RUGĂCIUNE

Adresare către Dumnezeul adevărat sau către dumnezei falși ca act de închinare. Simplul fapt de a vorbi cu Dumnezeu nu înseamnă rugăciune, după cum se poate observa în relatările despre judecata din Eden și despre Cain. (Ge 3:8-13; 4:9-14) Rugăciunea presupune devoțiune, încredere, respect și un sentiment de dependență față de cel căruia îi este adresată. Biblia folosește mai mulți termeni ebraici și grecești cu privire la rugăciune, termeni care au sensul de „a ruga”, „a cere”, „a implora”, „a stărui”, „a ruga fierbinte”, „a insista (pentru ceva)”, „a implora favoare sau bunăvoință”, „a căuta”, „a întreba”, precum și „a lăuda”, „a mulțumi” și „a binecuvânta”.

Bineînțeles, cereri și implorări pot fi adresate și oamenilor, iar termenii corespunzători din limbile originare sunt folosiți uneori în acest sens. (Ge 44:18; 50:17; Fa 25:11) Însă, în astfel de contexte, nu este vorba de rugăciune în sensul religios al cuvântului. Un om l-ar putea „implora”, sau „ruga fierbinte”, pe alt om să facă un anumit lucru, dar asta nu înseamnă că-l consideră Dumnezeul lui. De exemplu, el nu i-ar putea adresa rugămintea în gând sau când acesta nu este prezent în mod vizibil, cum poate face când îi adresează rugăciuni lui Dumnezeu.

‘Ascultătorul rugăciunii.’ Potrivit Bibliei, Cel căruia trebuie să-i fie adresate rugăciunile este Iehova. (Ps 5:1, 2; Mt 6:9) El este ‘Ascultătorul rugăciunii’ (Ps 65:2; 66:19) și Cel care are puterea să acționeze în favoarea celor ce se roagă. (Mr 11:24; Ef 3:20) Scripturile arată cât de irațional este să se adreseze rugăciuni dumnezeilor falși și reprezentărilor lor idolești. Biblia spune clar că idolii nu pot nici să audă, nici să acționeze și că dumnezeii pe care îi reprezintă nu sunt demni să fie comparați cu Dumnezeul adevărat. (Ju 10:11-16; Ps 115:4, 6; Is 45:20; 46:1, 2, 6, 7) Confruntarea ce a avut loc pe muntele Carmel cu privire la divinitatea lui Iehova și a lui Baal a demonstrat cât de absurd este ca cineva să se roage dumnezeilor falși. (1Re 18:21-39; compară cu Ju 6:28-32.)

Deși unii susțin că este potrivit să li se adreseze rugăciuni și altora, de exemplu, Fiului lui Dumnezeu, dovezile susțin contrariul. E adevărat, au existat câteva situații în care unele persoane i-au adresat cuvinte lui Isus Cristos aflat în cer. Înainte de a muri, Ștefan i s-a adresat lui Isus astfel: „Doamne Isuse, primește spiritul meu!”. (Fa 7:59) Totuși, contextul ne ajută să înțelegem de ce a acționat el în acest mod neobișnuit. Chiar în acel moment, Ștefan avea o viziune a lui „Isus stând la dreapta lui Dumnezeu”. Fără îndoială că Ștefan a reacționat ca și cum s-ar fi aflat în prezența lui Isus, astfel că el s-a adresat fără rețineri celui pe care îl recunoștea drept cap al congregației creștine. (Fa 7:55, 56; Col 1:18) În mod asemănător, apostolul Ioan, în încheierea Revelației, a spus: „Amin! Vino, Doamne Isus!”. (Re 22:20) Dar, și în acest caz, contextul arată că Ioan avusese o viziune. (Re 1:10; 4:1, 2) El îl auzise pe Isus vorbind despre viitoarea sa venire și și-a exprimat dorința ca Isus să vină, răspunzând prin cuvintele de mai sus. (Re 22:16, 20) În ambele situații, felul de adresare nu se deosebește prea mult de conversația pe care a purtat-o Ioan cu o ființă cerească în aceeași viziune din Revelația. (Re 7:13, 14; compară cu Fa 22:6-22.) Nu există niciun indiciu că, în alte împrejurări, discipolii creștini i s-au adresat astfel lui Isus după înălțarea sa la cer. De aceea, apostolul Pavel scrie: „În orice lucru, prin rugăciuni și implorări împreună cu mulțumiri, faceți-i cunoscute lui Dumnezeu cererile voastre”. (Flp 4:6)

În articolul APROPIEREA DE DUMNEZEU este prezentată poziția lui Cristos Isus de intermediar: el este cel prin care sunt adresate rugăciunile. Prin intermediul sângelui lui Isus, oferit lui Dumnezeu ca jertfă, „putem să intrăm cu îndrăzneală . . . în locul sfânt”, adică putem să ne apropiem cu îndrăzneală de Dumnezeu în rugăciune, „cu inima sinceră, cu toată încrederea pe care o dă credința”. (Ev 10:19-22) Așadar, Isus Cristos este singura „cale” prin care putem să ne împăcăm cu Dumnezeu și să ne apropiem de El în rugăciune. (Ioa 14:6; 15:16; 16:23, 24; 1Co 1:2; Ef 2:18; vezi ISUS CRISTOS [Rolul său vital în scopul lui Dumnezeu].)

Cei pe care îi ascultă Dumnezeu. „Orice carne”, adică orice om, poate veni la ‘Ascultătorul rugăciunii’, Iehova Dumnezeu. (Ps 65:2; Fa 15:17) Chiar și în perioada în care Israelul era „proprietatea . . . personală” a lui Dumnezeu, fiind poporul său de legământ, străinii se puteau apropia de Iehova în rugăciune dacă recunoșteau Israelul drept instrumentul ales de Dumnezeu, iar templul din Ierusalim, drept locul ales de el pentru aducerea jertfelor. (De 9:29; 2Cr 6:32, 33; compară cu Is 19:22.) Mai târziu, prin moartea lui Cristos, s-a înlăturat definitiv ceea ce îi separa pe evrei de neevrei, astfel că n-a mai existat nicio deosebire între ei. (Ef 2:11-16) În casa romanului Corneliu, Petru a recunoscut că „Dumnezeu nu este părtinitor, ci, în orice națiune, omul care se teme de el și practică dreptatea este primit de el”. (Fa 10:34, 35) Prin urmare, ceea ce contează este inima persoanei și faptele pe care inima o îndeamnă să le facă. (Ps 119:145; Pln 3:41) Cei ce respectă poruncile lui Dumnezeu și fac „ce este plăcut în ochii săi” pot fi siguri că Dumnezeu ʻîși va pleca urecheaʼ la implorările lor . (1Io 3:22; Ps 10:17; Pr 15:8; 1Pe 3:12)

În schimb, cei care desconsideră legea și Cuvântul lui Dumnezeu vărsând sânge și practicând alte nelegiuiri nu sunt ascultați de Dumnezeu. Rugăciunile lor sunt ‘dezgustătoare’ pentru el (Pr 15:29; 28:9; Is 1:15; Mi 3:4) și chiar pot fi considerate „un păcat”. (Ps 109:3-7) Întrucât s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu și a acționat cu înfumurare, regele Saul a pierdut bunăvoința divină. Drept urmare, deși „îl întreba pe Iehova, Iehova nu-i răspundea niciodată, nici prin vise, nici prin Urim, nici prin profeți”. (1Sa 28:6) Isus a spus că cei ipocriți, care făceau rugăciuni ca să atragă atenția asupra devoțiunii lor, și-au primit „răsplata din plin”, însă de la oameni, nu de la Dumnezeu. (Mt 6:5) Afișând un aer de pioșenie, fariseii făceau rugăciuni lungi și se mândreau că respectă norme înalte, însă Dumnezeu i-a condamnat pentru ipocrizia lor. (Mr 12:40; Lu 18:10-14) Deși se apropiau de Dumnezeu cu buzele, inima lor era departe de el și de adevărul din Cuvântul său. (Mt 15:3-9; compară cu Is 58:1-9.)

Cel ce se roagă trebuie să aibă credință în Dumnezeu, fiind convins că el este „răsplătitorul celor ce îl caută stăruitor” (Ev 11:6); trebuie să se apropie de el „cu toată încrederea pe care o dă credința”. (Ev 10:22, 38, 39) În plus, este esențial să-și recunoască starea păcătoasă, iar, dacă a comis păcate grave, să ‘îmbuneze fața lui Iehova’ (1Sa 13:12; Da 9:13) smerindu-și mai întâi inima prin căință sinceră. (2Cr 34:26-28; Ps 51:16, 17; 119:58) Dumnezeu s-ar putea să-i asculte cu bunăvoință implorările și să-i acorde iertarea (2Re 13:4; 2Cr 7:13, 14; 33:10-13; Iac 4:8-10). Atunci, cel ce se roagă nu va mai simți că Dumnezeu s-a ‘învăluit cu un nor gros, ca rugăciunea să nu străbată până la el’. (Pln 3:40-44) Însă, chiar dacă Dumnezeu nu-și închide total urechea față de o persoană, rugăciunile ei ar putea fi „împiedicate” dacă ea nu urmează sfaturile divine. (1Pe 3:7) Cei ce se roagă pentru iertare trebuie să fie iertători cu alții. (Mt 6:14, 15; Mr 11:25; Lu 11:4)

Pentru ce este potrivit să ne rugăm?

În principiu, rugăciunile conțin mărturisiri ale păcatelor (2Cr 30:22), cereri, sau rugăminți (Ev 5:7), laude și mulțumiri (Ps 34:1; 92:1) și promisiuni solemne (1Sa 1:11; Ec 5:2-6). Rugăciunea dată de Isus discipolilor săi a fost, fără îndoială, o rugăciune-model, deoarece, în rugăciunile rostite ulterior, nici Isus, nici discipolii nu au repetat exact cuvintele din ea. (Mt 6:9-13) În această rugăciune, primele cereri se referă la chestiunile considerate de primă importanță, și anume sfințirea numelui lui Iehova, care a început să fie profanat odată cu răzvrătirea din Eden, și înfăptuirea voinței divine prin intermediul Regatului promis, guvernul condus de Sămânța profețită, Mesia. (Ge 3:15; vezi IEHOVA [Suveranitatea trebuie să fie justificată, iar numele, sfințit].) Cel ce se roagă potrivit rugăciunii-model trebuie să fie în mod clar de partea lui Dumnezeu în controversa referitoare la suveranitatea Sa.

În parabola lui Isus consemnată în Luca 19:11-27 se arată ce va însemna ‘venirea Regatului’: acesta va executa judecata, îi va distruge pe toți împotrivitorii și le va aduce eliberare și răsplată celor care își pun speranța în el. (Compară cu Re 16:14-16; 19:11-21.) Așadar, prin cuvintele „să se facă voința ta, precum în cer, așa și pe pământ”, se cere nu atât ca oamenii să înfăptuiască voința lui Dumnezeu, ci ca Dumnezeu însuși să acționeze pentru a-și duce la îndeplinire voința cu privire la pământ și la locuitorii lui, manifestându-și puterea ca să-și realizeze scopul declarat. În mod evident, incluzând această cerere în rugăciunea sa, o persoană arată că dorește să se înfăptuiască voința lui Dumnezeu și că e dispusă să i se supună. (Mt 6:10; compară cu Mt 26:39.) Când se roagă pentru pâinea de fiecare zi, pentru iertare, pentru ocrotire împotriva tentațiilor și pentru eliberarea de cel rău, ea demonstrează că dorește să trăiască în continuare într-un mod care se bucură de aprobarea lui Dumnezeu. Ea se roagă în acest sens nu doar pentru sine, ci și pentru toți cei care împărtășesc aceeași credință. (Compară cu Col 4:12.)

În rugăciunea-model sunt menționate lucruri considerate de primă importanță de toți cei care manifestă credință, precum și cereri cu privire la nevoile lor comune. Scripturile arată însă că ne putem ruga cu privire la multe alte lucruri, care ne-ar putea afecta pe fiecare într-o măsură mai mică sau mai mare ori care sunt generate de anumite împrejurări. Deși nu au fost specificate de Isus în rugăciunea-model, acestea au, fără îndoială, legătură cu chestiunile menționate de el. Prin urmare, o persoană se poate ruga practic cu privire la orice aspect al vieții. (Ioa 16:23, 24; Flp 4:6; 1Pe 5:7)

De exemplu, cu toții avem nevoie de mai multă cunoștință, pricepere și înțelepciune. (Ps 119:33, 34; Iac 1:5) Totuși, unii au nevoie de acestea în mod special. Ei i-ar putea cere lui Dumnezeu îndrumare când au de luat decizii în cazuri judiciare, la fel ca Moise (Ex 18:19, 26; compară cu Nu 9:6-9; 27:1-11; De 17:8-13), sau când trebuie să încredințeze responsabilități speciale în cadrul poporului lui Dumnezeu. (Nu 27:15-18; Lu 6:12, 13; Fa 1:24, 25; 6:5, 6) Ei ar putea cere putere și înțelepciune pentru a se achita de anumite însărcinări sau pentru a face față anumitor încercări ori pericole. (Ge 32:9-12; Lu 3:21; Mt 26:36-44) În plus, fiecare are propriile motive pentru a-l lăuda pe Dumnezeu și pentru a-i mulțumi, în funcție de situațiile prin care trece. (1Co 7:7; 12:6, 7; 1Te 5:18)

În 1 Timotei 2:1, 2, apostolul vorbește despre rugăciuni făcute „pentru oameni de orice fel, pentru regi și pentru toți cei care sunt în poziții înalte”. În ultima noapte petrecută cu discipolii săi, Isus a spus într-o rugăciune că nu se ruga pentru lume, ci pentru cei pe care Dumnezeu i-i dăduse, arătând că aceștia nu făceau parte din lume, ci erau urâți de ea. (Ioa 17:9, 14) Se pare, așadar, că există limite în ce privește rugăciunile pe care creștinii le fac referitor la autoritățile laice. Din cuvintele pe care le spune în continuare apostolul, „ca [noi] să putem duce în continuare o viață calmă și liniștită cu deplină devoțiune sfântă și demnitate”, înțelegem că astfel de rugăciuni au până la urmă în vedere binele poporului lui Dumnezeu. (1Ti 2:2) Această idee reiese și din unele exemple din trecut: Neemia l-a rugat pe Dumnezeu să facă în așa fel încât regelui Artaxerxes „să-i fie milă de el” (Ne 1:11; compară cu Ge 43:14); Iehova le-a poruncit israeliților ‘să caute pacea orașului Babilon’, unde aveau să fie exilați, și să se roage pentru el întrucât ‘pacea lui avea să fie și pacea lor’. (Ier 29:7) În mod asemănător, primii creștini s-au rugat cu privire la amenințările conducătorilor de la acea vreme (Fa 4:23-30), iar, când au făcut rugăciuni pentru Petru, care era la închisoare, cu siguranță i-au amintit în ele și pe cei care aveau autoritatea să-l elibereze. (Fa 12:5) Și, în armonie cu îndemnul dat de Cristos, creștinii s-au rugat pentru cei ce îi persecutau. (Mt 5:44; compară cu Fa 26:28, 29; Ro 10:1-3.)

Încă din timpuri străvechi, oamenii i-au adus mulțumiri lui Dumnezeu pentru lucrurile necesare vieții, de exemplu pentru hrană. (De 8:10-18; vezi și Mt 14:19; Fa 27:35; 1Co 10:30, 31.) Însă noi trebuie să ne exprimăm recunoștința față de bunătatea lui Dumnezeu „pentru orice lucru”, nu doar pentru binecuvântările materiale. (1Te 5:17, 18; Ef 5:19, 20)

În concluzie, conținutul rugăciunilor este determinat de cunoașterea voinței lui Dumnezeu, întrucât cel ce se roagă trebuie să fie conștient că, pentru a fi ascultată, rugăciunea sa trebuie să-i fie plăcută lui Dumnezeu. Știind că cei răi și cei care nesocotesc Cuvântul lui Dumnezeu nu se bucură de bunăvoința Sa, cel ce se roagă nu poate cere ceva care contravine normelor drepte și voinței revelate a lui Dumnezeu, inclusiv învățăturilor Fiului lui Dumnezeu și ale discipolilor inspirați. (Ioa 15:7, 16) Prin urmare, cuvintele lui Isus „dacă veţi cere ceva de la Tatăl, el vă va da în numele meu” (Ioa 14:13) nu trebuie scoase din context. În mod evident, el nu s-a referit și la lucrurile despre care știm sau avem motive să credem că-i displac lui Dumnezeu. Ioan a spus: „Aceasta este încrederea pe care o avem în El: că, indiferent ce am cere după voința sa, El ne ascultă”. (1Io 5:14; compară cu Iac 4:15.) Isus le-a zis discipolilor săi: „Dacă doi dintre voi se învoiesc pe pământ să ceară un lucru important, Tatăl meu care este în cer li-l va da”. (Mt 18:19) Astfel, deși putem să ne rugăm pentru lucruri materiale, precum hrana, nu putem să ne rugăm pentru ambiții și dorințe materialiste, după cum reiese din pasaje precum Matei 6:19-34 și 1 Ioan 2:15-17. Nu este potrivit să ne rugăm nici pentru cei pe care Dumnezeu îi condamnă. (Ier 7:16; 11:14)

În Romani 8:26, 27 se arată că există situații când un creștin pur și simplu nu știe pentru ce să se roage. În astfel de situații, Dumnezeu înțelege ‘suspinele’ lui negrăite. Apostolul arată că acest lucru este posibil datorită spiritului lui Dumnezeu, sau forței sale active. Prin spiritul său, Dumnezeu a inspirat Scripturile. (2Ti 3:16, 17; 2Pe 1:21) Acestea conțin evenimente și situații asemănătoare celor prin care urmau să treacă, mai târziu, slujitorii lui Dumnezeu și au arătat modul în care Dumnezeu avea să-și îndrume slujitorii și să le ofere ajutor. (Ro 15:4; 1Pe 1:6-12) Este posibil ca, abia după ce a primit ajutorul de care avea nevoie, un creștin să realizeze că ceea ce ar fi putut cere în rugăciune (dar nu a știut cum să o facă) era deja consemnat în Cuvântul lui Dumnezeu, sub inspirația spiritului. (Compară cu 1Co 2:9, 10.)

Răspunsul la rugăciuni. Deși în vechime au existat oameni cu care Dumnezeu a avut o comunicare bidirecțională, acest tip de comunicare nu a fost ceva obișnuit. De cele mai multe ori, a fost un privilegiu de care s-au bucurat doar unii reprezentanți speciali ai lui Dumnezeu, precum Avraam și Moise. (Ge 15:1-5; Ex 3:11-15; compară cu Ex 20:19.) Dar chiar și în cazul lor, se pare că Dumnezeu a vorbit prin intermediul îngerilor (cu excepția unor ocazii în care Dumnezeu a vorbit cu Fiul său ori despre el când acesta se afla pe pământ). (Compară cu Ex 3:2, 4; Ga 3:19.) Nici comunicarea unor mesaje prin îngeri materializați nu a fost ceva obișnuit, dovadă fiind faptul că apariția mesagerilor îngerești îi tulbura în general pe cei cărora le era adresat mesajul. (Ju 6:22; Lu 1:11, 12, 26-30) În majoritatea cazurilor, Iehova răspundea la rugăciuni prin profeți ori îndeplinind sau nu cererea. Adesea, răspunsul lui Iehova la rugăciuni era ușor de recunoscut, ca atunci când și-a eliberat slujitorii de dușmani (2Cr 20:1-12, 21-24) sau când s-a îngrijit de necesitățile lor fizice în timpuri de strâmtorare. (Ex 15:22-25) Însă, fără îndoială, de cele mai multe ori, răspunsul nu era atât de ușor de sesizat, întrucât consta în oferirea forței morale și a înțelepciunii pentru a face ce este drept sau a îndeplini o responsabilitate de la Dumnezeu. (2Ti 4:17) În special în cazul creștinilor, răspunsul la rugăciuni avea legătură cu chestiuni de natură spirituală. Dar chiar dacă nu era la fel de spectaculos ca unele manifestări de putere ale lui Dumnezeu din trecut, acesta era la fel de important. (Mt 9:36-38; Col 1:9; Ev 13:18; Iac 5:13)

Pentru a fi acceptată, rugăciunea trebuie adresată persoanei potrivite, lui Iehova Dumnezeu, trebuie să vizeze lucruri în armonie cu scopul declarat al lui Dumnezeu, să fie adresată în mod corect, prin mijlocul stabilit de Dumnezeu, Cristos Isus, și să fie izvorâtă dintr-o motivație corectă și o inimă curată. (Compară cu Iac 4:3-6.) Pe lângă toate acestea, este nevoie de perseverență. Isus a spus ‘să continuăm să cerem, să căutăm și să batem’. (Lu 11:5-10; 18:1-7) El a pus întrebarea dacă, atunci când „va sosi”, va găsi pe pământ credință în puterea rugăciunii. (Lu 18:8) Așa cum arată Scripturile, sunt situații când Dumnezeu aparent întârzie să răspundă la anumite rugăciuni, dar asta nu pentru că nu poate să răspundă sau pentru că nu vrea. (Mt 7:9-11; Iac 1:5, 17) Uneori, Dumnezeu răspunde la momentul pe care îl consideră el potrivit. (Lu 18:7; 1Pe 5:6; 2Pe 3:9; Re 6:9-11) Se pare că el acționează astfel în special pentru a le permite celor ce îi adresează cereri să arate cât de important este pentru ei lucrul cerut, cât de mult și-l doresc, precum și sinceritatea motivației lor. (Ps 55:17; 88:1, 13; Ro 1:9-11) Uneori, aceștia trebuie să fie asemenea lui Iacob, care a luptat ore îndelungi pentru a obține o binecuvântare. (Ge 32:24-26)

Același lucru este valabil și când se roagă mai mulți pentru un anumit lucru. Deși numărul celor ce se roagă nu-l constrânge pe Iehova Dumnezeu să acționeze, el observă, fără îndoială, cât de important este acel lucru pentru slujitorii săi ca grup și trece la acțiune când aceștia demonstrează o preocupare profundă și se roagă în unitate. (Compară cu Ex 2:23-25.) Însă dacă vede indiferență sau o oarecare lipsă de interes, Dumnezeu ar putea să se rețină să intervină. Când s-a reconstruit templul din Ierusalim, un proiect slab susținut pentru un timp (Ezr 4:4-7, 23, 24; Hag 1:2-12), lucrările au fost fie întrerupte, fie amânate. În schimb, în timpul lui Neemia, când israeliții au făcut rugăciuni și eforturi, lucrările de reconstruire a zidurilor orașului s-au încheiat în doar 52 de zile. (Ne 2:17-20; 4:4-23; 6:15) Într-o scrisoare adresată congregației din Corint, Pavel a arătat cum l-a salvat Dumnezeu de la moarte și a spus: „La aceasta puteți contribui și voi prin implorările voastre pentru noi, pentru ca mulți să aducă mulțumiri pentru noi și pentru bunătatea care ni s-a arătat datorită rugăciunilor multora”. (2Co 1:8-11; compară cu Flp 1:12-20.) Biblia subliniază în repetate rânduri că rugăciunile făcute pentru alții, fie de o persoană, fie de un grup de persoane, au multă forță. Referitor la faptul de ‘a ne ruga unii pentru alții’, Iacov a spus: „Implorarea unui om drept, când este ascultată, are multă forță”. (Iac 5:14-20; compară cu Ge 20:7, 17; 2Te 3:1, 2; Ev 13:18, 19.)

Demne de remarcat sunt numeroasele exemple în care cineva „își pledează” cauza înaintea lui Iehova, Domnul suveran. Persoana care se roagă prezintă motivele pentru care consideră că cererea sa este îndreptățită, face dovada motivației sale corecte și neegoiste și aduce în discuție alte considerente mai importante decât propriile interese sau motive. Ar putea fi vorba de onorarea numelui lui Dumnezeu sau de binele poporului său ori de efectul pe care l-ar putea avea asupra altora intervenția lui Dumnezeu sau absența ei. Uneori se face apel la dreptatea lui Dumnezeu, la iubirea sa loială sau la îndurarea sa. (Compară cu Ge 18:22-33; 19:18-20; Ex 32:11-14; 2Re 20:1-5; Ezr 8:21-23.) Și Cristos Isus „pledează” pentru continuatorii săi fideli. (Ro 8:33, 34)

Întreaga carte a Psalmilor conține rugăciuni și cântări de laudă la adresa lui Dumnezeu, ce pot fi un model pentru rugăciunile noastre. Printre multele rugăciuni remarcabile pe care le găsim în Biblie se numără cele făcute de Iacob (Ge 32:9-12), Moise (De 9:25-29), Iov (Iov 1:21), Ana (1Sa 2:1-10), David (2Sa 7:18-29; 1Cr 29:10-19), Solomon (1Re 3:6-9; 8:22-61), Asa (2Cr 14:11), Iosafat (2Cr 20:5-12), Ilie (1Re 18:36, 37), Iona (Ion 2:1-9), Ezechia (2Re 19:15-19), Ieremia (Ier 20:7-12; cartea Plângerile), Daniel (Da 9:3-21), Ezra (Ezr 9:6-15), Neemia (Ne 1:4-11), unii leviți (Ne 9:5-38), Habacuc (Hab 3:1-19), Isus (Ioa 17:1-26; Mr 14:36) și discipolii lui Isus (Fa 4:24-30). (Vezi ATITUDINI ȘI GESTURI; TĂMÂIE [Semnificația].)