Ierusalimul din timpurile biblice — Ce dezvăluie arheologia?
ÎN IERUSALIM au avut loc, îndeosebi din 1967 încoace, activităţi arheologice importante şi interesante. Întrucât multe locuri unde s-au efectuat săpături sunt acum accesibile publicului, haideţi să vizităm câteva dintre ele şi să vedem cum se armonizează arheologia cu istoria biblică.
Ierusalimul din timpul regelui David
Zona pe care Biblia o numeşte Muntele Sion şi pe care a fost construită antica Cetate a lui David pare destul de lipsită de importanţă în metropola Ierusalimului modern. Săpăturile efectuate între anii 1978 şi 1985 în Cetatea lui David sub îndrumarea profesorului Yigal Shiloh, actualmente decedat, au scos la iveală o construcţie terasată masivă din piatră, sau un zid de susţinere, în partea de răsărit a dealului.
Profesorul Shiloh a afirmat că acestea trebuiau să fie ruinele unei imense infrastructuri de ziduri terasate pe care iebusiţii (locuitorii dinainte de cucerirea lui David) au construit o citadelă. El a explicat că structura de piatră în trepte pe care a găsit-o pe aceste ziduri terasate aparţinea noii fortăreţe construite de David pe locul citadelei iebusite. În 2 Samuel 5:9 citim: „David s-a aşezat în cetăţuie, pe care a numit-o cetatea lui David. A făcut întărituri de jur împrejur, de la Milo spre interior“.
În apropierea acestei structuri se află capetele vechiului sistem de alimentare cu apă a oraşului, din care unele părţi par să fie de pe timpul lui David. Unele afirmaţii din Biblie despre sistemul de tuneluri de apă al Ierusalimului au dat naştere la întrebări. De exemplu, David le-a spus oamenilor lui că „oricine va bate pe iebusiţi, să[-i] arunce în canal [tunelul de apă, NW]“ pe duşmani (2 Samuel 5:8). Comandantul armatelor lui David, Ioab, a făcut acest lucru. Ce se înţelege în mod exact prin expresia „tunelul de apă“?
Alte întrebări care s-au pus au legătură cu renumitul Tunel din Siloam, săpat probabil de inginerii regelui Ezechia în secolul al VIII-lea î.e.n. şi la care se face referire în 2 Împăraţi 20:20 şi în 2 Cronici 32:30. Cum au reuşit să se întâlnească cele două echipe care săpau din direcţii opuse? De ce au ales o traiectorie şerpuită, făcând tunelul mult mai lung decât dacă ar fi săpat în linie dreaptă? De unde au avut suficient aer ca să respire, îndeosebi fiindcă au folosit probabil lămpi cu ulei?
Revista Biblical Archaeology Review a oferit răspunsuri posibile la astfel de întrebări. Dan Gill, geologul consultat pe parcursul acestor săpături, este citat spunând: „Sub Cetatea lui David există un sistem natural de carst foarte dezvoltat. Carstul este un termen geologic care desemnează o formaţiune neregulată de pâlnii, peşteri şi canale formate de apele subterane care se infiltrează sau curg printre rocile subterane. . . . Examinarea geologică a sistemului subteran de alimentare cu apă de sub Cetatea lui David arată că acesta s-a format, în esenţă, prin lărgirea cu îndemânare a canalelor de eroziune şi a puţurilor naturale (carstice) care au fost integrate în sistemul funcţional de alimentare cu apă“.
Acest lucru ar putea explica modul în care a fost săpat Tunelul din Siloam. Probabil că a urmat cursul şerpuit al unui canal natural de sub deal. Echipele de la cele două capete au săpat, probabil, un tunel provizoriu, modificând cavernele existente. Apoi a fost săpat un canal în pantă pentru ca apa să curgă de la izvorul Ghihon până în bazinul Siloam, care era situat probabil în interiorul zidurilor cetăţii. Aceasta a fost o adevărată operă de inginerie, întrucât diferenţa de altitudine dintre cele două capete ale tunelului este de numai 32 de centimetri, în pofida lungimii acestuia de 533 de metri.
Erudiţii au recunoscut de mult timp că principala sursă de apă a oraşului antic a fost izvorul Ghihon. El se afla în afara zidurilor cetăţii, dar suficient de aproape pentru a permite săparea unui tunel şi a unui puţ adânc de 11 metri, fapt care le permitea locuitorilor să scoată apă fără să meargă în afara zidurilor protectoare. Acesta este cunoscut drept Puţul lui Warren, după numele lui Charles Warren, care a descoperit sistemul în 1867. Dar când au fost săpate tunelul şi puţul? Au existat ele în timpul lui David? Acesta a fost tunelul de apă folosit de Ioab? Dan Gill răspunde: „Pentru a vedea dacă Puţul lui Warren era de fapt o pâlnie naturală, am verificat un fragment de crustă calcaroasă din pereţii neregulaţi ai acestuia pentru a depista carbon radioactiv. Nu am găsit nimic, ceea ce demonstra că crusta era mai veche de 40 000 de ani: Aceasta oferă dovezi incontestabile că puţul nu putea să fie săpat de om“.
Rămăşiţe din timpul lui Ezechia
Regele Ezechia a trăit pe vremea când naţiunea asiriană mătura tot din cale. În al şaselea an al domniei lui, asirienii au cucerit Samaria, capitala regatului celor zece triburi. Opt ani mai târziu (732 î.e.n.), asirienii s-au întors, ameninţând Iuda şi Ierusalimul. A doua Cronici 32:1–8 descrie strategia de apărare folosită de Ezechia. Există vreo mărturie vie din această perioadă?
Da. În 1969, profesorul Nahman Avigad a descoperit vestigii datând din această perioadă. Săpăturile au dezvăluit un fragment dintr-un zid masiv, a cărui primă parte avea 40 de metri lungime, 7 metri lăţime şi, potrivit estimărilor, 8 metri înălţime. Zidul se sprijinea parţial pe o stâncă masivă şi parţial pe case recent construite. Cine a construit acest zid şi când? O revistă de arheologie declară: „Două pasaje din Biblie l-au ajutat pe Avigad să stabilească cu precizie data şi scopul construirii zidului“. Aceste pasaje spun: „Ezechia s-a întărit, a construit din nou zidul care era stricat şi l-a ridicat până la turnuri, şi un alt zid în afară“ (2 Cronici 32:5). ‘Stricaţi casele Ierusalimului, ca să întăriţi zidul’ (Isaia 22:10). Astăzi, vizitatorii pot vedea o parte a aşa-numitului Zid Lat în sectorul evreiesc al Vechii Cetăţi.
Diferite săpături dezvăluie totodată că, în perioada respectivă, Ierusalimul era mult mai mare decât se crezuse până atunci, probabil din cauza afluxului de refugiaţi veniţi din regatul nordic după înfrângerea acestuia de către asirieni. Profesorul Shiloh a estimat că oraşul iebusit se întindea pe o suprafaţă de aproximativ 15 acri. În timpul lui Solomon, suprafaţa oraşului era de aproape 40 de acri. Pe timpul regelui Ezechia, 300 de ani mai târziu, zona fortificată a oraşului ajunsese la aproximativ 150 de acri.
Cimitirele din perioada primului Templu
Cimitirele din perioada primului Templu, adică dinainte de distrugerea Ierusalimului de către babilonieni în 607 î.e.n., au fost o altă sursă de informaţii. În 1979–1980 s-au făcut descoperiri spectaculoase când s-au găsit mai multe grote mortuare pe versanţii Văii Hinom. „În toată istoria cercetărilor arheologice efectuate în Ierusalim, acesta este unul dintre foarte puţinele cavouri din perioada primului Templu care au fost găsite întregi. Acesta conţinea peste o mie de obiecte“, afirmă arheologul Gabriel Barkay. El continuă: „Fiecare arheolog care lucrează în Israel, îndeosebi în Ierusalim, visează să descopere materiale scrise“. S-au găsit două suluri mici de argint. Ce conţineau acestea?
Barkay explică: „Atunci când am văzut fâşia de argint desfăcută şi am pus-o sub lupă, am putut vedea că foiţa foarte subţire şi fragilă de argint era acoperită cu caractere gravate în mod delicat cu un instrument ascuţit. . . . Numele divin care apare clar în inscripţie este format din cele patru caractere ebraice vechi, yod-he-waw-he“. Într-o publicaţie scrisă ulterior, Barkay adaugă: „Spre surprinderea noastră, pe ambele plăcuţe de argint sunt imprimate formule de binecuvântare aproape identice cu Binecuvântarea preoţească din Biblie“ (Numeri 6:24–26). Aceasta a fost prima dată când s-a găsit numele Iehova pe o inscripţie descoperită în Ierusalim.
Cum au datat erudiţii aceste suluri de argint? În primul rând, ţinând seama de contextul arheologic în care le-au descoperit. În cavouri s-au găsit mai mult de 300 de obiecte de ceramică, stilul acestora indicând secolele al VII-lea sau al VI-lea î.e.n. Dacă se compară stilul scrierii cu alte inscripţii datate reiese aceeaşi perioadă. Sulurile sunt expuse la Muzeul Israel din Ierusalim.
Distrugerea Ierusalimului în 607 î.e.n.
Biblia vorbeşte despre distrugerea Ierusalimului din 607 î.e.n. în 2 Împăraţi capitolul 25, în 2 Cronici capitolul 36 şi în Ieremia capitolul 39, spunând că armata lui Nebucadneţar a dat foc cetăţii. Au confirmat săpăturile recente această relatare istorică? Potrivit profesorului Yigal Shiloh, „dovezile biblice [ale distrugerii de către babilonieni] . . . sunt întregite de dovezile arheologice clare; distrugerea totală a diferitelor edificii şi un incendiu care a mistuit diferitele părţi de lemn ale caselor“. El a continuat: „Urme ale acestei distrugeri s-au găsit în fiecare săpătură efectuată în Ierusalim“.
Vizitatorii pot vedea urme ale acestei distrugeri care a avut loc în urmă cu mai bine de 2 500 de ani. Turnul Israelit, Camera Arsă şi Casa Bulelor sunt numele unor locuri arheologice bine cunoscute care sunt deschise publicului. Arheologii Jane Cahill şi David Tarler rezumă lucrurile în cartea Ancient Jerusalem Revealed (Dezvăluirea Ierusalimului antic): „Distrugerea de proporţii a Ierusalimului de către babilonieni este dovedită nu numai de straturile groase de rămăşiţe carbonizate, dezgropate în structuri cum ar fi Camera Arsă şi Casa Bulelor, dar şi de stratul gros de dărâmături de piatră ale clădirilor prăbuşite, care s-au descoperit pe povârnişul de est. Descrierea biblică a distrugerii oraşului . . . completează dovezile arheologice“.
Astfel, descrierea pe care o face Biblia Ierusalimului din timpul lui David până la distrugerea acestui oraş în 607 î.e.n. a fost confirmată în multe feluri de săpăturile arheologice efectuate în ultimii 25 de ani. Dar ce se poate spune despre Ierusalimul din secolul I al erei noastre?
Ierusalimul din zilele lui Isus
Săpăturile, Biblia, Josephus, istoric iudeu din secolul I, şi alte surse îi ajută pe erudiţi să stabilească cum arăta Ierusalimul în zilele lui Isus, înainte ca romanii să distrugă oraşul în anul 70 e.n. O machetă expusă în spatele unui mare hotel din Ierusalim este actualizată constant în funcţie de noile dezvăluiri arheologice. Punctul de atracţie al oraşului a fost Muntele Templului, pe care Irod l-a dublat ca mărime comparativ cu cel din timpul lui Solomon. Aceasta a fost cea mai mare platformă realizată de om în lumea antică, având o suprafaţă de circa 480 de metri pe 280 de metri. Unele pietre de construcţie cântăreau 50 de tone, una având chiar aproape 400 de tone şi fiind „fără egal ca mărime în lumea antică“, după opinia unui erudit.
Nu este de mirare că unii au fost şocaţi când l-au auzit pe Isus spunând: „Dărâmaţi templul acesta şi în trei zile îl voi ridica“. Ei credeau că se referea la edificiul uriaş al templului, deşi el se referea la „templul trupului Său“. Prin urmare, ei au spus: „În patruzeci şi şase de ani a fost construit templul acesta, şi Tu îl vei ridica în trei zile?“ (Ioan 2:19–21). În urma săpăturilor efectuate în împrejurimile Muntelui Templului, vizitatorii pot vedea astăzi unele porţiuni din ziduri şi alte detalii arhitecturale din timpul lui Isus şi pot chiar intra pe porţile de sud ale templului, pe unde, probabil, a umblat el.
Nu departe de zidul vestic al Muntelui Templului, în Cartierul iudaic al Vechii Cetăţi, există două şantiere arheologice foarte bine restaurate din secolul I e.n., cunoscute sub numele de Casa Arsă şi Cartierul Irodian. După descoperirea Casei Arse, arheologul Nahman Avigad a scris: „Acum era foarte clar că această clădire fusese arsă de romani în 70 A.D., în timpul distrugerii Ierusalimului. Pentru prima dată în istoria săpăturilor efectuate în oraş au ieşit la iveală dovezi arheologice palpabile şi clare că oraşul a fost ars“. — Vezi fotografiile de la pagina 12.
Unele dintre aceste descoperiri elucidează câteva evenimente din viaţa lui Isus. Clădirile erau situate în Oraşul de Sus, unde trăiau oamenii bogaţi ai Ierusalimului, inclusiv marii preoţi. În casele respective s-au găsit un mare număr de băi ceremoniale. O erudită remarcă: „Marele număr de băi confirmă respectarea strictă a legilor de curăţenie ceremonială de către locuitorii Oraşului de Sus în perioada celui de-al doilea Templu. (Aceste legi sunt consemnate în Mişna, care dedică zece capitole detaliilor despre mikveh)“. Aceste informaţii ne ajută să înţelegem comentariile făcute de Isus pe marginea acestor ritualuri în faţa fariseilor şi a scribilor. — Matei 15:1–20; Marcu 7:1–15.
Totodată, un număr surprinzător de mare de vase de piatră a fost găsit în Ierusalim. Nahman Avigad face menţiunea: „De ce au apărut atât de brusc şi în astfel de cantităţi în căminele din Ierusalim? Răspunsul ţine de sfera halakhah, legile evreieşti pentru curăţenie ceremonială. Mişna ne spune că vasele de piatră se numără printre obiectele care nu pot deveni necurate . . . Piatra nu era pur şi simplu susceptibilă de contaminare rituală“. Se presupune că aceasta explică de ce apa pe care Isus a transformat-o în vin era păstrată în vase de piatră şi nu de pământ. — Leviticul 11:33; Ioan 2:6.
La Muzeul Israel se pot vedea două osuare neobişnuite. Biblical Archaeology Review explică: „Osuarele au fost folosite îndeosebi cam cu o sută de ani înainte ca romanii să distrugă Ierusalimul în 70 e.n. . . . Mortul era pus într-o nişă săpată în peretele unei grote mortuare; după ce carnea se descompunea, oasele erau adunate şi puse într-un osuar — un recipient făcut de obicei din piatră de var decorată“. Cele două osuare expuse au fost găsite în noiembrie 1990 într-o grotă mortuară. Arheologul Zvi Greenhut spune: „Cuvântul . . . «Caiafa» de pe două osuare din mormânt apare aici pentru prima dată într-un context arheologic. Este vorba, probabil, de numele familiei Marelui Preot Caiafa, menţionat . . . în Noul Testament . . . De la casa acestuia din Ierusalim a fost predat Isus în mâinile procuratorului roman Pontius Pilat“. Un osuar conţinea oasele unui bărbat de vreo 60 de ani. Erudiţii presupun că acestea sunt chiar oasele lui Caiafa. Un erudit consideră că obiectele descoperite datează din timpul lui Isus: „O monedă găsită într-unul din celelalte osuare a fost bătută de Irod Agripa (37–44 e.n.). Cele două osuare ale familiei Caiafa ar putea data chiar de la începutul acelui secol“.
William G. Dever, profesor de arheologie a Orientului Apropiat la Universitatea din Arizona, spunea referitor la Ierusalim: „Nu exagerez când spun că noi am învăţat mai multe despre istoria arheologică a acestui loc-cheie în ultimii 15 ani decât în cei 150 de ani anteriori puşi la un loc“. Multe dintre activităţile arheologice importante desfăşurate în Ierusalim în ultimele decenii au prezentat fără îndoială descoperiri care elucidează istoria biblică.
[Provenienţa fotografiei de la pagina 9]
Reproducera oraşului Ierusalim din timpul celui de-al doilea Templu — situat pe terenul Hotelului Holyland din Ierusalim
[Legenda fotografiilor de la pagina 10]
Deasupra: Colţul sud-vestic al Muntelui Templului din Ierusalim
În dreapta: Coborâre în Puţul lui Warren