Tinerii se întreabă . . .

De ce a trebuit să moară tata?

TOATĂ lumea a rămas surprinsă atunci când tatăl lui Al, bărbat cunoscut pentru vigoarea şi sănătatea sa, a fost internat în spital. Chiar şi astfel, Al era convins că tatăl lui se va întoarce acasă curând. Însă starea lui s-a agravat brusc şi a murit. „Refuzam să cred că cineva atât de viguros a putut muri“, spunea Al printre lacrimi.

Tatăl lui Kim era un creştin iubitor. El fusese spitalizat înainte pentru o problemă cronică de sănătate, însă dădea semne de însănătoşire. Apoi, într-o zi, s-a prăbuşit în baie. „În clipa în care l-am văzut, ştiam că e mort“, îşi aminteşte Kim. „Mama şi fratele meu au încercat cu disperare să-l readucă în simţiri printr-o formă neprofesionistă de resuscitare cardiopulmonară. Eu am fugit în camera mea şi m-am rugat: «Iehova, nu permite aşa ceva. Te rog, lasă-l să trăiască!» Însă nu şi-a mai revenit niciodată.“

Moartea este o realitate dură în această lume. Biblia spune: „Toate îşi au vremea lor . . . naşterea îşi are timpul ei, şi moartea timpul ei“ (Eclesiastul 3:1, 2). Dacă ai crescut într-o familie creştină, cunoşti ce spune Biblia despre motivul pentru care mor oamenii, despre starea morţilor şi despre speranţa învierii.a

Cu toate acestea, pierderea unui părinte te poate răvăşi. Este una dintre cele mai grele încercări din viaţă. Îţi poate crea un sentiment de abandonare şi de vulnerabilitate. Tu eşti încă în creştere, atât pe plan fizic, cât şi emoţional şi, chiar dacă ai atins un anumit nivel de independenţă, ai încă nevoie de părinţii tăi în multe domenii.b

Nu ar trebui deci să ne surprindă ce a relevat un studiu, şi anume că teama numărul unu a adolescenţilor este pierderea părinţilor lor. O tânără a recunoscut: „Părinţii mei mă enervează aproape tot timpul, însă aş regreta mult dacă li s-ar întâmpla ceva rău. Mă nelinişteşte acest gând“. — The Private Life of the American Teenager.

Aşadar, dacă unul dintre părinţii tăi a murit, nu este de mirare că treci printr-un şoc afectiv. Da, cel puţin la început, ai putea fi atât de năucit, încât nici să nu poţi plânge. Nu este anormal acest lucru. Când se afla într-un mare stres, psalmistul a declarat: „Sunt fără putere, peste măsură de zdrobit“ (Psalmul 38:8). Cartea Death and Grief in the Family spune: „O persoană care se taie făcându-şi o rană adâncă sau care îşi fracturează un os intră într-o stare de şoc psihic. Acest şoc este un fel de mecanism protector care împiedică [pentru moment] durerea să se manifeste în toată intensitatea ei. Durerea sufletească acţionează aproape la fel“. Ce se întâmplă totuşi atunci când şocul iniţial a trecut?

‘Sunt atât de mânioasă’

În Luca 8:52 citim că, după moartea unei fetiţe, „toţi plângeau şi o boceau“. Da, atunci când moartea seceră o persoană iubită, este absolut normal să ai un amalgam de sentimente puternice, printre care tristeţe, vinovăţie, teamă sau chiar mânie.

De ce mânie? Deoarece părinţii noştri ne conferă un sentiment de siguranţă, de ocrotire. Când moare unul dintre ei este normal să te simţi înspăimântat şi abandonat. Nu poate fi vorba de faptul că părintele tău şi-a propus să te părăsească. Însă moartea este duşmanul nostru (1 Corinteni 15:26). Când moartea cere o persoană iubită, pierderea este extrem de reală şi produce o durere de necontestat. Iată ce a spus Wendy, un tânăr de 18 ani: „După moartea tatălui meu aveam impresia că sunt singur pe lume şi mi-era teamă. De-atâtea ori am dorit ca tata să fie lângă mine şi să mă ajute“. Când te gândeşti la ceea ce ai pierdut — iubirea, sprijinul, educaţia — este de înţeles că poţi fi mânios.

Tânăra Debbie, de exemplu, era ataşată sufleteşte de unchiul ei. După moartea lui, ea a scris: „Pur şi simplu nu mi se părea drept ca o persoană atât de bună, atât de iubită şi care îl iubea pe Iehova aşa de mult să sufere şi să moară într-un mod atât de cumplit ca el. Deşi am fost crescută într-o familie creştină şi cunosc motivul pentru care oamenii îmbătrânesc şi mor şi de ce suferă oamenii buni, nu eram pregătită pentru sentimentele de mânie care m-au inundat“.

Unii simt o anumită mânie chiar faţă de părintele care a murit. Tânăra Victoria recunoaşte: „Bunicul meu a murit anul trecut. Am fost atât de mânioasă pe el pentru că a murit, iar când mânia a trecut, am fost atât de tristă“. De fapt, unii au fost înclinaţi să-şi îndrepte mânia spre cer. „Sunt furioasă pe Dumnezeu“, mărturiseşte Terri, o fată de 14 ani, al cărei tată a murit în urma unui atac de cord subit. „Totuşi, de ce a trebuit să moară tata, când îl iubeam şi aveam nevoie de el atât de mult?“

„Mă simt atât de vinovată acum“

Sentimentul de vinovăţie este o altă reacţie firească la moartea unui părinte. „Toţi au păcătuit şi n-au ajuns la slava lui Dumnezeu“, spune Biblia (Romani 3:23). Ca urmare, majoritatea adolescenţilor au, din când în când, neînţelegeri cu părinţii lor. Însă, când moare un părinte, amintirile acelor vechi conflicte şi certuri pot deveni o sursă de mare suferinţă.

Ar fi util să nu uităm că până şi oamenii care se iubesc ajung uneori la neînţelegeri serioase. „Am iubit-o pe mama, mărturiseşte tânăra Elisa, şi ştiu că şi ea m-a iubit, însă în ultimele luni înainte de a se îmbolnăvi am avut unele probleme. Mă supăram pe ea pentru lucruri care acum îmi par nesemnificative, dar care erau importante pentru mine atunci. Îmi amintesc că odată, când eram foarte supărată pe ea, m-am năpustit ca o furtună în camera mea şi, în adâncul inimii, aş fi vrut să moară. Când mama s-a îmbolnăvit şi a murit pe neaşteptate, toate aceste sentimente au rămas nelămurite între noi. Mă simt atât de vinovată acum.“ Indiferent de ceea ce poate ai spus sau ai simţit, nu tu ai cauzat moartea părintelui tău. Nu a fost vina ta.

Durerea în urma pierderii

Chiar dacă aşa stau lucrurile, poţi fi cuprins de o tristeţe adâncă şi de multă durere. Este o consolare să ştii că bărbaţi şi femei ale credinţei din timpurile biblice au avut şi ei astfel de sentimente. Când Iosif l-a pierdut pe iubitul său tată în moarte, el „s-a aruncat pe faţa tatălui său, l-a plâns şi l-a sărutat“ (Geneza 50:1). De asemenea, Isus Cristos „plângea“ la moartea prietenului său Lazăr. — Ioan 11:35.

Atunci când cineva plânge moartea unui părinte, este natural ca uneori să se simtă copleşit de întristare. Încercând să-şi descrie suferinţa, psalmistul s-a comparat pe sine cu ‘unul care o jeleşte pe mama sa, care se încovoaie plin de tristeţe’ (Psalmul 35:14). Răvăşit de tristeţe, uneori poţi chiar să nu ai „somn din cauza durerii“ (Psalmul 119:28, NW). S-ar putea să-ţi pierzi pofta de mâncare sau dintr-o dată să nu te mai poţi concentra la şcoală. Poţi ajunge chiar deprimat.

Pentru a complica şi mai mult lucrurile, părintele sau fraţii aflaţi încă în viaţă pot fi prea copleşiţi de propria lor tristeţe pentru a fi un ajutor real şi un sprijin pentru tine. Kim îşi aminteşte: „După ce l-am îngropat pe tata, am încercat să ne întoarcem la viaţa obişnuită. Mama a devenit acum capul familiei. Însă uneori izbucnea în lacrimi chiar în mijlocul studiului nostru biblic familial. O auzeam cum plânge noaptea, strigându-l pe tata pe nume“.

Găseşte mângâiere

Profetul Ieremia spunea cândva: „O durere fără vindecare m-a răvăşit. Inima este bolnavă în mine“ (Ieremia 8:18, NW). Poate chiar ai impresia că durerea nu va dispărea niciodată. Aminteşte-ţi totuşi cuvintele apostolului Pavel: „Binecuvântat să fie . . . Dumnezeul oricărei mângâieri, care ne mângâie în toate necazurile noastre“ (2 Corinteni 1:3, 4). Dumnezeu oferă această mângâiere în principal prin intermediul paginilor Cuvântului său scris, Biblia. În plus, spiritul său îi poate mişca pe prieteni şi pe membrii familiei să acorde ajutorul şi sprijinul necesar.

Nu permite mâniei greşit îndreptate să te reţină să cauţi această mângâiere divină. Dreptul Iov a făcut greşeala de a-l acuza pe Dumnezeu pentru dureroasele pierderi pe care le-a suferit. El a declarat cu amărăciune: „Eram liniştit, dar [Dumnezeu] m-a scuturat, m-a apucat de ceafă şi m-a zdrobit“ (Iov 16:12, 13). Însă Iov nu avea dreptate. Satan, nu Dumnezeu, era sursa problemelor lui Iov. Tânărul Elihu a trebuit să-i amintească lui Iov că „Dumnezeu nu lucrează nedrept, Cel Atotputernic nu calcă dreptatea“. Mai târziu, Iov şi-a retractat toate afirmaţiile pripite. — Iov 34:12; 42:6.

În mod similar, poate ai nevoie de o persoană care să te ajute să priveşti lucrurile dintr-un punct de vedere mai echilibrat. Kim îşi aminteşte: „Un bătrân creştin mai în vârstă ne-a adus aminte de speranţa învierii, arătându-ne unele versete ca Ioan 5:28, 29 şi 1 Corinteni 15:20. El a spus: «Tatăl vostru se va întoarce, însă voi trebuie să rămâneţi fideli dacă vreţi să-l întâlniţi în paradis». Nu voi uita niciodată acest lucru! El ne-a mai spus că moartea nu era prevăzută în scopul pe care îl avea Dumnezeu cu omul. Am înţeles că Dumnezeu nu avea nici o legătură cu moartea tatălui meu“.

Faptul de a găsi argumente scripturale nu a înlăturat imediat durerea lui Kim, dar a fost un început. Şi tu poţi începe să-ţi croieşti o cale de ieşire din durerea şi suferinţa ta. Cum se poate face în mod concret acest lucru vom analiza în următorul nostru articol din această serie.

[Note de subsol]

[Legenda fotografiei de la pagina 26]

Moartea unui părinte poate fi una dintre cele mai grele încercări din viaţă.