ISRAEL
[Cel ce luptă (perseverează) cu Dumnezeu; sau, Dumnezeu luptă].
1. Numele pe care Dumnezeu i l-a dat lui Iacob când acesta avea aproximativ 97 de ani. În noaptea în care a traversat valea torentului Iaboc, urmând să se întâlnească cu fratele său, Esau, Iacob s-a luptat cu un bărbat puternic care s-a dovedit a fi un înger. Întrucât Iacob a luptat cu perseverență, numele său a fost schimbat în „Israel”, ca semn al binecuvântării lui Dumnezeu. În amintirea acestor evenimente, Iacob a pus acelui loc numele Peniel sau Penuel. (Ge 32:22-31; vezi IACOB 1) Mai târziu, la Betel, Dumnezeu a confirmat schimbarea de nume, astfel că, de atunci înainte, Iacob a fost numit în mod frecvent Israel. (Ge 35:10, 15; 50:2; 1Cr 1:34) Însă, în multe dintre cele peste 2 500 de ocurențe ale numelui „Israel” în Biblie, numele face referire la națiunea alcătuită din descendenții lui Iacob. (Ex 5:1, 2)
2. Toți descendenții lui Iacob, în sens colectiv, de la un moment dat. (Ex 9:4; Ios 3:7; Ezr 2:2b; Mt 8:10) Ca descendenți, sau urmași, ai celor 12 fii ai lui Iacob, ei sunt numiți adesea „fiii lui Israel”, iar uneori „casa lui Israel”, „poporul lui Israel”, „bărbații lui Israel”, „națiunea Israel” sau „israeliții”. (Ge 32:32; Mt 10:6; Fa 4:10; 5:35; Ef 2:12; Ro 9:4; vezi ISRAELIT)
În 1728 î.e.n., din cauza unei foamete, Iacob și casa lui au mers în Egipt, unde descendenții săi au locuit ca străini timp de 215 de ani. Toți „cei din casa lui Iacob care au intrat în Egipt”, adică israeliții, fără a le socoti pe soțiile fiilor lui Iacob, au fost în număr de 70. Însă, pe parcursul șederii lor în Egipt, ei au devenit o comunitate foarte mare de sclavi, numărând, se pare, două sau trei milioane de persoane ori chiar mai mult. (Ge 46:26, 27; Ex 1:7; vezi EXODUL)
Pe patul de moarte, Iacob i-a binecuvântat pe fiii săi în următoarea ordine: Ruben, Simeon, Levi, Iuda, Zabulon, Isahar, Dan, Gad, Așer, Neftali, Iosif și Beniamin; prin ei s-a continuat sistemul tribal patriarhal. (Ge 49:2-28) Însă, în perioada în care israeliții au fost sclavi în Egipt, egiptenii au instituit un alt sistem de organizare, independent de sistemul patriarhal, desemnându-i pe unii dintre israeliți ca supraveghetori. Aceștia țineau evidența cărămizilor făcute și îi ajutau pe administratorii egipteni, care îi puneau pe israeliți la muncă. (Ex 5:6-19) În schimb, Moise, când a adus la cunoștință poporului îndrumările de la Iehova, a făcut acest lucru prin „bătrânii Israelului”, care erau capi ai caselor părintești pe linie genealogică. Aceștia au fost cei care l-au însoțit în fața faraonului. (Ex 3:16, 18; 4:29, 30; 12:21)
În 1513 î.e.n., exact când s-au sfârșit cei 400 de ani prestabiliți de asuprire, Iehova a pus capăt dominației Egiptului ca putere mondială și, printr-o impresionantă manifestare a puterii sale de Suveran al universului, a eliberat poporul Israel din sclavie. Împreună cu acesta a ieșit o mulțime de neisraeliți, „o mare mulțime de oameni de tot felul”, care au dorit să se alăture poporului ales al lui Dumnezeu. (Ge 15:13; Fa 7:6; Ex 12:38)
Nașterea națiunii. În cadrul legământului avraamic, congregația Israelului, ce a apărut ulterior, era privită ca o descendență unică, motiv pentru care o rudă apropiată putea să o răscumpere din sclavie. În virtutea acestui legământ legal, acea rudă apropiată a fost Iehova, el fiind chiar Tatăl israeliților. În calitate de Răscumpărător de drept, el și-a folosit puterea pentru a-l pedepsi pe faraonul Egiptului omorându-i fiul întâi născut deoarece a refuzat să elibereze Israelul, considerat fiul „întâi născut” al lui Dumnezeu. (Ex 4:22, 23; 6:2-7) Fiind eliberat în mod legal din Egipt, Israelul a devenit proprietatea exclusivă a lui Iehova. El a spus: „Dintre toate familiile pământului, numai pe voi v-am cunoscut”. (Am 3:2; Ex 19:5, 6; De 7:6) Însă de această dată, Dumnezeu a considerat potrivit să trateze cu israeliții nu ca societate patriarhală, ci ca națiune, o națiune fondată de el, având Legea drept constituție și o conducere teocratică dată în baza legământului Legii.
În numai trei luni de la ieșirea din Egipt, Israelul a devenit o națiune independentă, aflată sub legământul Legii, încheiat la Muntele Sinai. (Ev 9:19, 20) „Cele zece cuvinte”, sau „Cele zece porunci”, scrise „cu degetul lui Dumnezeu”, au constituit fundamentul acelui cod național, la care s-au adăugat peste 600 de alte legi, decrete și hotărâri judecătorești. Nicio altă națiune antică nu a avut un cod de legi atât de cuprinzător, care să reglementeze în mod clar și în detaliu relațiile omului cu Dumnezeu și cu semenii. (Ex 31:18; 34:27, 28)
Fiind o teocrație în adevăratul sens al cuvântului, întreaga putere judecătorească, legislativă și executivă îi aparținea lui Iehova. (Is 33:22; Iac 4:12) La rândul său, Iehova, Marele Teocrat, a delegat o anumită autoritate administrativă reprezentaților numiți de el. În codul legii existau reglementări cu privire la o eventuală dinastie de regi, care aveau să-l reprezinte pe Iehova în chestiunile civile. Însă acești regi nu erau monarhi absoluți, întrucât preoția era o instituție separată și independentă de regalitate. În plus, regii stăteau pe „tronul lui Iehova” ca reprezentanți ai săi, fiind supuși legilor divine și disciplinați de însuși Dumnezeu. (De 17:14-20; 1Cr 29:23; 2Cr 26:16-21)
Sub acest cod constituțional, închinarea la Iehova era de importanță primordială și guverna toate aspectele vieții și activitățile israeliților. Idolatria era considerată un act de înaltă trădare și se pedepsea cu moartea. (De 4:15-19; 6:13-15; 13:1-5) Tabernacolul sacru, și mai târziu templul, unde se aduceau jertfele prevăzute de Lege, era centrul fizic al închinării la Iehova. Preoții unși de Dumnezeu aveau Urimul și Tumimul, prin care Iehova răspundea la chestiunile importante și dificile, chestiuni de viață și de moarte. (Ex 28:30) Legea prevedea ca israeliții – bărbați, femei și copii (bărbații obligatoriu) – să se întrunească cu regularitate la templu, ceea ce contribuia la sănătatea spirituală și unitatea națiunii. (Le 23:2; De 31:10-13)
Națiunea beneficia și de un sistem judecătoresc în cadrul căruia erau desemnate căpetenii peste zeci, peste cincizeci, peste sute și peste mii, pentru ca neînțelegerile din popor să fie rezolvate repede. În cazurile dificile, se putea face apel până la Moise, care, dacă era necesar, aducea chestiunea înaintea lui Iehova pentru o hotărâre judecătorească finală. (Ex 18:19-26; De 16:18) În mod similar era organizată și armata, înrolarea bărbaților și numirea comandanților militari făcându-se după același sistem numeric. (Nu 1:3, 4, 16; 31:3-6, 14, 48)
Căpeteniile triburilor – bărbați cu experiență, înțelepți și prevăzători, aleși din fiecare trib – îndeplineau diferite îndatoriri civile, judecătorești și militare. (De 1:13-15) Acești bătrâni reprezentau înaintea lui Iehova întreaga congregație a Israelului, iar prin intermediul lor, Iehova și Moise se adresau poporului în ansamblu. (Ex 3:15, 16) Acești bărbați audiau cu răbdare cazurile judiciare, aplicau cu promptitudine diferitele prevederi ale legământului Legii (De 21:18-21; 22:15-21; 25:7-10), susțineau hotărârile judecătorești date deja de Iehova (De 19:11, 12; 21:1-9), conduceau armata (Nu 1:16), ratificau legămintele încheiate în prealabil (Ios 9:15) și îndeplineau și alte responsabilități ca grup aflat sub conducerea marelui preot. (Ios 22:13-16)
Deși avea o conducere centralizată, noua națiune teocratică Israel a păstrat sistemul patriarhal de 12 triburi. Însă, pentru ca tribul lui Levi să fie scutit de îndatoririle militare (ca să se ocupe exclusiv de serviciul religios), păstrându-se în același timp împărțirea Țării Promise în 12 teritorii repartizate la 12 triburi, s-au făcut unele schimbări în organizarea națiunii pe criterii genealogice. (Nu 1:49, 50; 18:20-24) În plus, trebuia reglementată chestiunea dreptului întâiului născut. Ca întâi născut al lui Iacob, Ruben avea dreptul la o parte dublă de moștenire (compară cu De 21:17), însă el și-a pierdut acest drept când a comis imoralitate cu concubina tatălui său, un act considerat incestuos. (Ge 35:22; 49:3, 4) Astfel, absența tribului lui Levi dintre cele 12 triburi și lipsa unui trib care să moștenească drepturile întâiului născut erau două chestiuni ce trebuiau soluționate.
Iehova a soluționat ambele chestiuni într-un mod relativ simplu printr-o singură schimbare. Celor doi fii ai lui Iosif, Efraim și Manase, li s-a acordat statutul de capi de trib. (Ge 48:1-6; 1Cr 5:1, 2) În acest fel, erau din nou 12 triburi (în afară de tribul lui Levi), iar două părți din Țara Promisă îi reveneau lui Iosif prin fiii săi, Efraim și Manase. Astfel, dreptul de întâi născut al lui Ruben, întâiul născut al lui Iacob din Lea, i-a fost dat lui Iosif, întâiul născut din Rahela. (Ge 29:31, 32; 30:22-24) În urma acestei schimbări, cele 12 triburi (nelevitice) ale Israelului au fost Ruben, Simeon, Iuda, Isahar, Zabulon, Efraim, Manase, Beniamin, Dan, Așer, Gad și Neftali. (Nu 1:4-15)
Din pustiul Sinai până în Țara Promisă. Dintre cei 12 israeliți trimiși să spioneze Țara Promisă, doar doi au dovedit o credință suficient de puternică, încurajând poporul să treacă la acțiune și să cucerească țara. Din cauza lipsei de credință a poporului, Iehova a hotărât ca toți cei cu vârsta de peste 20 de ani care ieșiseră din Egipt, cu câteva excepții, să moară în pustiu. (Nu 13:25-33; 14:26-34) Din acest motiv, timp de 40 de ani, toată tabăra Israelului a peregrinat prin peninsula Sinai. Inclusiv Moise și Aaron au murit, neavând posibilitatea de a intra în Țara Promisă. Conform recensământului efectuat la scurt timp după ieșirea Israelului din Egipt, au fost înregistrați 603 550 de bărbați apți să slujească în armata Israelului, însă, după circa 39 de ani, noua generație de bărbați număra cu 1 820 mai puțin, adică 601 730. (Nu 1:45, 46; 26:51)
Cât timp israeliții au trăit ca nomazi în pustiu, Iehova a fost pentru ei ca un zid ocrotitor, un scut între ei și dușmanii lor. Iehova a permis să li se întâmple lucruri rele doar atunci când s-au răzvrătit împotriva lui. (Nu 21:5, 6) Iehova s-a îngrijit de toate necesitățile lor. El le-a dat mană și apă, precum și reguli de igienă menite să le protejeze sănătatea și chiar a făcut ca încălțămintea să nu li se uzeze. (Ex 15:23-25; 16:31, 35; De 29:5) Însă, în pofida grijii pline de iubire și a miracolelor făcute de Dumnezeu pentru Israel, aceștia s-au plâns și au murmurat de repetate ori. Unii i-au contestat pe cei numiți de Iehova, astfel că El a trebuit să-i disciplineze cu asprime, pentru ca ceilalți să învețe să se teamă și să asculte de Marele lor Eliberator. (Nu 14:2-12; 16:1-3; De 9:24; 1Co 10:10)
La sfârșitul celor 40 de ani de peregrinare a israeliților prin pustiu, Iehova i-a dat în mâna lor pe regii amoriți Sihon și Og. Datorită acestei victorii, Israelul a luat în stăpânire un teritoriu foarte întins la est de Iordan, unde s-au stabilit triburile lui Ruben, Gad și jumătate din tribul lui Manase. (De 3:1-13; Ios 2:10)
Israelul în perioada judecătorilor. În 1473 î.e.n., după moartea lui Moise, Iosua i-a condus pe israeliți când au trecut Iordanul, intrând în țara descrisă ca „țara în care curge lapte și miere”. (Nu 13:27; De 27:3) Într-o amplă campanie militară ce a durat șase ani, ei au cucerit teritoriul de la vest de Iordan aflat sub stăpânirea a 31 de regi, inclusiv unele orașe fortificate precum Ierihonul și Aiul. (Ios, cap. 1 la 12) Totuși, în această campanie n-au fost cucerite câmpiile de coastă și unele orașe-enclavă, precum fortăreața iebusiților, care a devenit mai târziu Cetatea lui David. (Ios 13:1-6; 2Sa 5:6-9) Locuitorii acestor teritorii, ce îl sfidau pe Dumnezeu, au fost un spin în coastă pentru israeliți, iar căsătoriile încheiate cu ei nu au făcut decât să le sporească durerea. Timp de peste 380 de ani, de la moartea lui Iosua și până la cucerirea completă a țării de către David, israeliții au fost încercați prin acești închinători la dumnezei falși „ca să se vadă dacă aveau să asculte de poruncile lui Iehova”. (Ju 3:4-6)
Teritoriul nou-ocupat a fost împărțit între triburile Israelului prin tragere la sorți, așa cum îi poruncise Iehova lui Moise. Au fost puse deoparte șase „orașe de refugiu”, în care se puteau refugia cei care omorau în mod neintenționat pe cineva. Aceste orașe și alte 42 de orașe cu pășunile lor au fost date tribului lui Levi. (Ios 13–21)
În fiecare oraș au fost numiți judecători și supraveghetori care să se ocupe de cazurile judiciare, potrivit prevederilor legământului Legii. (De 16:18) De asemenea, au fost numiți bătrâni care să se ocupe de interesele generale ale orașului. (Ju 11:5) Deși fiecare trib și-a păstrat identitatea și moștenirea, națiunea nu mai avea o conducere centralizată cum avusese în timpul șederii în pustiu. Cântarea Deborei și a lui Barac, evenimentele legate de lupta lui Ghedeon și acțiunile lui Iefta, toate dezvăluie problemele care au apărut ca urmare a faptului că israeliții nu au mai acționat în mod unit după moartea lui Moise și a succesorului său, și nu au mai căutat îndrumarea lui Iehova Dumnezeu, Conducătorul lor invizibil. (Ju 5:1-31; 8:1-3; 11:1–12:7)
După moartea lui Iosua și a bătrânilor din generația sa, poporul a început să se clatine în ce privește loialitatea și ascultarea față de Iehova. Israeliții au oscilat între închinarea adevărată și cea falsă. (Ju 2:7, 11-13, 18, 19) Când l-au părăsit pe Iehova și au început să le slujească Baalilor, Iehova nu i-a mai ocrotit și a permis ca națiunile din jur să-i invadeze, să le jefuiască țara și să-i asuprească. Acest lucru i-a conștientizat pe israeliții neascultători de necesitatea de a acționa în mod unit. Ei l-au implorat pe Iehova să le vină în ajutor, iar Iehova a ridicat judecători, sau salvatori, care au eliberat poporul. (Ju 2:10-16; 3:15) Printre acești judecători curajoși ce au urmat după Iosua s-au numărat Otniel, Ehud, Șamgar, Barac, Ghedeon, Tola, Iair, Iefta, Ibțan, Elon, Abdon și Samson. (Ju 3–16)
De fiecare dată când au fost eliberați, israeliții au acționat în mod unit. Dar au existat și alte situații când ei au dovedit unitate. De exemplu, când concubina unui levit a fost abuzată sexual cu cruzime, 11 triburi s-au unit împotriva tribului lui Beniamin, arătând astfel că erau conștienți de vina colectivă și de responsabilitatea lor ca națiune în acea situație. (Ju, cap. 19, 20) Cu altă ocazie, toate triburile s-au adunat la Șilo, la tabernacol, unde se afla Arca legământului. (Ios 18:1) Când filistenii au capturat Arca legământului din cauza comportamentului inadecvat și a conduitei libertine a preoților din acea vreme, îndeosebi a fiilor marelui preot Eli, israeliții au considerat acest lucru o pierdere pentru întreaga națiune. (1Sa 2:22-36; 4:1-22) După moartea lui Eli, Samuel a devenit profet și judecător. Acest lucru a avut un efect unificator asupra națiunii, deoarece Samuel a mers peste tot în Israel pentru a judeca și rezolva chestiunile și disputele poporului. (1Sa 7:15, 16)
Un regat unit. Samuel a fost foarte supărat când, în 1117 î.e.n., israeliții au cerut cu insistență: „Numește peste noi un rege, cum au toate celelalte națiuni”. Însă Iehova i-a zis lui Samuel: „Ascultă tot ce-ți spune poporul; căci nu pe tine te resping ei, ci pe mine mă resping, ca să nu mai fiu regele lor”. (1Sa 8:4-9; 12:17, 18) Atunci a fost ales primul rege al Israelului, Saul din tribul lui Beniamin. Deși domnia lui a avut un început relativ bun, nu după mult timp, Saul a devenit înfumurat. Înfumurarea l-a dus la neascultare, iar neascultarea, la răzvrătire, el ajungând, în cele din urmă, să consulte un medium. După 40 de ani, domnia lui Saul s-a dovedit un eșec total! (1Sa 10:1; 11:14, 15; 13:1-14; 15:22-29; 31:4)
În locul lui Saul a fost uns rege David din tribul lui Iuda, „un om după inima” lui Iehova. (1Sa 13:14; Fa 13:22) El s-a dovedit un conducător destoinic, astfel că, sub conducerea lui, teritoriul Israelului s-a extins până la granițele promise, „de la râul Egiptului până la fluviul cel mare, fluviul Eufrat”. (Ge 15:18; De 11:24; 2Sa 8:1-14; 1Re 4:21)
În timpul celor 40 de ani de domnie ai lui David, pe lângă cei ce îndeplineau diferitele îndatoriri potrivit sistemului de organizare pe triburi, au fost numiți funcționari care să se ocupe de diverse activități specializate. În afară de bătrâni, care erau subordonați conducerii centralizate și aveau o mare influență, regele avea și un cerc restrâns de consilieri personali. (1Cr 13:1; 27:32-34) Exista, de asemenea, un amplu aparat administrativ, din care făceau parte prinți din toate triburile, căpetenii, demnitari de la curte și personal militar. (1Cr 28:1) Pentru o mai mare eficiență în anumite activități, David a numit 6 000 de leviți ca judecători și supraveghetori. (1Cr 23:3, 4) El a numit, totodată, căpetenii care supravegheau munca la câmp și aveau grijă de vii și de rezervele de vin, de livezile de măslini și de rezervele de ulei, precum și de cirezi și de turme. (1Cr 27:26-31) Pentru tezaurele regelui, exista o trezorerie centrală, separată de celelalte tezaure, sau „depozite”, din orașele și satele din țară. (1Cr 27:25)
În 1037 î.e.n., David a fost succedat la tron de fiul său Solomon. Acesta a domnit 40 de ani „peste toate regatele de la Fluviu [Eufrat] până la țara filistenilor și până la granița Egiptului”. Domnia lui s-a remarcat prin pace și prosperitate, întrucât națiunile din jur „au plătit tribut și i-au slujit lui Solomon în toate zilele vieții sale”. (1Re 4:21) Înțelepciunea lui Solomon a fost proverbială; el a fost cel mai înțelept rege din vechime, în timpul domniei sale Israelul atingând apogeul puterii și al gloriei. Una dintre cele mai mari realizări ale lui Solomon a fost construirea impresionantului templu, ce a fost realizat după planurile pe care tatăl său, David, le-a primit sub inspirație divină. (1Re, cap. 3 la 9; 1Cr 28:11-19)
Însă, în pofida gloriei, bogăției și marii sale înțelepciuni, Solomon, în cele din urmă, a eșuat, deoarece, lăsându-se influențat de multele lui soții străine, s-a îndepărtat de la închinarea curată adusă lui Iehova și a adoptat practici necurate din religiile false. În final, Solomon a pierdut aprobarea lui Iehova. După moartea sa, a fost succedat la tron de fiul său Roboam. (1Re 11:1-13, 33, 41-43)
Roboam, lipsit de orice înțelepciune și prevedere, a mărit poverile poporului, care erau deja grele. Drept urmare, așa cum prezisese profetul lui Iehova, cele zece triburi din nord s-au separat și l-au pus rege peste ele pe Ieroboam. (1Re 11:29-32; 12:12-20) Astfel, în 997 î.e.n., regatul Israel a fost divizat.
Petru mai multe detalii despre regatul divizat, vezi ISRAEL nr. 3.
Israel după exilul din Babilon. În cei 390 de ani care au urmat, de la moartea lui Solomon și divizarea regatului până la distrugerea Ierusalimului în 607 î.e.n., termenul „Israel” a fost aplicat, de regulă, numai celor zece triburi ale regatului de nord. (2Re 17:21-23) Însă după întoarcerea din exil a unei rămășițe din toate cele 12 triburi și până la cea de-a doua distrugere a Ierusalimului în 70 e.n., termenul „Israel” s-a referit din nou la toți descendenții lui Iacob care trăiau în acea perioadă. Expresia „întregul Israel” se referea din nou la membrii tuturor celor 12 triburi. (Ezr 2:70; 6:17; 10:5; Ne 12:47; Fa 2:22, 36)
Cei care s-au întors la Ierusalim în 537 î.e.n. împreună cu Zorobabel și cu marele preot Iosua (Ieșua) au fost 42 360 de bărbați (însoțiți, fără îndoială, de soțiile și copiii lor), în afară de sclavii lor și de unii cântăreți. Ei au început reconstruirea casei lui Iehova, adică a templului unde i se aducea închinare lui Iehova. (Ezr 3:1, 2; 5:1, 2) Ulterior, s-au mai întors și alți israeliți, împreună cu Ezra în 468 î.e.n. (Ezr 7:1–8:36), iar mai târziu, în 455 î.e.n., împreună cu Neemia, când acesta a venit la Ierusalim cu misiunea specială de a reconstrui zidurile și porțile orașului. (Ne 2:5-9) Totuși, mulți israeliți au continuat să locuiască în diferitele provincii ale Imperiului Persan, după cum se arată în cartea Estera. (Es 3:8; 8:8-14; 9:30)
Deși Israelul nu și-a redobândit independența ca stat suveran, acesta s-a bucurat de o libertate considerabilă ca popor aflat sub dominație persană. Demnitarii și guvernatorii (de exemplu, Zorobabel și Neemia) erau numiți din rândul israeliților. (Ne 2:16-18; 5:14, 15; Hag 1:1) Bătrânii Israelului și prinții triburilor au continuat să îndeplinească rolul de sfătuitori și reprezentanți ai poporului. (Ezr 10:8, 14) Preoția a fost reinstituită pe baza listelor genealogice străvechi, păstrate cu grijă, iar după ce preoții și leviții și-au reluat serviciul, s-au putut aduce jertfele prevăzute de Lege și s-au putut respecta celelalte cerințe ale legământului Legii. (Ezr 2:59-63; 8:1-14; Ne 8:1-18)
După căderea Imperiului Persan și ascensiunea Greciei ca putere mondială, Israelul a fost sfâșiat de lupta dintre Ptolemeii din Egipt și Seleucizii din Siria. În încercarea de a înlătura definitiv închinarea și obiceiurile evreilor, regele seleucid al Siriei Antioh al IV-lea (Epiphanes) a construit în 168 î.e.n. un altar păgân în cinstea zeului grec Zeus deasupra altarului lui Iehova din templul de la Ierusalim. Totuși, acest act de profanare a avut un efect opus, provocând revolta Macabeilor. Exact la trei ani de la profanarea templului, conducătorul evreu Iuda Macabeul i-a rededicat lui Iehova templul curățat, atunci fiind instituită o sărbătoare celebrată și astăzi de evrei, numită Hanuca.
Secolul următor a fost caracterizat de mari tulburări interne, Israelul îndepărtându-se din ce în ce mai mult de modul de organizare administrativă prevăzut de Lege. În această perioadă, la conducerea Israelului s-au aflat Macabeii, sau Hașmoneii, a căror luptă pentru independență a înregistrat atât victorii, cât și înfrângeri. Tot atunci au apărut gruparea saducheilor, care îi susțineau pe Hașmonei, și gruparea fariseilor, care erau împotriva Hașmoneilor. În cele din urmă, Hașmoneii au cerut ajutorul Romei, care devenise între timp puterea mondială dominantă. Generalul Cnaeus Pompeius a intervenit și, după un asediu de trei luni, a cucerit Ierusalimul în 63 î.e.n. și a anexat provincia Iudeea la Imperiul Roman. În jurul anului 39 î.e.n., Roma l-a numit rege al evreilor pe Irod cel Mare, care, trei ani mai târziu, a pus capăt definitiv domniei Hașmoneilor. În anul 2 î.e.n., cu puțin timp înainte de moartea lui Irod, s-a născut Isus ca ʻo glorie a poporului său, Israel’. (Lu 2:32)
Pe parcursul secolului I e.n., Imperiul Roman și-a exercitat autoritatea asupra Israelului desemnând conducători numiți tetrarhi și guvernatori, sau procuratori. Biblia îi menționează pe tetrarhii Filip, Lisania și Irod Antipa (Lu 3:1), pe guvernatorii Ponțiu Pilat, Felix și Festus (Fa 23:26; 24:27) și pe regii Agripa I și Agripa al II-lea. (Fa 12:1; 25:13) În ce privește poporul, în Israel încă se ținea cont într-o oarecare măsură de sistemul genealogic tribal, după cum reiese din modul în care s-a făcut recensământul impus de Cezar August, când fiecare israelit a mers să se înregistreze în orașul casei lui părintești. (Lu 2:1-5) Bătrânii, preoții principali și alți funcționari leviți exercitau încă o mare influență asupra poporului (Mt 21:23; 26:47, 57; Fa 4:5, 23), deși înlocuiseră într-o mare măsură cerințele scrise ale legământului Legii cu tradiții omenești. (Mt 15:1-11)
În acest context a apărut creștinismul. Mai întâi a venit Ioan Botezătorul, precursorul lui Isus, care i-a făcut pe mulți israeliți să se întoarcă la Iehova. (Lu 1:16; Ioa 1:31) Apoi, Isus și apostolii săi au continuat această lucrare salvatoare, predicând cu zel la „oile pierdute ale casei lui Israel”, deschizându-le ochii ca să vadă falsitatea tradițiilor omenești și binecuvântările inestimabile ale închinării adevărate. (Mt 15:24; 10:6) Cu toate acestea, numai o rămășiță l-a acceptat pe Isus drept Mesia și a fost salvată. (Ro 9:27; 11:7) Acești evrei l-au acceptat cu bucurie pe Isus drept „Regele Israelului”. (Ioa 1:49; 12:12, 13) Majoritatea celorlalți au refuzat să creadă în Isus (Mt 8:10; Ro 9:31, 32) și i-au susținut pe liderii religioși care l-au condamnat strigând: „Ucide-l! Ucide-l! Pe stâlp cu el!”, „N-avem alt rege decât Cezarul”. (Ioa 19:15; Mr 15:11-15)
Însă, în scurt timp, s-a dovedit cât de falsă era această pretinsă loialitate față de Cezar. Grupări fanatice din Israel i-au instigat în repetate rânduri pe evrei la revolte. Romanii au intervenit de fiecare dată cu duritate, ceea ce a stârnit și mai mult ura iudeilor împotriva dominației romane. Lucrurile au degenerat atât de mult, încât trupele locale romane nu au mai putut face față, astfel că Cestius Gallus, guvernatorul Siriei, a înaintat împotriva Ierusalimului cu o armată și mai puternică pentru a redobândi controlul.
După ce a incendiat Bezeta, la N de templu, Gallus a campat în fața palatului regal, situat la SV de templu. Istoricul Josephus Flavius spune că, la acel moment, Gallus ar fi putut cu ușurință să pătrundă în oraș, însă întârzierea sa le-a dat timp insurgenților să se întărească. Trupele romane din primele rânduri și-au unit scuturile formând ceea ce ei numeau „țestoasa romană” și au început să sape la baza zidurilor. Însă în toamna anului 66 e.n., când erau aproape să cucerească orașul, romanii s-au retras din nou. Iată ce a scris Josephus în legătură cu această retragere: „Cestius . . . și-a rechemat soldații în mod surprinzător și, cu toate că nu suferise vreun eșec, a renunțat la speranțele sale din motive greu de înțeles; astfel a părăsit el orașul”. (Războiul iudeilor, II, XIX, 7) Creștinii au recunoscut în acest atac și în retragerea neașteptată a trupelor romane semnul prezis de Isus și au dat ascultare poruncii lui de a fugi la munți. (Lu 21:20-22)
Anul următor (67 e.n.) a pornit să înăbușe revolta evreilor Vespasian, însă moartea neașteptată a lui Nero în 68 e.n. i-a dat ocazia lui Vespasian să devină împărat. El s-a întors la Roma în anul 69 e.n., lăsându-l pe fiul său Titus să continue campania militară. Ierusalimul a fost cucerit și distrus în 70 e.n. Trei ani mai târziu, romanii au cucerit și ultima fortăreață a iudeilor, Masada. Josephus consemnează că în timpul întregii campanii împotriva Ierusalimului au murit 1 100 000 de evrei, mulți dintre ei de ciumă și de foame, iar 97 000 au fost luați prizonieri, o mare parte ajungând sclavi și fiind împrăștiați în toate colțurile imperiului. (Războiul iudeilor, VI, IX, 3)
Pentru o explicație cu privire la „cele 12 triburi ale lui Israel” din Matei 19:28 și Luca 22:30, vezi TRIB („Judecarea celor 12 triburi ale lui Israel”).
3. Triburile care, în două ocazii, s-au separat și au alcătuit regatul de nord al Israelului.
Prima scindare în conducerea națiunii s-a produs după moartea lui Saul în aproximativ 1078 î.e.n. Tribul lui Iuda l-a recunoscut ca rege pe David, în timp ce restul triburilor l-au făcut rege pe Iș-Boșet, fiul lui Saul. Însă doi ani mai târziu, Iș-Boșet a fost asasinat. (2Sa 2:4, 8-10; 4:5-7) După un timp, relațiile dintre triburi au fost restabilite, iar David a devenit rege peste toate cele 12 triburi. (2Sa 5:1-3)
Ani mai târziu, după reprimarea revoltei fiului său Absalom, David a fost recunoscut din nou ca rege de toate triburile. Totuși, când i-a fost redată domnia, a apărut o dispută cu privire la protocol între cele zece triburi de nord numite Israel și bărbații din tribul lui Iuda. (2Sa 19:41-43)
Toate cele 12 triburi au susținut și domnia lui Solomon, fiul lui David. Însă după moartea acestuia, în circa 998 î.e.n., a avut loc cea de-a doua scindare a regatului. Doar triburile lui Beniamin și Iuda l-au recunoscut ca rege pe Roboam, succesorul lui Solomon la Ierusalim. Israelul, adică celelalte zece triburi aflate la nord și la est, l-au ales ca rege pe Ieroboam. (1Re 11:29-37; 12:1-24; HARTA, vol. 1, p. 947)
La început, capitala Israelului a fost la Sihem. Mai târziu, a fost mutată la Tirța, iar apoi, în timpul domniei lui Omri, la Samaria, unde a rămas pentru următorii 200 de ani. (1Re 12:25; 15:33; 16:23, 24) Ieroboam și-a dat seama că unitatea poporului depindea de unitatea de închinare. Astfel, pentru a-i împiedica pe israeliții din cele zece triburi separate să meargă la templul din Ierusalim, a făcut doi viței de aur, pe care i-a așezat, nu în capitală, ci în două locuri aflate la marginile teritoriului lui Israel, unul la Betel (în sud), iar altul la Dan (în nord). El a instituit și o preoție nelevitică, numind preoți din popor care să-i învețe pe israeliți să se închine la vițeii de aur și la demonii cu înfățișare de țap. (1Re 12:28-33; 2Cr 11:13-15)
Ceea ce a făcut Ieroboam a fost în ochii lui Iehova „un mare păcat”. (2Re 17:21, 22) Dacă i-ar fi rămas fidel lui Iehova și nu s-ar fi dedat la o asemenea idolatrie, Dumnezeu ar fi permis ca dinastia lui să continue. Însă casa lui Ieroboam a pierdut tronul la nici doi ani de la moartea acestuia, când fiul său Nadab a fost asasinat.(1Re 11:38; 15:25-28)
Națiunea Israel a acționat după cum a acționat conducătorul ei. Din 997 î.e.n. până în 740 î.e.n., în Israel au domnit 19 regi, fără a-l socoti și pe Tibni. (1Re 16:21, 22) Doar nouă au fost succedați la tron de propriii fii și doar o singură dinastie a rezistat până la a patra generație. Șapte dintre regii Israelului au domnit mai puțin de doi ani, unii chiar numai câteva zile. Un rege s-a sinucis, alți patru au avut parte de o moarte prematură, iar șase au fost asasinați de uzurpatori plini de ambiție care le-au ocupat apoi tronul. Cel mai bun dintre regi a fost Iehu, care a acționat în armonie cu voința lui Iehova înlăturând închinarea degradantă la Baal promovată de Ahab și Izabela. Totuși, „Iehu n-a avut grijă să umble cu toată inima potrivit Legii lui Iehova, Dumnezeul Israelului” întrucât a permis ca poporul să practice în continuare închinarea la vițel instituită de Ieroboam. (2Re 10:30, 31)
Cu siguranță, Iehova a manifestat multă răbdare față de Israel. În cei 257 de ani cât a existat regatul, Dumnezeu a trimis în repetate rânduri slujitori care să avertizeze poporul și pe regii săi cu privire la căile lor rele, însă fără niciun rezultat. (2Re 17:7-18) Printre acești slujitori fideli au fost Iehu (nu regele), Ilie, Micaia, Elisei, Iona, Oded, Osea, Amos și Mica. (1Re 13:1-3; 16:1, 12; 17:1; 22:8; 2Re 3:11, 12; 14:25; 2Cr 28:9; Os 1:1; Am 1:1; Mi 1:1)
Israelul a trebuit să se apere de invadatori mult mai mult decât regatul lui Iuda, întrucât, deși avea o populație de două ori mai numeroasă, Israelul avea un teritoriu de trei ori mai mare de apărat. Pe lângă războaiele pe care le-a purtat din când în când cu Iuda, regatul celor zece triburi a purtat numeroase războaie împotriva Siriei, care-i ataca granițele de la nord și de la est, și împotriva Asiriei. Ultimul asediu asupra Samariei a fost condus de Salmanasar al V-lea în al șaptelea an de domnie al regelui Hosea și a durat aproximativ trei ani. Orașul a fost cucerit de asirieni în 740 î.e.n. (2Re 17:1-6; 18:9, 10)
Începând cu Tiglat Pileser III, predecesorul lui Salmanasar, politica asirienilor era să strămute populațiile din teritoriile ocupate, aducând în locul lor populații din alte părți ale imperiului cu scopul de a descuraja revoltele. Astfel, pe teritoriul Israelului au fost aduse alte grupuri naționale care, cu timpul, s-au amestecat din punct de vedere rasial și religios cu israeliții rămași, formând populația numită ulterior samariteni. (2Re 17:24-33; Ezr 4:1, 2, 9, 10; Lu 9:52; Ioa 4:7-43)
Cu toate acestea, israeliții din cele zece triburi nu au dispărut complet după distrugerea regatului lor. Se pare că asirienii i-au mai lăsat pe unii dintre ei pe teritoriul Israelului. Alții, fără îndoială, fugiseră în Iuda înainte de 740 î.e.n. din cauza idolatriei practicate în Israel, descendenții lor aflându-se ulterior printre captivii luați în Babilon în 607 î.e.n. (2Cr 11:13-17; 35:1, 17-19) Cu siguranță că printre cei care s-au întors în 537 î.e.n. și în anii care au urmat, formând rămășița celor 12 triburi ale lui Israel, s-au numărat și descendenți ai israeliților luați captivi de asirieni (2Re 17:6; 18:11; 1Cr 9:2, 3; Ezr 6:17; Os 1:11; compară cu Eze 37:15-22)
4. Țara Promisă, adică teritoriul geografic dat moștenire națiunii Israel (tuturor celor 12 triburi) asupra căruia au domnit regi israeliți (1Cr 22:2; 2Cr 2:17) în raport cu teritoriul celorlalte națiuni. (1Sa 13:19; 2Re 5:2; 6:23)
După divizarea națiunii, denumirea „Israel” s-a referit uneori la teritoriul regatului de nord ca teritoriu distinct de cel al regatului lui Iuda. (2Cr 30:24, 25; 34:1, 3-7) După distrugerea regatului de nord, acest nume a fost practic păstrat prin regatul lui Iuda, singurul regat al descendenților lui Israel (Iacob) care mai rămăsese. De aceea, când profetul Ezechiel folosește expresia „țara lui Israel”, el se referă în principal la teritoriul regatului lui Iuda și la capitala lui, Ierusalim. (Eze 12:19, 22; 18:2; 21:2, 3) Aceasta este zona geografică ce a fost complet pustie timp de 70 de ani începând cu anul 607 î.e.n. (Eze 25:3) și unde avea să se întoarcă o rămășiță fidelă. (Eze 11:17; 20:42; 37:12)
Pentru o descriere a caracteristicilor geografice și climatice, precum și pentru informații referitoare la mărimea, așezare geografică, resursele naturale ale Israelului etc., vezi articolul PALESTINA.