Slăbiciune, răutate sau căinţă?

PĂCATUL este un lucru detestat de creştini — un eşec în ce priveşte faptul de a fi la înălţimea normelor lui Iehova (Evrei 1:9). Din nefericire, cu toţii păcătuim din când în când. Cu toţii luptăm cu inevitabila slăbiciune şi imperfecţiune. În majoritatea cazurilor însă, dacă ne mărturisim păcatele lui Iehova şi depunem eforturi asidue pentru a nu le mai repeta, ne putem apropia de el cu o conştiinţă curată (Romani 7:21–24; 1 Ioan 1:8, 9; 2:1, 2). Îi mulţumim lui Iehova pentru faptul că acceptă, pe baza jertfei de răscumpărare, serviciul nostru sacru, în pofida slăbiciunilor noastre.

Dacă cineva ajunge să păcătuiască grav din cauza slăbiciunii carnale, are urgent nevoie de păstorire, conform procedurii indicate în Iacov 5:14–16: „Este vreunul printre voi bolnav [spiritualiceşte]? Să cheme pe bătrânii adunării . . . dacă a făcut păcate, îi vor fi iertate. Mărturisiţi-vă deci unii altora păcatele şi rugaţi-vă unii pentru alţii ca să fiţi vindecaţi“.

Astfel când un creştin dedicat comite un păcat grav, nu este suficientă mărturisirea personală lui Iehova. Bătrânii trebuie să întreprindă anumiţi paşi, întrucât este ameninţată curăţenia sau pacea congregaţiei (Matei 18:15–17; 1 Corinteni 5:9–11; 6:9, 10). Poate că bătrânii trebuie să stabilească: S-a căit persoana? Ce anume a condus la păcat? A fost doar rezultatul unui moment de slăbiciune? A fost o practicare a păcatului? Stabilirea acestor lucruri nu este întotdeauna simplă sau evidentă şi pretinde mult discernământ.

Dar dacă păcatul este comis din cauza practicării unei căi nelegiuite şi a unei conduite rele? Atunci responsabilitatea bătrânilor este clară. Când s-a ocupat de o problemă serioasă în congregaţia din Corint, apostolul Pavel a spus: „Înlăturaţi din mijlocul vostru pe răul acela!“ (1 Corinteni 5:13). Oamenii răi nu au ce căuta în congregaţia creştină.

Slăbiciune, răutate sau căinţă?

Cum pot şti bătrânii dacă o persoană s-a căit?a Nu este simplu. Gândiţi-vă, de exemplu, la regele David. El a comis adulter şi apoi, efectiv, crimă. Totuşi, Iehova i-a permis să rămână în viaţă (2 Samuel 11:2–24; 12:1–14). Gândiţi-vă apoi la Anania şi Safira. Prin minciună, ei au încercat să-i înşele pe apostoli, pretinzând în mod ipocrit că erau mai generoşi decât în realitate. Grav? Da. La fel de grav ca uciderea şi adulterul? Greu de crezut! Totuşi, Anania şi Safira au plătit cu viaţa. — Faptele 5:1–11.

De ce judecata a fost diferită? David a ajuns să comită un păcat grav din cauza slăbiciunii carnale. Când a fost pus în faţa a ceea ce făcuse, el s-a căit, iar Iehova l-a iertat — deşi a fost disciplinat în mod sever în ce priveşte problemele din casa sa. Anania şi Safira au păcătuit în sensul că au minţit în mod ipocrit, încercând să înşele congregaţia creştină şi astfel ‘să mintă spiritul sfânt şi pe Dumnezeu’. Aceasta a fost dovada unei inimi rele. De aceea, ei au fost judecaţi mai aspru.

În ambele cazuri, Iehova a făcut judecata, şi judecata a fost corectă deoarece el poate examina inimile (Proverbele 17:3). Bătrânii nu pot face lucrul acesta. Cum pot ei deci discerne dacă un păcat grav este mai degrabă dovada slăbiciunii decât a răutăţii?

De fapt, orice păcat este rău, dar nu toţi păcătoşii sunt răi. Acelaşi păcat poate fi dovada slăbiciunii în cazul unei persoane şi a răutăţii în cazul alteia. Într-adevăr, păcătuirea implică, de obicei, atât o măsură de slăbiciune, cât şi una de răutate din partea păcătosului. Un factor determinant este modul în care priveşte păcătosul ceea ce a făcut şi ce intenţionează să facă cu privire la aceasta. Manifestă el un spirit de căinţă? Bătrânii au nevoie de discernământ pentru a sesiza lucrul acesta. Cum pot dobândi ei acest discernământ? Apostolul Pavel i-a promis lui Timotei: „Gândeşte-te [acordă o atenţie constantă, NW] la ceea ce-ţi spun; Domnul îţi va da pricepere în toate“ (2 Timotei 2:7). Dacă bătrânii acordă în mod umil „o atenţie constantă“ cuvintelor inspirate ale lui Pavel şi ale altor scriitori biblici, vor dobândi discernământul necesar pentru a-i privi aşa cum se cuvine pe aceia din congregaţie care păcătuiesc. Atunci deciziile lor vor reflecta gândirea lui Iehova, nu a lor. — Proverbele 11:2; Matei 18:18.

Cum se realizează lucrul acesta? O modalitate este aceea de a examina modul în care îi descrie Biblia pe oamenii răi şi de a vedea dacă descrierea se aplică persoanei în cauză.

Asumarea responsabilităţii şi căinţa

Primii oameni care au ales o cale a răutăţii au fost Adam şi Eva. Deşi erau perfecţi şi cunoşteau în mod deplin legea lui Iehova, ei s-au răzvrătit împotriva suveranităţii divine. Este demnă de atenţie reacţia lor când Iehova i-a pus în faţa a ceea ce făcuseră, — Adam a dat vina pe Eva, iar Eva a dat vina pe şarpe (Geneza 3:12, 13)! Comparaţi această atitudine cu umilinţa profundă a lui David. Când a fost pus în faţa păcatelor sale grave, el şi-a asumat responsabilitatea şi şi-a cerut iertare, spunând: „Am păcătuit împotriva DOMNULUI“. — 2 Samuel 12:13; Psalmul 51:4, 9, 10.

Este bine ca bătrânii să examineze aceste două exemple când se ocupă de cazuri de păcate grave, îndeosebi când acestea sunt comise de un adult. Acceptă păcătosul — asemenea lui David când a fost conştient de păcatul său — în mod deschis vina şi priveşte cu căinţă spre Iehova pentru ajutor şi iertare sau încearcă să minimalizeze ceea ce a făcut, dând, probabil, vina pe altcineva? Adevărat, cel care păcătuieşte poate doreşte să explice ce anume a dus la faptele sale şi poate că există circumstanţe, anterioare sau actuale, pe care bătrânii trebuie, probabil, să le ia în calcul când decid cum să-l ajute (compară cu Osea 4:14). Dar el ar trebui să accepte că el este cel care a păcătuit şi că el este răspunzător înaintea lui Iehova. Să ne amintim: „DOMNUL este aproape de cei cu inima zdrobită şi mântuieşte pe cei cu duhul înfrânt“. — Psalmul 34:18.

Practicarea răului

În cartea Psalmilor se fac multe referiri la oamenii răi. Aceste versete biblice îi pot ajuta în continuare pe bătrâni să discearnă dacă o persoană este în esenţă rea sau slabă. De exemplu, să ne gândim la rugăciunea inspirată a regelui David: „Nu mă lua împreună cu cei răi şi cu lucrătorii nelegiuirii [cei care practică ce este rău, NW], care vorbesc de pace aproapelui lor, dar răutatea este în inima lor“ (Psalmul 28:3). Observaţi că oamenii răi sunt menţionaţi în paralel cu „cei care practică ce este rău“. O persoană care păcătuieşte din cauza slăbiciunii carnale va înceta probabil îndată ce se trezeşte la realitate. Însă, dacă cineva „practică“ ce este rău, astfel încât acesta devine o parte a vieţii sale, acest lucru poate fi dovada unei inimi rele.

În acest verset, David a menţionat o altă caracteristică a răutăţii. Asemenea lui Anania şi Safira, cel rău vorbeşte lucruri bune cu gura sa, însă are lucruri rele în inimă. El poate fi un ipocrit — asemenea fariseilor din zilele lui Isus, care ‘pe dinafară se arătau oamenilor ca fiind drepţi, dar pe dinăuntru erau plini de făţărnicie şi de fărădelege’ (Matei 23:28; Luca 11:39). Iehova urăşte ipocrizia (Proverbele 6:16–19). Dacă cineva încearcă în mod ipocrit să-şi renege păcatele grave chiar şi atunci când se află înaintea comitetului judiciar sau recunoaşte în silă doar ceea ce este deja cunoscut de alţii, refuzând să mărturisească totul, acest lucru ar putea fi foarte bine dovada unei inimi rele.

Desconsiderare plină de îngâmfare faţă de Iehova

În Psalmul 10 sunt menţionate alte lucruri care caracterizează o persoană rea. Acolo citim: „Cel rău, în mândria lui, urmăreşte aprig pe cei săraci, . . . el dispreţuieşte pe [manifestă lipsă de respect faţă de, NW] DOMNUL“ (Psalmul 10:2, 3). Cum trebuie privit un creştin dedicat care este mândru şi manifestă lipsă de respect faţă de Iehova? Categoric, acestea sunt atitudini mintale rele. O persoană care păcătuieşte din slăbiciune, odată ce îşi dă seama de păcatul său sau i se atrage atenţia cu privire la el, se căieşte şi se străduieşte din greu să se schimbe (2 Corinteni 7:10, 11). În schimb, dacă un om păcătuieşte din cauza unei totale lipse de respect faţă de Iehova, ce anume îl va împiedica să se întoarcă din nou şi iar din nou la calea sa păcătoasă? Dacă este mândru, în pofida faptului că a fost sfătuit în spiritul blândeţii, cum poate avea umilinţa necesară pentru a se căi în mod sincer şi autentic?

Să ne gândim acum la cuvintele lui David consemnate în continuare în acelaşi psalm: „Pentru ce să defaime cel rău pe Dumnezeu? El zice în inima lui: «Tu nu te interesezi [nu ceri socoteală, NW]!»“ (Psalmul 10:13). În cadrul congregaţiei creştine, cel rău ştie să deosebească binele de rău, dar nu ezită să facă răul dacă se gândeşte că poate să scape nepedepsit. Atât timp cât nu există teama de a fi demascat, el se lasă în voia înclinaţiilor sale păcătoase. Spre deosebire de David, dacă păcatele sale ajung să fie dezvăluite, el va recurge la tot felul de trucuri pentru a evita să fie disciplinat. Un astfel de om este lipsit de respect faţă de Iehova. „Nu este frică de Dumnezeu înaintea ochilor lui. . . . nu urăşte răul.“ — Psalmul 36:1, 4.

Lezarea altora

De obicei, păcatul nu afectează numai o singură persoană. De exemplu, o persoană adulteră păcătuieşte împotriva lui Dumnezeu; soţia şi copiii săi au de suferit; dacă persoana cu care păcătuieşte este căsătorită, familia acesteia are de suferit; în plus, ea pătează bunul renume al congregaţiei. Cum priveşte ea toate acestea? Manifestă întristare din inimă şi căinţă sinceră? Sau manifestă spiritul descris în Psalmul 94: „Toţi lucrătorii nelegiuirii se laudă. Ei zdrobesc pe poporul Tău, DOAMNE, şi asupresc moştenirea Ta. Înjunghie pe văduvă şi pe străin, ucid pe orfani şi zic: «Domnul nu vede şi Dumnezeul lui Iacov nu ia aminte»“? — Psalmul 94:4–7.

Probabil, păcatele comise în cadrul congregaţiei nu implică ucidere şi crimă. Însă spiritul manifestat — acela de a fi gata să-i faci pe alţii să sufere pentru avantaj personal — poate deveni evident atunci când bătrânii fac investigaţii cu privire la nelegiuire. Aceasta este, de asemenea, aroganţă — indiciul unui om rău (Proverbele 21:4). Ea este complet opusul spiritului unui creştin adevărat, care este dispus să se sacrifice pe sine în favoarea fratelui său. — Ioan 15:12, 13.

Aplicarea principiilor divine

Aceste câteva linii directoare nu intenţionează să stabilească reguli. Ele ne dau însă o idee despre unele lucruri pe care Iehova le consideră realmente rele. Se refuză asumarea responsabilităţii pentru răul comis? Cel care a păcătuit a ignorat cu aroganţă sfatul primit anterior cu privire la chestiunea respectivă? Este vorba de o practică veche de nelegiuire gravă? Manifestă răufăcătorul o desconsiderare evidentă faţă de legea lui Iehova? A premeditat el la mascarea răului, corupându-i, probabil, şi pe alţii (Iuda 4)? Sunt aceste eforturi intensificate atunci când răul iese la lumină? Dă dovadă răufăcătorul de indiferenţă totală faţă de răul cauzat altora şi numelui lui Iehova? Ce se poate spune despre atitudinea sa? După ce i se dau cu amabilitate sfaturi scripturale, este el mândru sau arogant? Îi lipseşte dorinţa sinceră de a evita repetarea răului? Dacă bătrânii sesizează astfel de lucruri, care indică fără echivoc lipsă de căinţă, ar putea trage concluzia că păcatele comise oferă mai degrabă dovada răutăţii decât doar a slăbiciunii cărnii.

Chiar şi atunci când este vorba de o persoană care pare să aibă înclinaţii rele, bătrânii nu vor înceta să o sfătuiască să urmărească dreptatea (Evrei 3:12). Persoanele rele se pot căi şi schimba. Dacă n-ar fi aşa, de ce i-ar fi îndemnat Iehova pe israeliţi: „Să se lase cel rău de calea lui şi omul nedrept de gândurile lui, să se întoarcă la DOMNUL, care va avea milă de el, la Dumnezeul nostru, care nu oboseşte iertând“ (Isaia 55:7)? Probabil, pe parcursul audierii judiciare, bătrânii vor sesiza o schimbare evidentă a stării inimii sale care se reflectă printr-un comportament şi printr-o atitudine de căinţă.

Chiar şi în momentul excluderii cuiva, bătrânii, în calitate de păstori, îl vor îndemna să se căiască şi să încerce să recâştige favoarea lui Iehova. Să ne amintim de „răul acela“ din Corint. Evident, el şi-a schimbat calea, iar Pavel a recomandat ulterior restabilirea sa (2 Corinteni 2:7, 8). Să ne gândim, de asemenea, la regele Manase. El a fost, într-adevăr, foarte rău, dar când, în final, s-a căit, Iehova a acceptat căinţa sa. — 2 Regi 21:10–16; 2 Cronici 33:9, 13, 19.

Într-adevăr, există un păcat de neiertat — păcatul împotriva spiritului sfânt (Evrei 10:26, 27). Numai Iehova stabileşte cine a comis acest păcat. Oamenii nu au autoritatea s-o facă. Responsabilitatea bătrânilor este de a menţine congregaţia curată şi de a-i ajuta pe păcătoşii penitenţi să se restabilească. Dacă fac aceasta cu discernământ şi umilinţă, permiţând ca deciziile lor să reflecte înţelepciunea lui Iehova, atunci Iehova va binecuvânta acest aspect al păstoririi lor.

[Notă de subsol]

[Legenda ilustraţiei de la pagina 29]

Anania şi Safira au minţit în mod ipocrit spiritul sfânt, manifestând răutate a inimii.