Imitaţi-le credinţa

A înţeles ce înseamnă îndurarea

IONA era foarte îngândurat. În faţă îi stătea o călătorie de peste 800 de kilometri, ce putea să dureze mai bine de o lună. Trebuia să aleagă între rutele mai lungi, dar mai sigure, şi cele mai scurte, dar primejdioase. Apoi avea să-şi croiască drum prin văi şi trecători fără număr, să ocolească Deşertul Sirian şi să treacă peste ape mari, învolburate, precum Eufratul. Era probabil nevoit să înnopteze printre străini, în oraşe şi sate din Siria, Mesopotamia şi Asiria. Cu fiecare zi, s-ar fi apropiat tot mai mult de oraşul care-l înfricoşa, Ninive.

Şi nu era cale de întoarcere. Era ferm convins că nu putea fugi de misiunea primită, căci mai încercase o dată asta. Când Iehova l-a trimis prima oară cu mesajul Său la puternica fortăreaţă asiriană, Iona s-a îmbarcat imediat pe o corabie în direcţie opusă. Iehova a făcut să se dezlănţuie atunci o furtună năprasnică. Iona a înţeles că, din cauza răzvrătirii lui, viaţa tuturor celor de pe vas era în pericol. Vrând să-i salveze, le-a spus curajoşilor marinari să-l arunce peste bord. Ce greu trebuie să le fi fost! Profetul gândea că astfel avea să-şi găsească sfârşitul. Dumnezeu însă a trimis un peşte imens care l-a înghiţit şi, după aproape trei zile, l-a lăsat pe ţărm teafăr şi nevătămat. Iona trebuie să fi fost de-a dreptul înmărmurit, şi câtă recunoştinţă a simţit el faţă de Iehova! Acum era hotărât să asculte (Iona, capitolele 1 şi 2).a

Iehova i-a poruncit a doua oară să se ducă la Ninive, iar profetul a pornit în anevoioasa călătorie spre est (Iona 3:1–3). Dar în ce măsură s-a lăsat el corectat de Iehova? A devenit alt om? De pildă, Iehova îi arătase îndurare, îl salvase de la înec, nu-l pedepsise pentru răzvrătirea lui şi îi dăduse din nou posibilitatea să-şi îndeplinească misiunea. A învăţat şi Iona să fie îndurător cu alţii? Îndurarea nu e uşoară pentru omul imperfect. Prin urmare, ce învăţăm din lupta dată în inima lui Iona?

O reacţie neaşteptată la un mesaj de condamnare

Iona nu privea oraşul Ninive la fel ca Iehova. Biblia spune: „Ninive era un oraş mare înaintea lui Dumnezeu“ (Iona 3:3). În cartea Iona, Iehova îl numeşte de trei ori „oraşul cel mare“ (Iona 1:2; 3:2; 4:11). De ce îl considera Dumnezeu important?

Ninive fusese printre primele cetăţi întemeiate de Nimrod după Potop, în timpuri străvechi. Alcătuit după cât se pare din mai multe aşezări, Ninive nu era un simplu oraş. De fapt, unui om îi luau trei zile să-l parcurgă (Geneza 10:11; Iona 3:3). Se mândrea cu temple impozante, edificii măreţe şi ziduri masive. Însă acestea nu contau deloc pentru Iehova. Locuitorii lui foarte numeroşi erau de mare preţ în ochii lui Dumnezeu. Cu toată răutatea lor, Lui îi păsa de niniviţi, căci, pentru Dumnezeu, viaţa omului este valoroasă. El ştie că fiecare se poate căi şi poate învăţa să facă binele.

Ajuns într-un final la Ninive, Iona trebuie să fi fost şi mai speriat văzând puhoiul de peste 120 000 de oameni.b A mers cale de o zi prin aglomeraţie, căutând probabil un loc în mijlocul oraşului ca să-şi proclame mesajul. Cum a vorbit el cu niniviţii? Învăţase asiriana? A făcut oare Iehova vreun miracol, punând această limbă pe buzele profetului? Nu ştim. E posibil ca Iona să-şi fi rostit mesajul în ebraică, iar cineva să-l fi tradus. În orice caz, era un mesaj simplu şi nepopular: „Încă patruzeci de zile şi Ninive va fi distrus!“ (Iona 3:4). Plin de credinţă şi îndrăzneală, Iona l-a transmis de mai multe ori. Azi, mai mult ca oricând, creştinii au nevoie de aceste calităţi.

Niniviţii nu rămân indiferenţi la cuvintele lui Iona. El s-a înarmat cu mult curaj, deoarece se aşteptase la o reacţie ostilă, violentă. Totuşi se petrece un lucru uluitor: Oamenii iau în seamă avertismentul! Iar mesajul lui Iona se răspândeşte ca gândul. Curând oraşul vorbeşte numai despre sfârşitul prezis. Relatarea biblică spune: „Oamenii din Ninive au început să creadă în Dumnezeu. Au anunţat un post şi şi-au pus pe ei pânză de sac, de la cel mai mare până la cel mai mic“ (Iona 3:5). Bogaţi sau săraci, puternici sau slabi, tineri sau bătrâni, cu toţii sunt cuprinşi de remuşcări, se căiesc de faptele lor rele. Vestea ajunge numaidecât la urechile regelui.

Teama de Dumnezeu îl pătrunde şi pe el. Se ridică de pe tron, îşi dă jos veşmântul regal şi se îmbracă în pânză de sac, ‘aşezându-se în cenuşă’. Apoi, împreună cu ‘mai marii săi’, nobilii, regele hotărăşte: Toţi să se îmbrace în pânză de sac, de la om la animalul domestic.c Astfel, mişcarea populară ad-hoc devine acţiune oficială. Regele recunoaşte cu smerenie că poporul se face vinovat de răutate şi violenţă şi nădăjduieşte că Dumnezeu se va îndura de ei dacă se vor căi: „Cine ştie dacă adevăratul Dumnezeu . . . nu se va întoarce din mânia lui aprinsă, ca să nu pierim?“ (Iona 3:6–9).

Unii erudiţi nu cred că niniviţii şi-ar fi putut schimba atât de repede atitudinea. Însă, în opinia altor biblişti, această reacţie era posibilă dat fiind că oamenii din antichitate credeau cu tărie în superstiţii şi aveau o fire schimbătoare. Chiar Isus Cristos a făcut referire la căinţa oamenilor din Ninive (Matei 12:41). Iar el ştia despre ce vorbeşte, căci a trăit în ceruri şi a fost martor la acel eveniment (Ioan 8:57, 58). Dar cum a reacţionat Iehova la căinţa niniviţilor?

Dumnezeul îndurării şi omul neînduplecat

Peste ani, Iona a scris: „Adevăratul Dumnezeu a văzut lucrările lor, că se întorseseră de la calea lor rea. Şi adevăratului Dumnezeu i-a părut rău de nenorocirea pe care spusese că o va aduce asupra lor şi n-a mai adus-o“ (Iona 3:10).

Oare a recunoscut Iehova prin aceasta că judecata sa era greşită? Nicidecum, fiindcă în Biblie citim: „Lucrările sale sunt perfecte, căci toate căile sale sunt dreptate. Un Dumnezeu al fidelităţii, în care nu este nedreptate“ (Deuteronomul 32:4). Iehova pur şi simplu îşi potolise mânia, de altfel îndreptăţită, când a observat că locuitorii oraşului se căiseră. Prin urmare, nu i-a mai pedepsit. Ce dovadă de îndurare!

Iehova nu este câtuşi de puţin un Dumnezeu sever, rece şi aspru, cum îl zugrăvesc adesea conducătorii religioşi. Dimpotrivă, este rezonabil şi îndurător. El nu-i pedepseşte pe cei răi fără să-i avertizeze mai întâi prin reprezentanţi umani. Şi asta pentru că vrea ca ei să reacţioneze la fel ca niniviţii: să se căiască şi să-şi schimbe căile (Ezechiel 33:11). Iată ce i-a spus Dumnezeu profetului Ieremia: „Oricând voi vorbi împotriva unei naţiuni sau împotriva unui regat, spunând că o voi smulge din rădăcină, o voi dărâma şi o voi distruge, dacă naţiunea aceea împotriva căreia am vorbit se va întoarce de la răutatea ei, atunci şi mie îmi va părea rău de nenorocirea pe care mă gândisem s-o aduc asupra ei“ (Ieremia 18:7, 8).

Să înţelegem că profeţia lui Iona a fost falsă? Nu, deoarece şi-a îndeplinit menirea. Toţi cei avertizaţi şi-au schimbat comportamentul. Dacă niniviţii s-ar fi întors la căile lor nelegiuite, Dumnezeu i-ar fi pedepsit negreşit. De fapt, ei au fost mai târziu distruşi chiar din acest motiv (Ţefania 2:13–15).

Cum a reacţionat Iona văzând că Dumnezeu s-a răzgândit? Biblia relatează: „Lui Iona nu i-a plăcut deloc lucrul acesta şi s-a aprins de mânie“ (Iona 4:1). Mai mult, s-a rugat Celui Atotputernic lăsând impresia că-L ceartă! Mai bine rămânea acasă, pe pământul lui. Ştia el că Iehova n-avea de gând să-i distrugă pe niniviţi! De aceea şi fugise spre Tarsis. I-a zis lui Iehova să-i ia sufletul; mai bine murea decât să trăiască (Iona 4:2, 3).

De ce se posomorâse Iona? Nu putem şti tot ce i-a trecut prin minte. Totuşi el proclamase un mesaj de judecată împotriva unor oameni care-i dăduseră crezare. Iar acum n-avea să vină nicio distrugere. I-a fost cumva teamă să nu ajungă de ocară, să nu fie considerat un profet fals? Cert este că Iona nu s-a bucurat când poporul s-a căit şi nici când Dumnezeu şi-a arătat îndurarea. Din contră, s-a afundat tot mai mult în amărăciune, şi-a plâns de milă şi s-a simţit rănit în propriul orgoliu. Dar, în marea-i îndurare, Iehova a văzut dincolo de reacţia nepotrivită a profetului său tulburat. În loc să-l pedepsească pentru lipsa lui de respect, Iehova i-a pus cu blândeţe o singură întrebare: „Pe drept te-ai aprins tu de mânie?“ (Iona 4:4). Iată la ce trebuia profetul să reflecteze. Biblia nu ne dezvăluie dacă Iona i-a răspuns.

O lecţie de îndurare

Supărat, Iona pleacă din Ninive, dar nu se duce acasă, ci se îndreaptă spre est de unde, din munţi, poate privi oraşul. Îşi face un adăpost şi aşteaptă să vadă ce se va întâmpla cu Ninive. Poate încă speră că va fi distrus. Cum îl va învăţa deci Iehova pe profetul său încăpăţânat să fie îndurător?

În timpul nopţii, Iehova face să crească o curcubetă. Iona este foarte fericit când se trezeşte şi vede planta care-i face umbră cu frunzele ei mari. E mult mai bună decât mica lui colibă! El ‘se bucură foarte mult’, crezând probabil că apariţia ei miraculoasă e un semn al binecuvântării şi aprobării divine. Totuşi Iehova nu vrea doar să-l ferească de arşiţă şi să-l domolească pe profetul îmbufnat. Dumnezeu vrea să-i sensibilizeze inima. Aşa că permite ca planta să fie atacată de un vierme şi să se ofilească. Apoi stârneşte „un vânt dogoritor de la est“, iar Iona aproape leşină din cauza căldurii. Se posomorăşte din nou şi-l imploră pe Dumnezeu să-i ia viaţa (Iona 4:6–8).

Iehova îl întreabă iarăşi dacă pe drept s-a aprins de mânie, de data aceasta din cauza curcubetei. În loc să se căiască, Iona se justifică: „Pe drept m-am aprins de mânie, până la moarte!“. Acum este momentul ca Iehova să-i explice clar cum trebuie să privească lucrurile (Iona 4:9).

Îl face pe Iona să gândească, spunându-i că lui îi părea rău de o biată plantă apărută peste noapte, pe care nu o sădise şi nu o făcuse să crească. Atunci ‘lui Iehova să nu-i pară rău de Ninive, oraşul cel mare, în care sunt peste o sută douăzeci de mii de oameni, care nu ştiu să deosebească dreapta de stânga lor, ca să nu mai pună la socoteală multele animale de acolo’? (Iona 4:10, 11)d

Înţelegem aşadar ce lecţie a vrut Dumnezeu să-i dea lui Iona? Profetul n-a făcut nimic pentru acea curcubetă. Iehova însă era Dătătorul vieţii niniviţilor, şi le purta de grijă aşa cum se îngrijeşte, de altfel, de toate fiinţele de pe pământ. Cum era posibil ca pentru Iona o plantă să fie mai valoroasă decât viaţa a 120 000 de oameni şi a animalelor lor? Oare nu pentru că Iona permisese ca gândirea-i să devină egoistă? La urma urmei, lui îi părea rău de curcubetă doar pentru că-i fusese de folos. Iar înainte, se supărase din cauză că profeţia despre distrugerea oraşului nu se împlinise. Nu cumva mânia lui avea la bază tot motive egoiste, precum dorinţa orgolioasă de a nu-şi pierde credibilitatea înaintea niniviţilor, de a se fi dovedit profet adevărat?

Ce lecţie profundă! Dar a învăţat profetul ceva din ea? Cartea sa se încheie cu întrebarea pusă de Iehova, al cărei ecou se aude de peste veacuri. Unii erudiţi sugerează că Iona nu a dat un răspuns. În realitate, răspunsul este însăşi cartea Iona, scrisă potrivit dovezilor chiar de profet. Să ni-l imaginăm ajuns cu bine acasă şi aşternându-şi în scris relatarea. Anii au trecut peste el, iar acum e mai înţelept, mai umil. Îl vedem clătinând din cap cu părere de rău în timp ce, mânuind condeiul, îşi istoriseşte greşelile. Cât de răzvrătit a fost, cât de îndărătnic şi de neîndurător! Fără îndoială, Iona şi-a însuşit lecţia dată cu înţelepciune de Iehova. A învăţat să fie îndurător. Vom face şi noi la fel?

[Note de subsol]

[Text generic pe pagina 16]

Dumnezeu doreşte nespus ca oamenii răi să se căiască şi să-şi schimbe căile, asemenea niniviţilor

[Text generic pe pagina 17]

Folosind o curcubetă, Dumnezeu l-a învăţat pe Iona îndurarea