Este aceasta, într-adevăr, hoţie?

ABIODUN era chelner-şef la un mare hotel din Nigeria. Într-o seară, în timp ce încuia sala de banchete, a găsit o geantă în care se găsea o sumă echivalentă cu 1 827 de dolari. Fără întârziere, el a predat banii, care, mai târziu, au fost revendicaţi de proprietara lor — oaspete la hotelul respectiv. Conducerea hotelului l-a răsplătit pe Abiodun, promovându-l de două ori în funcţie şi acordându-i premiul pentru „cel mai bun lucrător al anului“. Proprietara banilor l-a răsplătit şi ea.

Quality, o revistă locală, a comentat evenimentul, numindu-l pe Abiodun „Bunul samaritean“. Când reporterul de la Quality l-a întrebat dacă nu a fost tentat să păstreze banii pentru el, Abiodun a spus: ‘Eu sunt Martor al lui Iehova. Prin urmare, dacă găsesc vreun lucru care nu-mi aparţine, îl înapoiez proprietarului’.

Multe persoane din cartier au rămas surprinse de cinstea lui Abiodun. Colaboratorii în credinţă ai lui Abiodun s-au bucurat de fapta sa, dar aceasta nu i-a surprins. Pe tot pământul, Martorii lui Iehova sunt cunoscuţi pentru înaltele lor principii. Printre ele se numără şi cinstea, care nu este o excepţie de la regulă, ci este ea însăşi regula, respectiv o parte esenţială a adevăratului creştinism.

Uneori însă, împrejurările par să atenueze graniţa dintre ceea ce este şi ceea ce nu este cinstit. Să analizăm următoarea situaţie: Festus, care avea în grijă contribuţiile şi registrele contabile ale unei congregaţii a Martorilor lui Iehova din Africa de Vest, avea neapărat nevoie de bani.a Soţia sa necesita o operaţie dificilă despre care medicii spuneau că trebuie făcută fără întârziere. Spitalul a pretins ca jumătate din costul operaţiei să fie achitat anticipat.

Lui Festus îi lipseau aceşti bani. Când a apelat la câteva persoane pentru un împrumut, acestea l-au refuzat. Atunci, el s-a gândit la banii care se aflau în grija sa şi şi-a spus: ‘Este drept s-o las pe soţia mea să moară dacă pot să fac ceva care să împiedice aceasta? De ce să nu «împrumut» din banii lichizi ai congregaţiei? Pot să-i restitui când îmi vor plăti cei care îmi sunt datori mie’.

Festus s-a folosit de nişte bani care nu erau ai lui ca să plătească spitalul. A fost corect raţionamentul său? Având în vedere situaţia gravă a soţiei sale, a fost justificată procedura lui?

Ai cui sunt banii?

Ca să răspundem la aceste întrebări, să trecem repede în revistă câteva lucruri cu privire la sursa şi scopul banilor pe care i-a luat Festus. Fondurile provin din contribuţiile voluntare ale membrilor congregaţiei care vor să sprijine închinarea pură la Iehova (2 Corinteni 9:7). Ei nu sunt folosiţi pentru a se plăti salarii, deoarece nimeni nu este plătit pentru ceea ce face în congregaţie. Mai degrabă, banii strânşi din contribuţii se folosesc în esenţă pentru obţinerea şi întreţinerea unui loc de întruniri, de obicei o sală a Regatului. Aceasta constituie un loc plăcut şi adecvat, unde oamenii — tineri şi bătrâni, săraci şi bogaţi — se pot întruni pentru a primi instruire biblică.

Ai cui bani sunt aceştia? Ei aparţin membrilor congregaţiei. Nici unul dintre membrii ei nu decide singur asupra modului în care trebuie cheltuiţi banii. Deşi corpul de bătrâni dirijează plata cheltuielilor curente ale congregaţiei, când trebuie făcută o plată specială bătrânii prezintă problema în faţa întregii congregaţii pentru aprobarea plăţii respective.

Împrumut sau hoţie?

Deoarece intenţiona să restituie banii cât mai repede, Festus a considerat acţiunea sa drept un împrumut. Totuşi, vorbind despre faptul de a ‘lua şi a sustrage din proprietatea unei alte persoane, de obicei pe furiş sau fără cunoştinţa acesteia şi, întotdeauna, fără consimţământul ei’, Webster’s New Dictionary of Synonyms foloseşte alţi termeni, şi anume „hoţie“ şi „hoţ“. Fără permisiune sau autorizaţie, Festus a luat bani care îi aparţineau congregaţiei. Prin urmare, el s-a făcut vinovat de hoţie. El a devenit hoţ.

Desigur, există diferite grade de vinovăţie în raport cu motivele care stau la baza hoţiei. Putem înţelege acest lucru din exemplul lui Iuda Iscariot, în grija căruia au fost încredinţaţi banii lui Isus şi ai fidelilor săi apostoli. Biblia ne spune: „[Iuda] era un hoţ şi, pentru că el ţinea punga, lua el din ce se punea în ea“ (Ioan 12:6). Întrucât mobilurile lui aveau la bază sentimente negative şi o lăcomie fără scrupule, Iuda a mers din rău în mai rău. În cele din urmă s-a prăbuşit moraliceşte, trădându-l pe Fiul lui Dumnezeu pentru 30 de monede de argint. — Matei 26:14–16.

Mobilurile lui Festus au fost însă grija pentru soţia sa bolnavă. Dar înseamnă aceasta că el nu a avut nici o vină? Câtuşi de puţin! Să vedem ce spune Biblia despre hoţia manifestată într-o altă situaţie care pare să fi fost critică: „Hoţul nu este dispreţuit cînd fură ca să-şi potolească foamea, cînd este flămînd; şi, dacă este prins, trebuie să dea înapoi înşeptit, să dea chiar tot ce are în casă“ (Proverbele 6:30, 31). Cu alte cuvinte, când este prins, hoţul trebuie să suporte în totalitate pedeapsa prevăzută de lege. Conform Legii mozaice, un hoţ trebuia să plătească o compensaţie pentru infracţiunea comisă. Deci, în loc să încurajeze sau să scuze hoţia, Biblia ne avertizează că şi în situaţii critice, hoţia poate provoca pierderi materiale, dezonoare şi, lucrul cel mai grav, pierderea aprobării lui Dumnezeu.

Ca Martori ai lui Iehova, toţi creştinii adevăraţi, îndeosebi cei cărora li s-au încredinţat responsabilităţi în congregaţie, trebuie să fie exemplari, ‘liberi de acuzaţie’ (1 Timotei 3:10, New World Translation). Festus nu a primit banii pe care îi aştepta de la datornicii săi, astfel că nu a putut pune la loc suma pe care o luase. Fapta lui a devenit cunoscută. Ce s-a petrecut cu el? Dacă ar fi fost un hoţ care nu se căieşte, ar fi fost exclus din congregaţia creştină, care este curată (1 Petru 4:15). Dar el a avut mari remuşcări şi s-a căit. În felul acesta a putut rămâne în congregaţie, deşi şi-a pierdut privilegiile de serviciu.

Să ne încredem în Dumnezeu

Apostolul Pavel a avertizat că furtul comis de o persoană care pretinde că-i slujeşte lui Iehova poate aduce oprobriu asupra numelui lui Dumnezeu şi asupra poporului care-I poartă numele. Pavel a scris: „Tu, . . . , care înveţi pe alţii, pe tine însuţi nu te înveţi? Tu, care predici «Să nu furi», furi? Căci «din cauza voastră este hulit Numele lui Dumnezeu»“. — Romani 2:21, 24.

Agur, un om înţelept din antichitate, a subliniat acelaşi lucru. În rugăciune, el a cerut ‘ca nu cumva, în sărăcie, să fure şi să ia în deşert Numele Dumnezeului său’ (Proverbele 30:9). Să observăm că acest om înţelept a recunoscut că sărăcia poate crea anumite împrejurări care ar putea-o ispiti să fure chiar şi pe o persoană cinstită. Da, timpurile critice pot pune la încercare credinţa unui creştin în capacitatea lui Iehova de a satisface nevoile poporului său.

Dar Martorii loiali ai lui Iehova, inclusiv cei care sunt săraci, au convingerea că Dumnezeu „răsplăteşte pe cei care Îl caută“ (Evrei 11:6). Ei ştiu că Iehova îi răsplăteşte pe cei fideli lui, ajutându-i să-şi satisfacă nevoile. Isus a explicat lucrul acesta în Predica de pe munte, unde a spus: „Nu vă îngrijoraţi, zicînd: «Ce vom mînca?» sau: «Ce vom bea?» sau: «Cu ce ne vom îmbrăca?» . . . Tatăl vostru cel ceresc ştie că aveţi nevoie de toate aceste lucruri. Căutaţi mai întîi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra“. — Matei 6:31–33.

Cum satisface Dumnezeu necesităţile celor nevoiaşi din congregaţia creştină? În multe moduri, unul dintre ele fiind ajutorul dat prin intermediul colaboratorilor în credinţă. Membrii poporului lui Dumnezeu manifestă iubire autentică unul pentru altul. Ei iau în serios următorul îndemn biblic: „Cine are bunurile lumii şi vede pe fratele său în nevoie şi îşi închide inima faţă de el, cum rămîne în el dragostea lui Dumnezeu? Copilaşilor, să nu iubim cu vorba, nici cu limba, ci cu fapta şi cu adevărul“. — 1 Ioan 3:17, 18.

În toată lumea, în peste 73 000 de congregaţii sunt mai mult de patru milioane şi jumătate de Martori ai lui Iehova care se străduiesc plini de zel să-i slujească lui Dumnezeu conform principiilor sale drepte. Ei ştiu că Dumnezeu nu-i va părăsi niciodată pe cei loiali lui. Cei care îi slujesc lui Iehova de mulţi ani declară, exprimându-şi acordul cu regele David, care a scris: „Am fost tînăr şi am îmbătrînit, dar n-am văzut pe cel drept părăsit, nici pe urmaşii lui cerşindu-şi pîinea“. — Psalmul 37:25.

Este mult mai bine să ne punem încrederea în Dumnezeul care a inspirat scrierea acestor cuvinte decât să ne lăsăm vreodată ispitiţi să furăm şi să pierdem, poate pentru totdeauna, favoarea lui Dumnezeu. — 1 Corinteni 6:9, 10.

[Notă de subsol]