Primele patru cărți (sau culegeri) ale Psalmilor se încheie fiecare cu acest cuvânt, ceea ce ar putea sugera faptul că era ceva obișnuit ca, la sfârșitul cântării, sau psalmului, întreaga congregație a Israelului să rostească „amin”. (Ps 41:13; 72:19; 89:52; 106:48)

Rugăciunile consemnate în 1 Cronici 16:36 și în cartea Psalmilor (41:13; 72:19; 89:52; 106:48), precum și modul în care termenul „amin” este folosit în scrisorile canonice arată că este corect să spunem „amin” la sfârșitul unei rugăciuni. Este adevărat, nu toate rugăciunile consemnate în Scripturi se încheie cu acest cuvânt – de exemplu, ultima rugăciune a lui David pentru Solomon (1Cr 29:19) sau rugăciunea de dedicare rostită de Solomon cu ocazia inaugurării templului (1Re 8:53-61) –, deși nu este exclus ca acest cuvânt să fi fost rostit la final. (Vezi 1Cr 29:20.) Termenul „amin” nu apare nici în rugăciunile lui Isus (Mt 26:39, 42; Ioa 17:1-26) sau în cea a discipolilor consemnată în Faptele 4:24-30. Totuși, informațiile prezentate mai sus dovedesc că este cât se poate de potrivit să se spună „amin” la încheierea unei rugăciuni. Îndeosebi din cuvintele lui Pavel consemnate în 1 Corinteni 14:16 reiese că, în secolul I, creștinii aveau obiceiul să spună cu toții „amin” la sfârșitul unei rugăciuni rostite la întruniri. Un argument în plus pentru rostirea cuvântului „amin” după o rugăciune sau o declarație solemnă se găsește în versetele din Revelația 5:13, 14; 7:10-12 și 19:1-4, unde, prin folosirea acestui singur cuvânt, ființele cerești își exprimă acordul deplin, încrederea și speranța lor de neclintit.