VIAȚĂ

Stare a ceea ce este viu. Existența animată sau durata existenței animate a unui individ. Formele de viață terestre vii au în general capacitatea de a crește, de a metaboliza, de a răspunde la stimuli externi și de a se reproduce. Termenul ebraic folosit în Biblie pentru „viață” este ḥaiyím, iar cel grecesc este zōḗ. Termenul ebraic néfeș și cel grecesc psykhḗ, ambele însemnând „suflet”, fac referire și la „viață”, nu în sens abstract, ci având sensul de persoană sau animal. (Compară termenii „suflet” și „viață” folosiți în Iov 10:1; Ps 66:9; Pr 3:22.) Vegetația are viață, sau forță de viață, însă nu este un suflet. În cazul creaturilor înzestrate cu rațiune, viața în sens deplin înseamnă existența în stare perfectă și dreptul de a se bucura de aceasta.

Iehova Dumnezeu este Sursa vieții. Viața a existat dintotdeauna, întrucât Iehova este Dumnezeul cel viu, izvorul vieții, iar existența sa nu are nici început, nici sfârșit. (Ier 10:10; Da 6:20, 26; Ioa 6:57; 2Co 3:3; 6:16; 1Te 1:9; 1Ti 1:17; Ps 36:9; Ier 17:13) Prima lucrare de creație căreia Dumnezeu i-a dat viață a fost Fiul său unic-născut, Cuvântul. (Ioa 1:1-3; Col 1:15) Prin Fiul său, au fost creați și alți fii îngerești ai lui Dumnezeu. (Iov 38:4-7; Col 1:16, 17) Mai târziu, a fost adus în existență universul fizic (Ge 1:1, 2), iar în a treia „zi” de creare a pământului, primele forme de viață fizică: iarba, vegetația și pomii fructiferi. În a cincea „zi”, au fost create suflete vii, adică creaturile marine și creaturile zburătoare, iar în a șasea „zi”, animalele terestre și, în cele din urmă, omul. (Ge 1:11-13, 20-23, 24-31; Fa 17:25; vezi CREAȚIE; ZI.)

Prin urmare, apariția vieții pe pământ nu a depins de combinarea întâmplătoare, dar exactă, a unor substanțe chimice în condiții ideale. Așa ceva nu a fost niciodată observat și este, de fapt, imposibil. Viața pe pământ a apărut ca urmare a poruncii directe date de Iehova, Sursa vieții, pe care Fiul său a dus-o la îndeplinire. Doar viața poate da viață. Relatarea biblică afirmă fără excepție că formele de viață create s-au înmulțit fiecare „după felul lor”, sau după specia lor. (Ge 1:12, 21, 25; 5:3) Oamenii de știință au descoperit că există delimitări clare între diferitele specii, iar aceasta, pe lângă întrebarea despre originea vieții, a ridicat cele mai mari probleme în explicarea teoriei evoluției. (Vezi SPECIE.)

Forța vitală și suflarea de viață. Formele de viață create pe pământ, sau „sufletele”, au atât forță de viață, „spirit”, care le menține în viață, cât și suflarea care susține forța de viață. Atât spiritul (forța vitală), cât și suflarea vin de la Dumnezeu, iar, dacă ar lua-o pe oricare dintre ele, viața ar înceta. (Ps 104:29; Is 42:5) În timpul Potopului, oamenii și animalele s-au înecat; au rămas fără suflarea de viață și forța vitală s-a stins. „Tot ce era pe uscat și avea în nări suflare de viață [n.s. „suflarea forței de viață”, „suflarea spiritului de viață”] a murit”. (Ge 7:22, vezi SPIRIT.)

Organisme. Toate ființele vii, spirituale sau materiale, au un organism, sau un corp. Viața în sine este impersonală, imaterială și reprezintă pur și simplu principiul vieții. În legătură cu tipul de corp pe care îl vor avea cei înviați, apostolul Pavel a explicat că există corpuri diferite pentru medii de viață diferite. Referitor la formele de viață de pe pământ, el a spus: „Nu toată carnea este la fel, ci una este carnea oamenilor, alta este carnea vitelor, alta carnea păsărilor și alta a peștilor. Sunt corpuri cerești și corpuri pământești, dar una este gloria corpurilor cerești și alta a corpurilor pământești”. (1Co 15:39, 40)

Encyclopædia Britannica (vol. 14, p. 42, 1942) afirmă următoarele despre carnea diferitelor organisme: „O altă caracteristică este individualitatea chimică ce se manifestă pretutindeni; fiecare tip de organism pare să aibă o proteină distinctivă și o rată metabolică proprie. Există trei factori ce contribuie la funcționarea neîntreruptă a metabolismului: (1) sinteza proteică ce compensează descompunerea proteinelor, (2) prezența proteinelor în stare coloidală și (3) caracterul specific al proteinelor în funcție de specie” (s.n.).

Transmiterea forței vitale. Forța vitală pe care Iehova a insuflat-o primului individ din fiecare specie (de exemplu, primei perechi umane) a putut fi transmisă mai departe urmașilor prin reproducere. În cazul mamiferelor, după concepție, mama îi furnizează embrionului oxigen și substanțe nutritive până la naștere, când puiul începe să respire singur, să sugă și, mai târziu, să mănânce.

Când l-a făcut pe Adam, Dumnezeu i-a creat corpul. Pentru ca acel corp nou creat să trăiască și să rămână în viață, avea nevoie atât de spirit (forța vitală), cât și de respirație. În Geneza 2:7 se spune că Dumnezeu „i-a suflat în nări suflare [o formă a lui neşamáh] de viață și omul a devenit o ființă vie”. „Suflarea de viață” trebuie să fie mai mult decât respirație sau aerul care intră în plămâni. Evident, Dumnezeu i-a dat lui Adam atât spiritul sau scânteia vieții, cât și capacitatea de a respira, necesară pentru a rămâne în viață. De atunci, Adam a început să fie o ființă vie, o persoană cu trăsături de personalitate, care prin vorbire și acțiuni putea demonstra că era superior animalelor, că era ‘un fiu al lui Dumnezeu’, creat după chipul și asemănarea Lui. (Ge 1:27; Lu 3:38)

Viața omului și a animalelor depinde atât de forța vitală insuflată inițial primilor indivizi din fiecare specie, cât și de respirația ce menține acea forță vitală. Acest lucru reiese clar din modul în care unii cercetători au încercat să împartă procesul morții în diferite faze: moartea clinică, încetarea funcțiilor sistemului respirator și ale sistemului circulator; moartea cerebrală, încetarea totală și ireversibilă a funcțiilor creierului; moartea somatică, dispariția treptată și, în cele din urmă, totală a funcțiilor vitale din toate organele și țesuturile corpului. Așadar, chiar și după ce respirația, bătăile inimii și funcțiile creierului încetează, forța vitală continuă să existe pentru un timp în țesuturile corpului.

Procesul de îmbătrânire și moartea. Toate formele de viață, atât plante, cât și animale, sunt efemere. Oamenii de știință au dedicat mult timp întrebării: De ce îmbătrânesc și mor oamenii?

Unii cercetători consideră că fiecare celulă are durata de viață stabilită genetic. În sprijinul teoriei lor fac referire la unele experimente în care celulele crescute într-un mediu artificial încetează să se dividă după aproximativ 50 de diviziuni celulare. În schimb, alți oameni de știință susțin că astfel de experimente nu explică de ce întregul organism îmbătrânește. Au fost prezentate și alte explicații, inclusiv teoria conform căreia creierul eliberează hormoni cu rol important în procesul de îmbătrânire, care duce în cele din urmă la moarte. E necesar să fim rezervați în a accepta o teorie sau alta, așa cum reiese din comentariul doctorului Roy L. Walford, care a spus: „N-ar trebui să ne alarmăm sau să fim surprinși dacă paradigma lui Hayflick [teoria conform căreia îmbătrânirea e programată genetic în celule] s-ar dovedi în cele din urmă falsă sau ar fi înlocuită de o ipoteză mai bună, care s-ar dovedi și ea mai târziu falsă. Fiecare adevăr are timpul lui.” (Maximum Life Span, 1983, p. 75)

Când analizăm descoperirile și concluziile oamenilor de știință, trebuie să ținem cont că majoritatea dintre ei nu atribuie viața unui Creator. Prin eforturile lor, ei speră să descopere secretul îmbătrânirii și al morții, pentru a putea prelungi la infinit durata vieții. Ei pierd din vedere faptul că însuși Creatorul a dat sentința cu moartea primei perechi umane, iar apoi a dus-o la îndeplinire într-un mod pe care omul nu-l poate înțelege pe deplin; în plus, el le rezervă premiul vieții veșnice celor care exercită credință în fiul său. (Ge 2:16, 17; 3:16-19; Ioa 3:16)

Adam a pierdut dreptul la viață pentru el și pentru urmașii săi. Când l-a creat pe Adam, Dumnezeu l-a pus în grădina Edenului, unde era „pomul vieții”. (Ge 2:9) Fructele acestui pom nu aveau, în sine, proprietăți dătătoare de viață, ci reprezentau garanția lui Dumnezeu că cel care avea permisiunea să mănânce din roadele pomului avea „să trăiască veșnic”. De vreme ce Dumnezeu a pus cu un scop acel pom în grădină, fără îndoială că i-ar fi permis lui Adam să mănânce din el după ce acesta și-ar fi demonstrat loialitatea într-o măsură considerată de Dumnezeu satisfăcătoare și suficientă. Când Adam a păcătuit, a pierdut posibilitatea de a mânca din acel pom, întrucât Iehova a spus: „Acum, ca nu cumva să-și întindă mâna și să ia și din rodul pomului vieții, să mănânce și să trăiască veșnic . . .”. Apoi Iehova a acționat în consecință. El nu le-a permis oamenilor care au pierdut dreptul la viață să trăiască în grădina pe care o făcuse pentru oameni drepți și să mănânce din pomul vieții. (Ge 3:22, 23)

Adam, a cărui viață perfectă putea continua cât timp asculta de Dumnezeu (Ge 2:17; De 32:4), a ajuns să simtă efectele păcatului care ducea, în cele din urmă, la moarte. Chiar și în această situație tristă, în care Adam era înstrăinat de Dumnezeu și de adevărata spiritualitate, energia sa vitală era încă puternică, el continuând să trăiască încă 930 de ani, până când moartea l-a învins. Între timp, el le-a putut transmite descendenților săi viața, chiar dacă nu într-o măsură deplină, mulți dintre ei trăind între 700 și 900 de ani. (Ge 5:3-32) Ceea ce i s-a întâmplat lui Adam este descris de Iacov, fratele vitreg al lui Isus: „Ci fiecare este pus la încercare fiind atras și ademenit de propria dorință. Apoi dorința, după ce a devenit roditoare, dă naștere păcatului, iar păcatul, odată comis, aduce moartea”. (Iac 1:14, 15)

De ce anume depinde viața omului. Majoritatea cercetătorilor ignoră nu doar cauza apariției morții, ci, și mai important, condiția de bază pentru ca viața să poată dura veșnic. Este adevărat că organismul uman trebuie îngrijit în mod constant, iar pentru a rămâne sănătos și puternic are nevoie de respirație, mâncare și băutură, dar viața veșnică depinde de ceva mult mai important. Această idee a fost exprimată de Iehova astfel: „Omul nu trăiește numai cu pâine, ci și cu orice exprimare a gurii lui Iehova”. (De 8:3) Isus Cristos a enunțat aceeași idee: „Hrana mea este să fac voința Celui care m-a trimis și să sfârșesc lucrarea sa.” (Ioa 4:34; Mt 4:4) Cu altă ocazie, el a declarat: „Așa cum Tatăl, care este viu, m-a trimis și eu trăiesc datorită Tatălui, tot așa și cel ce se hrănește din mine va trăi datorită mie”. (Ioa 6:57)

Omul a fost creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. (Ge 1:26, 27) Aceasta nu se referea la o asemănare fizică, întrucât Dumnezeu este Spirit, iar omul este carne (Ge 6:3; Ioa 4:24), ci însemna că omul, spre deosebire de animalele „fără rațiune” (2Pe 2:12), avea puterea de a raționa, dar și alte calități ca ale lui Dumnezeu, precum iubirea, simțul dreptății, înțelepciunea și puterea. (Compară cu Col 3:10.) El avea și capacitatea să înțeleagă de ce exista și ce scop avea Creatorul său cu el. De asemenea, spre deosebire de animale, omul a fost înzestrat cu înclinații spirituale, astfel încât putea să-l aprecieze pe Creator și să i se închine lui. Aceste înclinații spirituale au creat în Adam o necesitate. El avea nevoie de ceva mai mult decât de hrană fizică, avea nevoie și de hrană spirituală. Adam trebuia să-și satisfacă necesitățile spirituale pentru a-și păstra bunăstarea fizică și psihică.

Prin urmare, viața nu poate continua pe timp indefinit fără Iehova Dumnezeu și fără hrana spirituală care vine de la el. Despre viața veșnică, Isus a spus: „Aceasta înseamnă viața veșnică: să ajungă să te cunoască pe tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe cel pe care l-ai trimis tu, Isus Cristos”. (Ioa 17:3)

Restabilire. Pentru a restabili omenirea la starea de perfecțiune fizică și pentru a-i reda perspectiva vieții veșnice, Iehova a oferit adevărul, „cuvântul vieții”. (Ioa 17:17; Flp 2:16) Învățând adevărul, cineva ajunge să cunoască faptul că Dumnezeu l-a trimis pe Isus pentru a-și da viața „ca răscumpărare pentru mulți”. (Mt 20:28) Numai datorită acestui sacrificiu, omul poate fi restabilit la perfecțiune fizică și spirituală. (Fa 4:12; 1Co 1:30; 15:23-26; 2Co 5:21; vezi RĂSCUMPĂRARE.)

Așadar, restabilirea are loc prin Isus Cristos. El este numit „ultimul Adam . . . un spirit dătător de viață”. (1Co 15:45) Profețiile biblice îl numesc „Tată Etern” (Is 9:6) și spun despre el că și-a dat „viața ca ofrandă pentru vină”. În calitate de „Tată”, el poate să restabilească omenirea, dându-le viață celor care exercită credință în jertfa lui și îl ascultă. (Is 53:10-12)

Speranța celor care au trăit în antichitate. Slujitorii fideli ai lui Iehova din antichitate aveau speranța vieții. Apostolul Pavel a scos în evidență acest lucru când a făcut referire la descendenții lui Avraam înainte să fi primit Legea mozaică. Pavel, el însuși un evreu, vorbește despre el ca și cum ar fi trăit pe vremea strămoșilor săi, în sensul că era un viitor descendent al acestora: „Într-adevăr, fără lege, eu eram înainte viu. Dar, când a venit porunca, păcatul a prins din nou viață, însă eu am murit. Și mi-am dat seama că porunca aceasta, care trebuia să ducă la viață, ducea la moarte”. (Ro 7:9, 10; compară cu Ev 7:9, 10.) Bărbați ca Abel, Enoh, Noe și Avraam și-au pus speranța în Dumnezeu. Ei credeau în „sămânța” care avea să zdrobească capul șarpelui și să aducă eliberarea (Ge 3:15; 22:16-18), așteptau Regatul lui Dumnezeu, „orașul cu temelii adevărate”, și credeau în învierea morților. (Ev 11:10, 16, 35)

Când a dat Legea, Iehova a spus: „Să respectați legile mele și hotărârile mele judecătorești; oricine le va respecta va trăi prin ele”. (Le 18:5) Iar israeliții care erau prezenți atunci au acceptat-o ca mijloc prin care puteau primi viață. Legea era „sfântă și dreaptă” și îi declara drepți pe cei care trăiau pe deplin la înălțimea normelor ei. (Ro 7:12) Însă, în loc să dea viață, Legea a arătat că israeliții și toți oamenii, în general, erau păcătoși și imperfecți. Mai mult, i-a condamnat pe evrei la moarte. (Ga 3:19; 1Ti 1:8-10) Pavel a spus pe bună dreptate că atunci „când a venit porunca, păcatul a prins din nou viață, însă eu am murit”. Așadar, Legea nu putea da viață.

Apostolul Pavel a mai spus și că „dacă ar fi fost dată o lege care să poată da viață, dreptatea ar fi venit, într-adevăr, prin lege”. (Ga 3:21) Așadar, pe lângă condamnarea primită ca descendenți imperfecți ai lui Adam, evreii erau acum condamnați și de Lege. De aceea, a fost necesar ca Isus să moară pe un stâlp de tortură, așa cum a spus Pavel: „Cristos ne-a cumpărat și ne-a eliberat de blestemul Legii acceptând blestemul în locul nostru, pentru că este scris: «Blestemat este orice om atârnat pe stâlp»”. (Ga 3:13) Eliminând acest obstacol, adică blestemul sub care se aflau evreii pentru încălcarea Legii, Isus Cristos le-a oferit șansa de a trăi. Răscumpărarea pe care a plătit-o el le aducea foloase atât evreilor, cât și altora.

Viața veșnică este o răsplată de la Dumnezeu. Din Biblie reiese clar că slujitorii lui Iehova au avut întotdeauna speranța de a primi viața veșnică de la Dumnezeu. Această speranță i-a ajutat să rămână loiali. Nu e o speranță egoistă, întrucât apostolul Pavel scrie: „De altfel, fără credință este imposibil să-i fim plăcuți lui Dumnezeu, fiindcă cel ce se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că el există și că devine răsplătitorul celor ce îl caută stăruitor”. (Ev 11:6) Da, un astfel de Dumnezeu este Iehova, iar aceasta este unul dintre motivele pentru care merită devoțiune exclusivă din partea ființelor inteligente pe care le-a creat.

Nemurire, neputrezire, viață divină. Biblia afirmă că Iehova este nemuritor și nepieritor. (1Ti 1:17) Primul care a primit nemurirea a fost Fiul său. Când apostolul Pavel i-a scris lui Timotei, Cristos încă era singurul căruia Dumnezeu îi oferise acest dar. (1Ti 6:16) Însă nemurirea le-a fost promisă și celor care devin frați spirituali ai lui Cristos. (Ro 2:7; 1Co 15:53, 54) De asemenea, ei vor avea parte de „natura divină” și se vor bucura alături de Cristos în gloria sa. (2Pe 1:4) Îngerii sunt ființe spirituale, dar nu nemuritoare, întrucât cei care au devenit demoni vor fi distruși. (Mt 25:41; Lu 4:33, 34; Re 20:10, 14; vezi NEMURIRE; NEPUTREZIRE.)

Viața pe pământ nesupusă degradării. Ce se întâmplă cu ceilalți oameni, cei care nu primesc viață cerească? Apostolul Ioan citează cuvintele lui Isus: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său unic-născut, pentru ca oricine manifestă credință în el să nu fie distrus, ci să aibă viață veșnică”. (Ioa 3:16) În parabola lui Isus despre oi și capre, cei care au fost separați din națiuni și așezați la dreapta sa ca oi vor primi „viață veșnică”. (Mt 25:46) Vorbind despre ‘fiii lui Dumnezeu’ și „comoștenitorii cu Cristos”, Pavel afirmă: „Creația așteaptă cu nerăbdare revelarea fiilor lui Dumnezeu”. Apoi continuă: „Creația va fi eliberată din sclavia degradării și va avea glorioasa libertate a copiilor lui Dumnezeu”. (Ro 8:14-23) Adam a fost creat perfect, fiind ‘un fiu al lui Dumnezeu’. (Lu 3:38) Viziunea profetică din Revelația 21:1-4 îndreaptă atenția spre „un cer nou” și „un pământ nou” și promite că „moartea nu va mai fi. Nici jale, nici strigăt, nici durere nu vor mai fi”. Având în vedere că această promisiune nu le e făcută ființelor spirituale, ci în mod specific ‘oamenilor’, ea ne dă asigurarea că o nouă societate umană de pe pământ sub conducerea unui cer nou se va bucura de o sănătate perfectă fizică și mintală și de viață veșnică pe pământ în calitate de „copii ai lui Dumnezeu”.

Din porunca pe care Dumnezeu i-a dat-o lui Adam reieșea că, dacă ar fi ascultat, Adam nu ar fi murit. (Ge 2:17) Așadar, când toată omenirea va fi ascultătoare și ultimul dușman, moartea, va fi redus la nimic, în corpul omului nu va mai acționa păcatul care duce la moarte. Astfel, oamenii nu vor mai trebui să moară niciodată. (1Co 15:26) Reducerea la nimic a morții va avea loc la finalul domniei lui Cristos, care va dura 1 000 de ani, conform cărții Revelația. Despre cei ce devin regi și preoți cu Cristos se spune: „Ei au venit la viață și au domnit ca regi cu Cristos 1 000 de ani”. „Ceilalți morți” care „n-au venit la viață până nu s-au sfârșit cei 1 000 de ani” trebuie să fie cei care vor fi în viață la finalul miei de ani, însă înainte ca Satan să fie eliberat din abis și să supună omenirea la un ultim test. Când cei 1 000 de ani se vor încheia, oamenii de pe pământ vor fi atins perfecțiunea de care se bucurau Adam și Eva înainte de a păcătui. Atunci omenirea va avea parte cu adevărat de viață perfectă. Cei care vor trece testul când Satan va fi eliberat pentru puțin timp din abis se vor putea bucura de viață pentru totdeauna. (Re 20:4-10)

Calea vieții. Iehova, izvorul vieții, ne-a dezvăluit calea vieții prin Cuvântul adevărului. Domnul Isus Cristos „a revărsat lumină asupra vieții și a neputrezirii prin vestea bună”. (2Ti 1:10) El le-a spus discipolilor: „Spiritul este cel care dă viață, carnea nu folosește la nimic. Cuvintele pe care vi le-am spus eu sunt spirit și sunt viață”. Mai târziu, Isus i-a întrebat pe apostolii săi dacă aveau să-l părăsească, cum făcuseră alții. Petru i-a răspuns: „Doamne, la cine să ne ducem? Tu ai cuvintele vieții veșnice”. (Ioa 6:63, 66-68) Apostolul Ioan l-a numit pe Isus „cuvântul vieții” și a spus: „Prin el era viață”. (1Io 1:1, 2; Ioa 1:4)

Din cuvintele lui Isus reiese clar că oamenii nu pot obține viață veșnică prin propriile forțe, iar teoriile conform cărora anumite diete sau regimuri alimentare ar putea prelungi viața la nesfârșit sunt false. În cel mai bun caz, ele pot îmbunătăți sănătatea doar temporar. Singura cale care duce la viață este ascultarea de vestea bună, „cuvântul vieții”. (Flp 2:16) Pentru a primi viață, omul trebuie să se gândească întotdeauna „la lucrurile de sus, nu la lucrurile de pe pământ”. (Col 3:1, 2) Isus le-a spus ascultătorilor săi: „Cine aude cuvântul meu și îl crede pe Cel care m-a trimis are viață veșnică și nu este judecat, ci a trecut din moarte la viață.” (Ioa 5:24; 6:40) O astfel de persoană nu mai este un păcătos condamnat, aflat pe calea ce duce la moarte. Apostolul Pavel a scris: „Prin urmare, pentru cei ce sunt în unitate cu Cristos Isus nu este nicio condamnare. Fiindcă legea spiritului care dă viață în unitate cu Cristos Isus te-a eliberat de legea păcatului și a morții”. (Ro 8:1, 2) Ioan a spus că un creștin care își iubește frații ‘știe că a trecut de la moarte la viață’. (1Io 3:14)

Biblia afirmă: „În nimeni altul nu este salvare, căci nu este sub cer niciun alt nume dat printre oameni prin care să putem fi salvați”. Prin urmare, cine dorește să obțină viață trebuie să-l urmeze pe Cristos. (Fa 4:12) Isus a arătat că o persoană trebuie să fie conștientă de necesitățile ei spirituale, să fie însetată și flămândă după dreptate. (Mt 5:3, 6) Nu este suficient doar să audă vestea bună, ci și să manifeste credință în Isus Cristos și, prin el, să cheme numele lui Iehova. (Ro 10:13-15) Urmând exemplul lui Isus, acea persoană se va boteza în apă. (Mt 3:13-15; Ef 4:5) Apoi, ea va trebui să caute în continuare Regatul și dreptatea lui Iehova. (Mt 6:33)

Să ne păzim inima. O persoană care a devenit discipol al lui Isus Cristos trebuie să rămână pe calea vieții. Biblia ne avertizează: „Cine crede că stă în picioare să aibă grijă să nu cadă”. (1Co 10:12) În cartea Proverbele, primim și îndemnul: „Păzește-ți inima mai mult decât orice, căci din ea ies izvoarele vieții”. (Pr 4:23) Isus a spus că din inimă izvorăsc gândurile rele, adulterul, omorurile și alte lucruri asemănătoare care duc la moarte. (Mt 15:19, 20) Dacă ne păzim inima de asemenea gânduri rele, alimentând-o cu hrana spirituală dătătoare de viață – adevărul de la Iehova –, nu-i vom permite să se îndrepte spre o cale greșită și să ne îndepărteze de calea care duce la viață. (Ro 8:6; vezi INIMĂ.)

Pentru a ne păzi inima și a ne salva viața, trebuie să ne ținem sub control limba. „Moartea și viața sunt în puterea limbii; cel căruia îi place s-o folosească îi va mânca rodul”. (Pr 18:21) Isus a explicat: „Orice iese din gură vine din inimă și aceste lucruri îl întinează pe om”. (Mt 15:18; Iac 3:5-10) Însă folosindu-ne limba pentru a-l lăuda pe Dumnezeu și a spune adevărul, vom continua să rămânem pe calea vieții. (Ps 34:12-14; 63:3; Pr 15:4)

Viața din prezent. După ce a experimentat tot ce este mai bun în viață în ceea ce privește bogățiile, casele, grădinile și distracțiile, regele Solomon a ajuns la următoarea concluzie: „Și am ajuns să urăsc viața, deoarece tot ce se face sub soare mi s-a părut chinuitor, căci totul este deșertăciune și goană după vânt”. (Ec 2:17) Solomon nu ura viața în sine, ea fiind un ‘dar bun și un cadou perfect ce vine de sus’ (Iac 1:17), ci ura viața plină de necazuri și supusă inutilității, pe care o trăiesc cei mai mulți oameni în prezent. (Ro 8:20) Solomon și-a încheiat cartea cu îndemnul de a ne teme de adevăratul Dumnezeu și de a-i respecta poruncile, întrucât aceasta este calea spre adevărata viață. (Ec 12:13, 14; 1Ti 6:19) Apostolul Pavel a spus despre el și colaboratorii săi creștini care au depus eforturi și au înfruntat persecuții pentru a predica și a depune mărturie despre Cristos și învierea acestuia: „Dacă numai pentru viața aceasta am sperat în Cristos, suntem cei mai de plâns dintre oameni”. De ce? Deoarece astfel s-ar fi bazat pe o speranță falsă. Apoi Pavel continuă: „Însă acum Cristos a fost sculat din morți”. „Prin urmare, iubiții mei frați, fiți statornici, de neclintit, având întotdeauna multe de făcut în lucrarea Domnului, știind că truda voastră în legătură cu Domnul nu este zadarnică.” (1Co 15:19, 20, 58)

Pomii vieții. Pe lângă pomul vieții din Eden (Ge 2:9), despre care s-a discutat deja în acest articol, expresia „pom al vieții” apare de mai multe ori în Biblie, de fiecare dată cu sens figurativ sau simbolic. Înțelepciunea este numită „un pom al vieții pentru cei care o apucă”, întrucât ea îi ajută pe cei care o au să îl cunoască pe Dumnezeu și să-i respecte poruncile, astfel încât să aibă o viață fericită în prezent, iar în viitor, viață eternă. (Pr 3:18; 16:22)

„Rodul celui drept este un pom al vieții, iar cel ce câștigă suflete este înțelept”, afirmă un alt proverb. (Pr 11:30) Prin ceea ce spune și face, cel drept câștigă suflete în sensul că cei care îl ascultă sunt hrăniți spiritual, ajung să i se închine lui Dumnezeu și primesc viața pe care Dumnezeu o face posibilă. În mod asemănător, „o limbă calmă este un pom al vieții, dar vorbirea înșelătoare provoacă durere”. (Pr 15:4) Vorbirea calmă a unei persoane înțelepte îi ajută pe cei care o ascultă și le înviorează spiritul, încurajându-i să dezvolte calități și să rămână pe calea vieții. Însă vorbirea înșelătoare, ca roadele rele ale unui pom, este dăunătoare, provocându-le durere și descurajare celor ce o ascultă.

În Proverbele 13:12 citim: „O speranță amânată îmbolnăvește inima, dar o dorință împlinită este un pom al vieții.” Îndeplinirea unei dorințe așteptate de mult timp este încurajatoare și revigorantă.

Glorificatul Isus Cristos îi promite celui care învinge că îi va da voie „să mănânce din pomul vieții, care este în paradisul lui Dumnezeu”. (Re 2:7) Și în ultimele versete ale cărții Revelația citim: „Și, dacă cineva scoate ceva din cuvintele sulului cu această profeție, Dumnezeu îi va scoate partea de la pomii vieții și din orașul sfânt, despre care s-a scris în acest sul.” (Re 22:19) Contextul acestor două versete arată că Cristos Isus i se adresează celui care învinge, care „nu va fi nicidecum atins de moartea a doua” (Re 2:11), căruia îi va „da autoritate peste națiuni” (Re 2:26), care va fi făcut „un stâlp în templul Dumnezeului meu” (Re 3:12) și care va sta alături de Isus pe tronul său ceresc. (Re 3:21) Prin urmare, aceștia nu sunt pomi literali, deoarece cei care mănâncă din ei au chemarea cerească (Ev 3:1) și au locuri rezervate în cer. (Ioa 14:2, 3; 2Pe 1:3, 4) Așadar, pomii trebuie să fie un simbol al asigurării din partea lui Iehova că cei loiali care înving alături de Cristos primesc viață eternă în cer.

„Pomii vieții” apar și în alt context, în Revelația 22:1, 2. Aici se spune că națiunile consumă frunzele acestor pomi pentru a se vindeca. Ei se află de-o parte și de alta a râului ce izvorăște din templul lui Dumnezeu, unde se află tronul său. Această scenă este descrisă după ce se prezintă instaurarea unui cer nou și a unui pământ nou și după afirmația: „Cortul lui Dumnezeu este cu oamenii”. (Re 21:1-3, 22, 24) Așadar, acești pomi ar simboliza măsurile prin care omenirea va fi vindecată și va primi viața ce ar putea dura veșnic. Aceste măsuri provin de la tronul lui Dumnezeu și al Mielului Isus Cristos.

În mai multe locuri din Biblie se face referire la „sulul vieții” sau la „cartea” lui Dumnezeu. Aceasta conține numele celor care, datorită credinței lor, au perspectiva vieții veșnice fie în cer, fie pe pământ. În ea sunt scrise numele slujitorilor lui Iehova de la „întemeierea lumii”, adică a omenirii care poate fi răscumpărată. Așadar, primul nume scris în acest „sul” este cel al dreptului Abel. (Re 17:8; Mt 23:35; Lu 11:50, 51)

Ce înseamnă că numele cuiva este scris în „cartea” lui Dumnezeu sau în „sulul vieții”?

Dacă numele unei persoane este scris în „cartea vieții” nu înseamnă că aceasta este predestinată să primească viață veșnică. Pentru ca numele ei să rămână acolo, trebuie să dea dovadă de ascultare. De aceea, când Moise a pledat înaintea lui Iehova pentru israeliți spunând: „Acum însă, dacă vrei, iartă-le păcatul; dacă nu, șterge-mă, te rog, din cartea pe care ai scris-o!”, Iehova i-a răspuns: „Îl voi șterge din cartea mea pe cel ce a păcătuit împotriva mea”. (Ex 32:32, 33) Aceste cuvinte arată că lista de nume din „carte” ar putea suferi modificări. Numele celor care nu ascultă de Iehova vor fi ‘șterse’ din „carte”. (Re 3:5)

În scena judecății descrisă în Revelația 20:11-15, se arată că în timpul Domniei de O Mie de Ani a lui Cristos, „sulul vieții” va fi deschis pentru a fi scrise în el nume noi. Vor fi deschise atunci și alte suluri care conțin instrucțiuni. Așadar, cei care vor avea parte de învierea „celor nedrepți”, vor putea avea numele scrise în „sulul vieții”, dacă vor asculta și își vor trăi viața în armonie cu instrucțiunile prezentate în acele suluri. (Fa 24:15) Bineînțeles că slujitorii loiali ai lui Dumnezeu care vor avea parte de învierea „celor drepți” vor avea deja numele scrise în „sulul vieții”. Continuând să asculte de instrucțiunile primite de la Iehova, aceștia își vor păstra numele scrise în „sulul vieții”.

Cum poate o persoană să aibă scris pentru totdeauna numele în „cartea vieții”? În cazul celor care au speranța vieții cerești, aceștia trebuie să ‘învingă’ lumea prin credință, dovedindu-se ‘fideli până la moarte’. (Re 2:10; 3:5) În cazul celor care au speranța vieții pe pământ, aceștia trebuie să-și demonstreze loialitatea față de Iehova într-un test final, decisiv, la sfârșitul Domniei de O Mie de Ani a lui Cristos. (Re 20:7, 8) Cei care își vor păstra integritatea în acel test final vor avea numele scrise definitiv în „cartea vieții”. Astfel, Iehova va confirma că aceștia sunt drepți în sens absolut și demni de a primi viața veșnică pe pământ. (Ro 8:33)

„Sulul vieții aparținând Mielului.” „Sulul vieții aparținând Mielului” este un sul special care conține doar numele celor care vor domni împreună cu Mielul, Isus Cristos, în Regatul lui, inclusiv al celor care au speranță cerească, dar se află încă pe pământ. (Re 13:8; compară cu Re 14:1, 4.) Despre cei scriși în ‘sulul Mielului’ se spune că intră în orașul sfânt, Noul Ierusalim, devenind astfel parte din Regatul Mesianic. (Re 21:2, 22-27) Numele lor este scris atât în „sulul vieții aparținând Mielului”, cât și în celălalt sul, „cartea vieții” a lui Dumnezeu. (Flp 4:3; Re 3:5)

Râul cu apa vieții. În viziunea prezentată în Revelația, Ioan a văzut „un râu cu apa vieții, limpede ca cristalul, care ieșea de la tronul lui Dumnezeu și al Mielului și curgea prin mijlocul drumului principal al orașului” sfânt, Noul Ierusalim. (Re 22:1, 2; 21:2) Apa este esențială vieții. Viziunea începe să se împlinească în „ziua Domnului”, imediat după întemeierea Regatului lui Dumnezeu. (Re 1:10) În acel timp, cei care fac parte din clasa miresei sunt încă pe pământ și îi invită personal pe cei cărora le „este sete” să bea apa vieții fără plată. (Re 22:17) După distrugerea sistemului actual de lucruri, râul va continua să curgă, cu un debit chiar mai mare, în lumea nouă. Această viziune prezintă și pomii care cresc pe marginea râului, ale căror frunze sunt pentru vindecarea națiunilor. Apa dătătoare de viață reprezintă așadar măsurile pe care Iehova le-a luat, prin intermediul Mielului, Isus Cristos, pentru toți cei care vor trăi pe pământ.

„Seva vieții”. În Psalmul 32:1-5, David își exprimă bucuria de a fi iertat, dar descrie și suferința pe care a trăit-o până și-a recunoscut păcatul înaintea lui Iehova și până a fost iertat. Înainte să-și mărturisească greșeala, cât timp încerca să o ascundă și avea mustrări de conștiință, psalmistul spune: „Mi-au secat puterile [sau «seva vieții mi s-a uscat»] ca apa în arșița verii.” David s-a epuizat încercând să-și ignore conștiința vinovată, iar apăsarea sufletească l-a secat de puteri, așa cum un copac își poate pierde seva vitală în timpul unei secete sau în căldura dogoritoare a verii. Cuvintele lui David par să transmită că era afectat atât pe plan mintal, cât și fizic sau că-și pierduse bucuria de a trăi din cauza păcatului nemărturisit. Doar recunoscându-și păcatul înaintea lui Iehova, el putea să fie iertat și să simtă ușurare. (Pr 28:13)

„Săculețul vieții”. Când Abigail l-a rugat pe David să renunțe la planurile de răzbunare împotriva lui Nabal, împiedicându-l să atragă astfel vină de sânge asupra lui, ea a spus: „Dacă se va scula cineva să te urmărească și va căuta să-ți ia viața, atunci viața domnului meu va fi păstrată în siguranță în săculețul vieții la Iehova, Dumnezeul tău. El va arunca însă viața dușmanilor tăi ca piatra din praștie”. (1Sa 25:29-33) Așa cum ceva prețios este înfășurat pentru a fi protejat și păstrat, viața lui David era în mâinile Dumnezeului celui viu, care îl apăra de dușmani, atât timp cât David nu încerca să se salveze singur, ci îl aștepta pe Iehova. Iar dușmanilor lui David Dumnezeu le-a ‘aruncat viața’.