AN SABATIC

Al șaptelea an din fiecare ciclu de șapte ani. Pe parcursul acestui an, în Israelul antic, pământul era lăsat să se odihnească, rămânând necultivat, iar israeliților datornici nu li se cerea să-și plătească datoriile.

Începând din 1473 î.e.n., anul când israeliții au intrat în Țara Promisă, aceștia au trebuit să țină un an sabatic „la sfârșitul fiecărui al șaptelea an”, de fapt, în fiecare al șaptelea an. (De 15:1, 2, 12; compară cu De 14:28.) Anul sabatic începea, după cât se pare, cu un sunet de trompetă la 10 etanim (tișri), în Ziua Ispășirii. Totuși, unii susțin că în Ziua Ispășirii începea anul jubiliar, iar anul sabatic, la 1 tișri.

Israeliții nu aveau voie să-și cultive pământul, să-și semene ogoarele, să curețe pomii și viile și nici să strângă vreo recoltă. Ceea ce creștea de la sine era lăsat pe câmp ca hrană atât pentru proprietarul terenului, cât și pentru sclavii acestuia, lucrătorii angajați și locuitorii străini. Această prevedere era o dovadă de îndurare din partea lui Dumnezeu față de săraci și, în plus, față de animalele domestice și cele sălbatice, care aveau și ele acces la roadele pământului pe parcursul anului sabatic. (Le 25:1-7)

Anul sabatic era numit „anul eliberării [haşşemittáh]”. (De 15:9; 31:10) Era un an de odihnă completă, sau de eliberare, pentru pământ, care rămânea necultivat. (Ex 23:11) Acest an era, totodată, un an de eliberare de datorii, o „eliberare de datorii înaintea lui Iehova”, adică în onoarea sa. Deși opiniile sunt împărțite, unii bibliști susțin că, de fapt, datoriile nu erau anulate. Creditorul nu trebuia să-i ceară unui conațional să-și plătească datoria, deoarece în acel an un agricultor nu avea niciun venit; în schimb, locuitorului străin îi putea cere să-și achite datoriile. (De 15:1-3) Unii rabini susțin că erau anulate doar datoriile ce decurgeau din împrumuturile caritabile pentru a ajuta un frate sărac, dar nu și datoriile contractate pentru afaceri, întrucât acestea intrau în altă categorie. Potrivit acestor rabini, în secolul I e.n., Hillel a introdus o procedură prin care creditorii puteau să meargă în instanță și să facă o declarație specială pentru a-și asigura suma dată cu împrumut. (The Pentateuch and Haftorahs, redactat de J. Hertz, Londra, 1972, p. 811, 812)

Acest an de eliberare, sau de odihnă de la plata datoriilor, nu presupunea și eliberarea sclavilor, chiar dacă mulți dintre ei ajunseseră în această situație din cauza datoriilor. Sclavii evrei erau eliberați fie după ce slujiseră șase ani, în al șaptelea an de sclavie, fie în anul jubiliar, în funcție de anul care venea primul. (De 15:12; Le 25:10, 54)

Era nevoie de credință pentru a respecta cerința cu privire la anii sabatici, ce făcea parte din legământul lui Iehova cu Israelul, însă respectarea întru totul a legământului aducea mari binecuvântări. (Le 26:3-13) Dumnezeu le promitea israeliților că avea să le binecuvânteze recolta din anul al șaselea ca să aibă suficientă hrană pentru cei trei ani care urmau, din al șaselea an până la recolta din anul al optulea. Întrucât în al șaptelea an nu se semăna, până în al optulea an nu se strângea nicio recoltă. (Compară cu Le 25:20-22.) Când israeliții au cucerit Țara Promisă sub conducerea lui Iosua, ei au fost ocupați timp de șase ani cu supunerea națiunilor din Canaan și cu repartizarea teritoriilor. Cu siguranță, ei s-au ocupat prea puțin de agricultură, dar și-au putut asigura hrana din recoltele canaaniților. (De 6:10, 11) Al șaptelea an a fost un an sabatic, iar ei au trebuit să dea dovadă de credință și ascultare așteptând până la secerișul din al optulea an, timp în care au supraviețuit datorită binecuvântării lui Dumnezeu.

La sfârșitul fiecărui al șaptelea an, la Sărbătoarea Colibelor, tot poporul trebuia să se adune – bărbați, femei și copii, precum și locuitorii străini – ca să asculte citirea Legii lui Iehova. (De 31:10-13)

Dacă israeliții ar fi respectat cu strictețe Legea, până la captivitatea în Babilon, țara s-ar fi bucurat de 121 de ani sabatici și de 17 ani jubiliari. Însă israeliții nu au ținut toți anii sabatici. Când au fost exilați în Babilon, țara a rămas pustie timp de 70 de ani, „până când țara s-a achitat de sabaturile ei”. (2Cr 36:20, 21; Le 26:34, 35, 43) Nicăieri în Biblie nu se spune că evreii nu au respectat exact 70 de ani sabatici, însă Iehova a hotărât ca țara să rămână pustie 70 de ani ca o compensare pentru toți anii sabatici care nu fuseseră ținuți.