ÎNDELUNGĂ RĂBDARE

Capacitatea de a suporta un rău sau o nedreptate, de a rămâne calm când ești provocat, cu speranța că lucrurile se vor îmbunătăți. Prin urmare, îndelunga răbdare are un scop; ea urmărește în special binele celui ce cauzează situația neplăcută. Totuși, a manifesta îndelungă răbdare nu înseamnă a tolera răul. Când scopul urmărit este atins sau când nu mai există niciun motiv pentru a suporta acea situație, îndelunga răbdare se termină. Finalul ei înseamnă fie îndreptarea celui ce a provocat situația neplăcută, fie o acțiune întreprinsă împotriva lui. Și într-un caz, și în celălalt, celui ce manifestă îndelungă răbdare nu-i este afectată pacea lăuntrică.

Expresia ebraică tradusă prin „încet la mânie” („îndelung răbdător”, în unele traduceri) înseamnă literalmente „lungimea nărilor” (o manifestare a mâniei este pufnirea pe nări) (Ex 34:6; Nu 14:18; vezi MÂNIE). Termenul grecesc makrothymía (îndelungă răbdare) înseamnă literalmente „lungimea spiritului” (Ro 2:4, Int.). Atât expresia ebraică, cât și termenul grecesc transmit ideea de a manifesta răbdare, a te reține de la mânie, a fi încet la mânie. Verbul românesc „a răbda” înseamnă a accepta, a îngădui, a permite, a tolera, a se înfrâna, a se abține. A fi îndelung răbdător înseamnă mai mult decât a răbda îndelung o situație neplăcută sau un necaz, întrucât îndelunga răbdare presupune o înfrânare voită.

Scripturile arată cât de mult prețuiește Dumnezeu îndelunga răbdare. Totodată, ele arată cât de nesăbuit este cel care nu-și păstrează „spiritul lung” și ce consecințe negative are acest lucru. Cel ce manifestă îndelungă răbdare ar putea părea slab, dar, în realitate, el își folosește discernământul. Biblia spune: „Cel încet la mânie are mult discernământ, dar cel nerăbdător ridică în slăvi nebunia” (Pr 14:29). Îndelunga răbdare este mai de preț decât puterea fizică, prin ea realizându-se mult mai mult. „Cine este încet la mânie valorează mai mult decât un om puternic și cine își ține sub control spiritul, mai mult decât cel ce cucerește un oraș.” (Pr 16:32)

Omul care dă frâu liber mâniei este vulnerabil, „fără ziduri” în calea oricăror gânduri și acțiuni greșite. „Ca un oraș gata să se prăbușească, rămas fără ziduri, așa este omul care nu-și ține în frâu spiritul.” (Pr 25:28) „Cel fără minte își iese cu totul din fire, dar cel înțelept își păstrează spiritul calm până la capăt.” (Pr 29:11) Cât de înțelept este deci sfatul: „Nu te grăbi să te mânii în spiritul tău, căci mânia se odihnește în sânul celor fără minte” (Ec 7:9).

Îndelunga răbdare a lui Iehova. Când i-a arătat lui Moise o parte din gloria sa pe muntele Horeb, Iehova a declarat: „Iehova, Iehova, un Dumnezeu îndurător și binevoitor, încet la mânie și bogat în bunătate iubitoare și adevăr, care păstrează bunătatea iubitoare pentru mii, care iartă nelegiuirea, fărădelegile și păcatul, dar care nicidecum nu va acorda scutire de pedeapsă” (Ex 34:5-7). Faptul că Iehova e un Dumnezeu încet la mânie reprezintă un adevăr ce a fost subliniat de repetate ori de slujitorii săi, printre care Moise, David și Naum (Nu 14:18; Ne 9:17; Ps 86:15; 103:8; Ioe 2:13; Ion 4:2; Na 1:3).

Îndelunga răbdare este o caracteristică a personalității lui Iehova. El o manifestă întotdeauna în armonie cu calitățile sale principale: iubirea, dreptatea, înțelepciunea și puterea (1Io 4:8; De 32:4; Pr 2:6; Ps 62:11; Is 40:26, 29). Dreptatea presupune, mai întâi de toate, ca numele lui Iehova să primească recunoașterea care i se cuvine. Numele său trebuie înălțat mai presus de orice alt nume din univers. Acest lucru este vital pentru binele tuturor creaturilor sale. Astfel, preamărirea numelui său este unul dintre principalele motive pentru care Dumnezeu manifestă îndelungă răbdare. Apostolul Pavel a spus: „Dacă Dumnezeu, deși voind să-și arate mânia și să-și facă cunoscută puterea, a tolerat cu multă îndelungă răbdare niște vase ale mâniei, pregătite pentru distrugere, ca să-și facă cunoscută bogăția gloriei sale unor vase ale îndurării, pe care le-a pregătit dinainte pentru glorie, adică nouă, pe care ne-a chemat nu numai dintre iudei, ci și dintre națiuni, ce-i cu asta?” (Ro 9:22-24). Manifestând îndelungă răbdare, Dumnezeu a putut alege un popor pentru numele său, iar prin intermediul acestui popor, el se preamărește pe tot pământul (Fa 15:14; 1Co 3:9, 16, 17; 2Co 6:16).

Dumnezeu a dovedit îndelungă răbdare încă de la începutul istoriei omenirii. Primii doi oameni s-au răzvrătit și au încălcat legea sa. Însă, în loc să-i distrugă imediat, cum ar fi fost îndreptățit să o facă, Dumnezeu, în iubirea sa, a manifestat îndelungă răbdare. El i-a avut în vedere pe descendenții încă nenăscuți ai primului cuplu uman. El știa că, pentru aceștia, îndelunga sa răbdare însemna totul (răbdarea lui Iehova înseamnă salvare pentru mulți [2Pe 3:15]). Dar și mai important, Dumnezeu a avut în vedere glorificarea sa prin intermediul Seminței promise (Ge 3:15; Ioa 3:16; Ga 3:16). Iehova nu a fost îndelung răbdător doar atunci; el a suportat mii de ani omenirea imperfectă și s-a reținut să aducă pedeapsa asupra unei lumi aflate în dușmănie cu el (Iac 4:4). Unii au înțeles greșit răbdarea lui Dumnezeu și au abuzat de ea. Ei i-au ratat scopul, considerând-o „încetineală”, nu răbdare plină de iubire (Ro 2:4; 2Pe 3:9).

Îndelunga răbdare a lui Iehova se observă cel mai clar în relațiile sale cu poporul Israel (Ro 10:21). De repetate ori, el i-a primit înapoi pe israeliți după ce aceștia s-au abătut de la calea sa, au fost pedepsiți și s-au căit. Ei i-au ucis pe profeți, iar în cele din urmă chiar pe Fiul lui Dumnezeu. De asemenea, s-au opus cu înverșunare veștii bune predicate de Isus și de apostoli. Totuși, îndelunga răbdare a lui Dumnezeu nu a fost în zadar. Unii israeliți, o „rămășiță”, s-au dovedit fideli (Is 6:8-13; Ro 9:27-29; 11:5). Iehova i-a inspirat pe unii dintre aceștia să scrie Cuvântul său (Ro 3:1, 2). Legea pe care le-a dat-o a arătat că toți oamenii sunt păcătoși și au nevoie de un răscumpărător și a îndreptat atenția spre Cel ce avea să-și dea viața ca preț de răscumpărare și avea să fie înălțat, primind autoritatea de rege (Ga 3:19, 24). Totodată, Iehova a oferit prefigurări ale Regatului și ale preoției lui Cristos (Col 2:16, 17; Ev 10:1), precum și exemple care arată ce trebuie să facem și ce trebuie să evităm (1Co 10:11; Ev 6:12; Iac 5:10). Toate acestea le sunt de folos tuturor oamenilor, fiind esențiale în vederea dobândirii vieții veșnice (Ro 15:4; 2Ti 3:16, 17).

Îndelunga răbdare a lui Iehova are o limită. Dumnezeu manifestă îndelungă răbdare doar atât timp cât acest lucru este în armonie cu dreptatea și înțelepciunea sa. Motivul pentru care el manifestă îndelungă răbdare în situații care îl provoacă la mânie este acela de a le da celor implicați posibilitatea să se schimbe, să se îndrepte. Când lucrurile ajung în punctul în care nu mai există nicio speranță ca o astfel de schimbare să aibă loc, Dumnezeu încetează să manifeste răbdare pentru că, dacă ar continua să manifeste răbdare, el și-ar încălca propria dreptate. Atunci el acționează cu înțelepciune și pune capăt situației neplăcute. Răbdarea lui ia sfârșit.

Un exemplu care arată că răbdarea lui Dumnezeu are o limită este modul în care a acționat el față de oameni înainte de Potop. Situația de pe pământ era deplorabilă, astfel că Dumnezeu a spus: „Spiritul meu nu va avea răbdare la nesfârșit cu omul, căci el nu este decât carne. De aceea, zilele lui vor fi de o sută douăzeci de ani” (Ge 6:3). Mai târziu, întrucât israeliții au abuzat de răbdarea lui Iehova, profetul Isaia a spus: „Dar ei s-au răzvrătit și au mâhnit spiritul său sfânt. Atunci el s-a făcut dușmanul lor. El însuși a luptat împotriva lor” (Is 63:10; compară cu Fa 7:51).

Din aceste motive, creștinii sunt sfătuiți ʻsă nu accepte bunătatea nemeritată a lui Dumnezeu ca să-i rateze scopulʼ (2Co 6:1). De asemenea, ei primesc următoarele îndemnuri: „Nu întristați spiritul sfânt al lui Dumnezeu” (Ef 4:30) și „Nu stingeți focul spiritului!” (1Te 5:19). Dacă nu țin cont de aceste îndemnuri, creștinii ar putea ajunge să păcătuiască și să blasfemieze spiritul lui Dumnezeu, situație în care nu mai poate fi vorba despre căință și iertare, ci doar despre distrugere (Mt 12:31, 32; Ev 6:4-6; 10:26-31).

Isus Cristos. Când a fost pe pământ, Isus Cristos a fost un exemplu perfect de îndelungă răbdare. Cu referire la el, profetul Isaia a scris: „El era greu apăsat și se lăsa asuprit. Totuși nu și-a deschis gura. A fost dus ca o oaie la înjunghiere și nu și-a deschis gura, ca o oaie mută înaintea celor ce o tund” (Is 53:7). Isus a suportat slăbiciunile apostolilor, precum și insultele și impertinența dușmanilor săi plini de ură și de răutate. Cu toate acestea, el nu a plătit cu aceeași monedă, nici în cuvânt, nici în faptă (Ro 15:3). Când apostolul Petru a acționat în mod nesăbuit, tăindu-i urechea lui Malcus, Isus l-a mustrat spunând: „Pune-ți sabia la loc, pentru că toți cei care iau sabia de sabie vor pieri. Sau crezi că nu pot să-l rog pe Tatăl meu să-mi pună imediat la dispoziție peste douăsprezece legiuni de îngeri? Dar atunci cum s-ar mai împlini Scripturile: că trebuie să se întâmple așa?” (Mt 26:51-54; Ioa 18:10, 11).

De ce este important pentru creștini să cultive îndelungă răbdare?

Din cele analizate până acum, este evident că Iehova Dumnezeu este Sursa îndelungii răbdări. Ea face parte din rodul spiritului său sfânt (Ga 5:22). Fiind creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, omul are într-o anumită măsură îndelungă răbdare și poate cultiva această calitate dacă se conformează Cuvântului lui Dumnezeu și urmează îndrumarea spiritului sfânt (Ge 1:26, 27). De aceea, creștinilor li se poruncește să cultive și să manifeste această calitate (Col 3:12). Ea este o caracteristică a slujitorilor lui Dumnezeu (2Co 6:4-6). Apostolul Pavel spune: „Fiți îndelung răbdători față de toți” (1Te 5:14). El arată că fără această calitate este imposibil să-i plăcem lui Dumnezeu. Însă o persoană nu manifestă cu adevărat îndelungă răbdare dacă, atunci când suportă o situație dificilă, se plânge și murmură. Pavel arată că atitudinea potrivită este să fim „îndelung răbdători cu bucurie” (Col 1:9-12).

Cei care manifestă îndelungă răbdare au, într-adevăr, parte de bucurie. Dar foloasele sunt mult mai mari. Iehova vede cum numele său este glorificat. Acuzațiile cu privire la dreptatea și legitimitatea suveranității sale sunt dovedite a fi false, iar el este găsit drept și adevărat (Ge 3:1-5; Iov 1:7-11; 2:3-5). Dacă el i-ar fi distrus imediat pe Adam și Eva și pe Satan, unii s-ar fi putut gândi că acuzațiile lui Satan erau întemeiate. În schimb, manifestând îndelungă răbdare, Iehova le-a dat oamenilor posibilitatea să dovedească în încercări că aleg suveranitatea sa, nu independența totală, și că doresc să-i slujească datorită calităților sale. Da, oamenii au putut dovedi că îl aleg ca Suveran pe Iehova, considerând conducerea sa superioară oricărei alte conduceri (Ps 84:10).

Întrucât a manifestat îndelungă răbdare și a ascultat de Dumnezeu, Isus a primit o răsplată minunată. Tatăl său l-a ridicat „într-o poziție înălțată”, la rangul de rege, și i-a dat „numele care este mai presus de orice alt nume” (Flp 2:5-11). În plus, el a primit „o mireasă”, alcătuită din frații săi spirituali, Noul Ierusalim, prezentat ca un oraș pe ale cărui pietre de temelie sunt scrise numele celor doisprezece apostoli ai Mielului (2Co 11:2; Re 21:2, 9, 10, 14).

În mod asemănător, toți cei care cultivă îndelungă răbdare și o manifestă în armonie cu scopul lui Dumnezeu sunt bogat răsplătiți (Ev 6:11-15). Ei au satisfacția de a reflecta această calitate divină, de a înfăptui voința lui Dumnezeu și de a avea aprobarea lui. Pe lângă aceasta, prin îndelunga lor răbdare, ei îi ajută pe alții să-l cunoască pe Dumnezeu și să obțină viață veșnică (1Ti 4:16).