LAUDĂ

Elogiu sau exprimare a stimei și chiar a venerației când lauda e adresată lui Dumnezeu. Verbul ebraic halál și cel grecesc ainéō sunt traduse prin „a lăuda”, „a aduce laude”. (Ps 113:1; Is 38:18; Ro 15:11; vezi HALLEL; ALELUIA.) Substantivul grecesc hýmnos, din care provine și cuvântul românesc „imn”, transmite ideea de laudă sau cântare de laudă la adresa lui Dumnezeu. (Mr 14:26, Rbi8, n.s.)

A lăuda numele lui Dumnezeu înseamnă a-l lăuda pe Cel Preaînalt. (Ps 69:30) El merită lauda supremă, pentru că este „bun”, sau desăvârșirea sa morală e fără egal, este Creatorul, Ajutorul celor aflați în necazuri, Susținătorul și Eliberatorul poporului său. (Ps 135:3; 150:2; 1Cr 16:25, 26) El nu-și va împărți niciodată lauda cuvenită cu chipurile lipsite de viață, care nu le pot fi de niciun folos celor ce le venerează. (Is 42:8)

Lauda ocupa un loc important în închinarea adusă de israeliți lui Iehova. Fiind înconjurat în permanență de laude, despre Cel Atotputernic se spune că ‘locuiește în mijlocul laudelor lui Israel’. (Ps 22:3) Regele David i-a organizat pe preoți și pe leviți să-l laude pe Iehova cu cântări și muzică instrumentală. Sistemul organizat de David a continuat să existe la templul construit de Solomon, iar, în anii ce au urmat, preoții și leviții i-au adus laude lui Dumnezeu prin compoziții muzicale inspirate care s-au păstrat până azi în cartea Psalmilor. (1Cr 16:4-6; 23:2-5; 2Cr 8:14; vezi MUZICĂ.)

Slujitorii fideli ai lui Iehova nu au permis niciunui lucru să-i împiedice să-i aducă laudele care i se cuvin doar lui. Profetul Daniel nu a încetat să-i aducă laude lui Iehova când acest lucru a fost interzis printr-un decret, iar cel care-l încălca putea fi aruncat într-o groapă cu lei. (Da 6:7-10) Isus Cristos, exemplul suprem, și-a lăudat Tatăl nefăcând nimic de la sine. Prin întreaga sa viață și prin întregul său serviciu, inclusiv prin miracolele înfăptuite, Fiul lui Dumnezeu i-a adus laude Tatălui său. (Lu 18:43; Ioa 7:17, 18)

Creștinii din secolul I au continuat să folosească psalmii inspirați pentru a-l lăuda pe Iehova. În plus, se pare că existau și compoziții muzicale creștine: „laude la adresa lui Dumnezeu”, sau imnuri, și „cântări spirituale”, sau cântări cu subiecte spirituale. (Ef 5:19; Col 3:16) Însă creștinul nu-l laudă pe Dumnezeu doar prin cântări, ci prin întregul său mod de viață, fiind mereu preocupat de bunăstarea spirituală și materială a altora. (Ev 13:15, 16)

Laude adresate oamenilor. Lauda de sine este o dovadă de mândrie și nu e constructivă pentru cei ce o aud. Nu denotă iubire, ci un sentiment de superioritate. (1Co 13:4) Laudele ar trebui să vină în mod spontan din partea celor care sunt imparțiali și dezinteresați. (Pr 27:2)

Chiar dacă vin din partea altora, laudele îl pot pune la încercare pe cel căruia îi sunt adresate. Ele pot trezi sentimente de superioritate sau mândrie, ducând astfel la căderea persoanei. Însă, când sunt acceptate cu o dispoziție corectă a inimii, laudele pot avea un efect pozitiv asupra celui lăudat. Acesta ar putea recunoaște cu umilință că i le datorează lui Iehova Dumnezeu și s-ar putea simți îndemnat să fie atent să nu-și păteze reputația morală demnă de laudă. Un proverb inspirat arată că laudele pot scoate la iveală ceea ce este cu adevărat o persoană: „Ceea ce este vasul de rafinare pentru argint și cuptorul pentru aur, același lucru este și lauda pentru om”. (Pr 27:21)

Nu există elogiu sau laudă mai mare pentru om decât să primească aprobarea lui Dumnezeu. Această laudă va fi primită la revelarea Domnului Isus Cristos în glorie (1Co 4:5; 1Pe 1:7) și nu depinde de apartenența națională, ci de faptul de a fi trăit la înălțimea cerințelor pentru un slujitor al lui Iehova. (Ro 2:28, 29; vezi IUDEU, IUDEICĂ.) În prezent, atât reprezentanți ai guvernelor, cât și alții îi pot lăuda pe creștinii adevărați pentru că respectă legile și sunt cinstiți. (Ro 13:3) Când cei care îi observă înțeleg că conduita lor bună se datorează serviciului adus cu devotament lui Iehova, laudele le revin lui Iehova și fiului Său, căruia îi sunt discipoli loiali.