preot ducea o parte din sângele jertfelor în Sfânta Sfintelor din interiorul sanctuarului. (Le 16:14) Isus Cristos, adevăratul Mare Preot, a intrat în cer, prezentând nu sângele lui, care fusese vărsat pe pământ (Ioa 19:34), ci valoarea vieții sale umane perfecte, reprezentate de sânge. Isus și-a putut folosi viața perfectă pentru ispășirea păcatelor, deoarece nu a pierdut dreptul la viață perfectă păcătuind. (Ev 7:26; 8:3; 9:11, 12) Astfel, sângele lui Cristos strigă pentru lucruri mai bune decât sângele lui Abel. Doar sângele jertfei perfecte oferite de Fiul lui Dumnezeu strigă pentru milă, în timp ce sângele lui Abel și al celorlalți martiri creștini strigă pentru răzbunare. (Ev 12:24; Re 6:9-11)

Cui i se aplică interdicția de a consuma sânge?

După Potop, Iehova le-a permis lui Noe și fiilor săi să consume carne de animal, dar le-a interzis cu strictețe să mănânce sânge. (Ge 9:1, 3, 4) Această interdicție divină nu li s-a aplicat doar lui Noe și familiei sale, ci întregii omeniri, pentru că toți oamenii care au trăit de la Potop încoace sunt descendenți ai familiei lui Noe.

Referitor la caracterul permanent al acestei interdicții, Joseph Benson a spus: „Este demn de remarcat că interdicția de a mânca sânge, impusă lui Noe şi urmaşilor săi şi repetată israeliţilor în mod solemn în Legea mozaică, nu a fost niciodată revocată, ci, dimpotrivă, a fost confirmată în Noul Testament, Faptele XV, şi a devenit, astfel, o obligaţie permanentă”. (Notes, 1839, vol. I, p. 43)

Sub Legea mozaică. În legământul Legii încheiat de Iehova cu națiunea Israel, el a inclus și legea dată lui Noe. Dumnezeu a spus clar că, dacă cineva încălca procedura indicată în Lege chiar și pentru sacrificarea unui animal, acest lucru i se socotea „vină de sânge”. (Le 17:3, 4) Sângele unui animal care urma să fie mâncat trebuia vărsat pe pământ și acoperit cu țărână. (Le 17:13, 14) Cine mânca sânge de orice fel trebuia „nimicit din poporul său”. Încălcarea deliberată a legii referitoare la sfințenia sângelui era pedepsită cu moartea. (Le 17:10; 7:26, 27; Nu 15:30, 31)

Referitor la Leviticul 17:11, 12, lucrarea Cyclopædia de M’Clintock și Strong spune: „Această interdicție strictă li se aplica nu numai israeliților, ci și străinilor care locuiau printre ei. Pedeapsa pentru încălcarea acestei legi era ‘nimicirea din mijlocul poporului’, ceea ce face probabil referire la pedeapsa cu moartea (comp. Ev. X, 28), însă e dificil de stabilit dacă pedeapsa urma să fie executată prin sabie sau prin lapidare”.

La Deuteronomul 14:21, israeliților li se permitea să vândă străinilor animale găsite moarte sau sfâșiate de o fiară. Astfel se făcea o distincție între sângele acestor animale și al animalelor sacrificate pentru hrană. (Compară cu Le 17:14-16.) Atât israeliții, cât și rezidenții străini care acceptaseră închinarea adevărată și trăiau sub legământul Legii, erau obligați să respecte normele înalte ale Legii. Cerința din Geneza 9:3, 4 li se aplica oamenilor din toate națiunile, dar Dumnezeu le cerea celor aflați sub legământul Legii să trăiască la standarde mai înalte decât străinii care nu-i slujeau.

În congregația creștină. Corpul de guvernare al congregației creștine din secolul I, condus de spiritul sfânt, a stabilit următoarele referitor la sânge: „Căci spiritul sfânt și noi am considerat că este bine să nu vă adăugăm nicio altă povară, decât următoarele lucruri necesare: să vă abțineți de la lucrurile jertfite idolilor, de la sânge, de la animale strangulate și de la imoralitate sexuală. Dacă aveți grijă să vă feriți de aceste lucruri, vă va merge bine. Fiți sănătoși!”. (Fa 15:22, 28, 29) Interdicția se referea și la carnea din care nu era scurs sângele („animale strangulate”).

Această hotărâre se baza pe porunca lui Dumnezeu de a nu mânca sânge dată lui Noe și fiilor săi și, prin urmare, întregii omeniri. În această privință, Sir Isaac Newton a declarat: „Această lege [de a se abține de la sânge] le-a fost dată lui Noe și fiilor săi, înainte de zilele lui Moise și cu mult înainte de zilele lui Avraam. Prin urmare, când apostolii și bătrânii din Consiliul de la Ierusalim au stabilit că neevreii nu erau obligați să se circumcidă și să respecte legea lui Moise, ei au menționat că porunca de a se abține de la sânge și de la animale strangulate trebuia respectată în continuare. Aceasta era o poruncă divină mai veche, dată nu doar fiilor lui Avraam, ci tuturor popoarelor care locuiau împreună în Șinear sub conducerea lui Noe. În aceeași categorie intrau și interdicția de a consuma carnea oferită idolilor sau dumnezeilor falși și de a comite fornicație”. (The Chronology of Antient Kingdoms Amended, Dublin, 1728, p. 184; sublinierile autorului.)

Respectată încă din timpul apostolilor. Consiliul de la Ierusalim a transmis hotărârea sa congregațiilor creștine pentru a fi respectată. (Fa 16:4) Aproximativ șapte ani mai târziu, creștinii au continuat să se supună acelei hotărâri de a se feri „de ceea ce este jertfit idolilor, de sânge, de animale strangulate și de imoralitate sexuală”. (Fa 21:25) După mai mult de o sută de ani, în 177 e.n., când dușmanii i-au acuzat în mod fals pe creștinii din Lyon (acum în Franța) că mănâncă copii, o femeie pe nume Biblis a spus: „Cum ar putea mânca astfel de oameni copii, câtă vreme lor nu le este îngăduit să mănânce nici sânge de animal necuvântător?”. (Eusebiu, Istoria bisericească, Cartea V, cap. I, par. 26, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1987)

Primii creștini s-au abținut de la a mânca sânge sub orice formă. În această privință, Tertulian (cca 155-220 e.n.) a scris în lucrarea sa: „Să roșească orbirea voastră față de noi creștinii, care nu folosim la ospețele noastre nici măcar sângele animalelor și care tocmai de aceea ne abținem de la cele sufocate și moarte, ca nu cumva să ne pângărim chiar de sângele care a rămas în măruntaie. De asemenea, printre ispitele cu care încercați pe creștini sunt și cârnații umpluți cu sânge, deși știți prea bine că lucrul acesta nu e îngăduit la aceia care voiți să-i abateți de la regula lor.” (Apologeți de limbă latină, Tertulian, Apologeticul, cap. IX, par. 13, 14, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1981) Minucius Felix, un avocat roman care a trăit în prima jumătate a secolului al III-lea e.n., a susținut aceeași idee spunând: „Noi, creștinii, nu ne îngăduim nici să vedem, nici să auzim despre omucidere, și atât ne ferim de sânge omenesc, încât nu mâncăm nici sânge de animale comestibile.” (Apologeți de limbă latină, Minucius Felix, Dialogul Octavius, cap. XXX, par. 6, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1981)

O chestiune de integritate. După ce noul legământ a fost instituit prin sângele lui Isus Cristos, creștinii au recunoscut valoarea salvatoare pe care acest sânge o are datorită lui Iehova și lui Cristos, Marele Preot care „a intrat în locul sfânt – nu cu sânge de țapi și de tauri tineri, ci cu propriul său sânge – o dată pentru totdeauna și a obținut pentru noi o eliberare veșnică”. Prin credința în sângele lui Cristos, creștinii ‘și-au curățat conștiința de lucrări moarte astfel încât să îndeplinească un serviciu sacru pentru Dumnezeul cel viu’. Ei își îngrijesc sănătatea fizică, însă pun pe primul loc sănătatea lor spirituală și relația cu Creatorul. Ei doresc să își păstreze integritatea față de Dumnezeu și nu „calcă în picioare” jertfa lui Isus, considerând-o de mică valoare, deoarece își doresc mai mult viața veșnică decât această viață trecătoare. (Ev 9:12, 14, 15; 10:28, 29)