„O casă de rugăciune pentru toate popoarele“
„Oare nu este scris: «Casa Mea se va numi o casă de rugăciune pentru toate popoarele»?“ — MARCU 11:17.
1. De ce fel de relaţii cu Dumnezeu s-au bucurat iniţial Adam şi Eva?
CÂND au fost creaţi, Adam şi Eva s-au bucurat de relaţii strânse cu Tatăl lor ceresc. Iehova Dumnezeu a comunicat cu ei şi le-a explicat care era scopul său minunat cu privire la rasa umană. Cu siguranţă, de multe ori ei s-au simţit îndemnaţi să izbucnească în laude la adresa lui Iehova pentru magnificele sale lucrări de creaţie. Dacă aveau nevoie de îndrumare în timp ce reflectau la rolul lor de viitori părinţi ai familiei umane, Adam şi Eva îl puteau aborda pe Dumnezeu din orice loc al căminului lor paradiziac. Ei nu aveau nevoie de serviciile unui preot într-un templu. — Geneza 1:28.
2. Ce schimbare a avut loc când Adam şi Eva au păcătuit?
2 Situaţia s-a schimbat când un înger rebel a ademenit-o pe Eva, făcând-o să creadă că soarta ei avea să fie mai bună dacă respingea suveranitatea lui Iehova şi spunându-i că va fi „ca Dumnezeu“. Astfel, Eva a mâncat din fructul pomului din care Dumnezeu le interzisese să mănânce. Apoi Satan s-a folosit de Eva pentru a-l ademeni pe soţul ei. Din nefericire, Adam a ascultat de soţia sa care păcătuise, arătând că aprecia mai mult relaţiile cu ea decât relaţiile cu Dumnezeu (Geneza 3:4–7). De fapt, Adam şi Eva l-au ales pe Satan drept dumnezeu al lor. — Compară cu 2 Corinteni 4:4.
3. Care au fost rezultatele triste ale răzvrătirii lui Adam şi a Evei?
3 În acest fel, primul cuplu uman şi-a pierdut nu numai preţioasele relaţii cu Dumnezeu, ci şi perspectiva de a trăi veşnic într-un paradis pământesc (Geneza 2:16, 17). În cele din urmă, corpurile lor păcătoase s-au deteriorat atât de mult, încât ei au murit. Descendenţii lor au moştenit această stare de păcat. „Astfel, explică Biblia, moartea a trecut asupra tuturor oamenilor.“ — Romani 5:12.
4. Ce speranţă i-a oferit Dumnezeu omenirii păcătoase?
4 Era nevoie de ceva pentru a restabili relaţiile dintre omenirea păcătoasă şi Creatorul ei sfânt. Când a pronunţat sentinţa împotriva lui Adam şi a Evei, Dumnezeu le-a oferit o speranţă viitorilor lor descendenţi, promiţând o ‘sămânţă’ care avea să salveze omenirea de efectele răzvrătirii lui Satan (Geneza 3:15). Mai târziu, Dumnezeu a dezvăluit faptul că Sămânţa binecuvântării avea să vină prin Avraam (Geneza 22:18). Având în vedere acest scop iubitor, Dumnezeu i-a ales pe descendenţii lui Avraam, pe israeliţi, ca să devină naţiunea sa aleasă.
5. De ce ar trebui să ne intereseze în amănunt legământul Legii încheiat de Dumnezeu cu Israelul?
5 In 1513 î.e.n., israeliţii au încheiat un legământ cu Dumnezeu şi au fost de acord să asculte de legile Sale. Acest legământ al Legii ar trebui să fie de mare interes pentru toţi cei care doresc să i se închine lui Dumnezeu în prezent, deoarece el atrăgea atenţia asupra Seminţei promise. Pavel a spus că legământul respectiv conţinea „umbra bunurilor viitoare“ (Evrei 10:1). Când a făcut această declaraţie, Pavel vorbea despre serviciul preoţilor lui Israel într-un tabernacol, sau cort al închinării, portabil. Acest tabernacol era numit ‘templul DOMNULUI’ sau „casa DOMNULUI“ (1 Samuel 1:9, 24). Analizând serviciul sacru îndeplinit în casa pământească a lui Iehova, ajungem să apreciem şi mai mult măsurile pline de îndurare luate pentru ca oamenii păcătoşi de astăzi să se poată împăca cu Dumnezeu.
Locul Preasfânt
6. Ce se afla în Locul Preasfânt, şi prin ce era indicată acolo prezenţa lui Dumnezeu?
6 „Cel Prea Înalt nu locuieşte în locaşuri făcute de mâini“, spune Biblia (Faptele 7:48). Totuşi, prezenţa lui Dumnezeu în casa sa pământească era indicată printr-un nor prezent în compartimentul cel mai lăuntric, numit Locul Preasfânt (Leviticul 16:2). Evident, acest nor strălucea cu putere, furnizând lumină pentru Locul Preasfânt. El se afla deasupra unei lăzi sacre, numite „chivotul mărturiei“, care conţinea nişte table de piatră pe care erau gravate unele porunci date de Dumnezeu lui Israel. Pe capacul chivotului se aflau doi heruvimi de aur cu aripile întinse, care reprezentau creaturi spirituale de rang înalt în organizaţia cerească a lui Dumnezeu. Norul miraculos de lumină era situat deasupra capacului, între heruvimi (Exodul 25:22). Acesta îl reprezenta pe Atotputernicul Dumnezeu stând pe un tron într-un car ceresc susţinut de heruvimi vii (1 Cronici 28:18). Astfel, putem înţelege de ce regele Ezechia s-a rugat: „DOAMNE al oştirilor, Dumnezeul lui Israel, care stai între heruvimi!“ — Isaia 37:16.
Locul Sfânt
7. Ce obiecte se aflau în Locul Sfânt?
7 Al doilea compartiment al tabernacolului era numit Locul Sfânt. În interiorul lui, spre partea stângă a intrării se afla un superb lampadar cu şapte braţe, iar în dreapta era o masă pentru pâinile de prezentare. Drept înainte era un altar de la care se înălţa aroma tămâiei arse. El era situat în faţa unei perdele care separa Locul Sfânt de Locul Preasfânt.
8. Ce servicii îndeplineau preoţii cu regularitate în Locul Sfânt?
8 În fiecare dimineaţă şi în fiecare seară, un preot trebuia să intre în tabernacol şi să ardă tămâie pe altarul tămâierii (Exodul 30:7, 8). Dimineaţa, în timp ce tămâia ardea, cele şapte lămpi care se aflau pe lampadarul de aur trebuiau să fie umplute cu ulei. Seara, lămpile erau aprinse pentru a lumina Locul Sfânt. În fiecare Sabat, un preot trebuia să pună 12 pâini proaspete pe masa pentru pâinile de prezentare. — Leviticul 24:4–8.
Curtea
9. La ce servea ligheanul cu apă, şi ce putem învăţa de aici?
9 Tabernacolul avea şi o curte, împrejmuită cu un gard din pânză de cort. În această curte se afla un lighean mare, unde preoţii îşi spălau mâinile şi picioarele înainte de a intra în Locul Sfânt. De asemenea, ei trebuiau să se spele înainte de a oferi jertfe pe altarul din curte (Exodul 30:18–21). Această cerinţă privitoare la curăţenie le aduce aminte în mod pregnant slujitorilor de astăzi ai lui Dumnezeu că trebuie să depună eforturi pentru a-şi păstra puritatea fizică, morală, mintală şi spirituală, dacă doresc ca închinarea lor să fie acceptată de Dumnezeu (2 Corinteni 7:1). Cu trecerea timpului, lemnele pentru focul de pe altar şi apa pentru lighean au fost aduse de sclavii neisraeliţi de la templu. — Iosua 9:27.
10. Care erau unele dintre ofrandele aduse pe altarul de jertfă?
10 În fiecare dimineaţă şi în fiecare seară, pe altar se ardea ca jertfă un berbec tânăr împreună cu o ofrandă de cereale şi de băutură (Exodul 29:38–41). Alte jertfe erau aduse în zile speciale. Uneori trebuia adusă o jertfă pentru un anumit păcat personal (Leviticul 5:5, 6). Alteori, un israelit putea oferi în mod voluntar o jertfă de comuniune, din care unele părţi erau consumate de preoţi şi de cel care aducea ofranda. Aceasta arăta că oamenii păcătoşi se puteau bucura de pace cu Dumnezeu, servind, în sens figurat, masa cu el. Chiar şi un locuitor străin putea deveni închinător al lui Iehova şi putea să aibă privilegiul de a oferi în mod voluntar ofrande la casa Lui. Dar pentru a-i acorda lui Iehova onoarea cuvenită, preoţii puteau accepta numai ofrande de cea mai bună calitate. Făina pentru ofrandele de cereale trebuia să fie de calitate superioară, iar animalele pentru jertfă nu trebuiau să aibă nici un defect. — Leviticul 2:1; 22:18–20; Maleahi 1:6–8.
11. a) Ce se făcea cu sângele animalelor de jertfă, şi ce indica acest lucru? b) Care este punctul de vedere al lui Dumnezeu atât cu privire la sângele de om, cât şi cu privire la cel de animal?
11 Sângele acestor jertfe era adus la altar. Aceasta le amintea zilnic israeliţilor că, fiind păcătoşi, aveau nevoie de un răscumpărător al cărui sânge vărsat să le ispăşească pentru totdeauna păcatele şi să-i salveze de la moarte (Romani 7:24, 25; Galateni 3:24; compară cu Evrei 10:3). Această folosire sacră a sângelui le mai amintea israeliţilor că sângele reprezintă viaţa şi că viaţa îi aparţine lui Dumnezeu. Orice alt mod de folosire a sângelui de către oameni a fost întotdeauna interzis de Dumnezeu. — Geneza 9:4; Leviticul 17:10–12; Faptele 15:28, 29.
Ziua Ispăşirii
12, 13. a) Ce era Ziua Ispăşirii? b) Înainte ca marele preot să poată aduce sânge în Locul Preasfânt, ce trebuia el să facă?
12 O dată pe an, cu ocazia aşa-numitei Zile a Ispăşirii, întreaga naţiune a lui Israel, inclusiv locuitorii străini care i se închinau lui Iehova, trebuiau să nu lucreze nimic şi să postească (Leviticul 16:29, 30). În această zi importantă, naţiunea era curăţată de păcat în mod simbolic, astfel încât să se bucure de relaţii paşnice cu Dumnezeu pentru încă un an. Să ne imaginăm scena şi să analizăm unele idei importante.
13 Marele preot se află în curtea tabernacolului. După ce s-a spălat în ligheanul cu apă, el înjunghie un taur pentru jertfă. Sângele taurului este turnat într-un castron; el va fi folosit într-un mod special pentru a ispăşi păcatele preoţilor din tribul lui Levi (Leviticul 16:4, 6, 11). Dar, înainte de a continua serviciul sacru cu privire la jertfă, marele preot trebuie să facă ceva: El ia tămâie parfumată (punând-o, probabil, într-o lingură mare) şi cărbuni aprinşi de la altar într-o cădelniţă pentru foc. Acum intră în Locul Sfânt şi se îndreaptă spre perdeaua ce îl separă de Locul Preasfânt. Trece încet dincolo de perdea şi se opreşte înaintea chivotului legământului. Apoi, fără să fie văzut de oameni, toarnă tămâie pe cărbunii încinşi, şi Locul Preasfânt se umple de un nor plăcut mirositor. — Leviticul 16:12, 13.
14. De ce trebuia să intre marele preot în Locul Preasfânt cu sângele a două animale diferite?
14 Acum Dumnezeu este dispus să arate îndurare şi să acorde, în mod simbolic, ispăşire. Din acest motiv, capacul chivotului era numit „scaunul îndurării“ sau „capacul ispăşirii“ (Evrei 9:5, NW, nota de subsol). Marele preot iese din Locul Preasfânt, ia sângele taurului şi intră din nou în Locul Preasfânt. Conform cerinţelor Legii, el îşi înmoaie degetul în sânge şi stropeşte de şapte ori înaintea capacului chivotului (Leviticul 16:14). Apoi se întoarce din nou în curte şi înjunghie un ţap, care este o ofrandă de păcat „pentru popor“. Aduce o parte din sângele ţapului în Locul Preasfânt şi procedează cu el la fel cum a procedat şi cu sângele taurului (Leviticul 16:15). În Ziua Ispăşirii se îndeplineau şi alte servicii importante. De exemplu, marele preot trebuia să-şi pună mâinile pe capul unui al doilea ţap şi să mărturisească deasupra lui „fărădelegile fiilor lui Israel“. Acest ţap viu era apoi izgonit în pustiu pentru a duce cu el, în sens figurativ, păcatele naţiunii. În acest fel se făcea ispăşire în fiecare an „pentru preoţi şi pentru tot poporul adunării“. — Leviticul 16:16, 21, 22, 33.
15. a) Prin ce se asemăna templul lui Solomon cu tabernacolul? b) Ce spune cartea Evrei despre serviciul sacru îndeplinit atât la tabernacol, cât şi la templu?
15 Pentru primii 486 de ani din istoria Israelului ca popor de legământ al lui Dumnezeu, tabernacolul portabil le-a servit ca loc de închinare la Dumnezeul lor, Iehova. Apoi, lui Solomon, regele Israelului, i s-a acordat privilegiul de a construi un edificiu permanent. Deşi acest templu urma să fie o construcţie mai mare şi cu o arhitectură mai complicată, planul furnizat de Dumnezeu a urmat modelul tabernacolului. Asemenea tabernacolului, el era o reprezentare a unei construcţii mai mari şi mai eficiente în vederea închinării şi avea să fie „ridicat de Domnul, nu de om“. — Evrei 8:2, 5; 9:9, 11.
Primul şi al doilea templu
16. a) Ce cerere plină de iubire a făcut Solomon cu ocazia dedicării templului? b) Cum a arătat Iehova că a primit favorabil rugăciunea lui Solomon?
16 Cu ocazia dedicării acestui templu splendid, Solomon a rostit următoarea cerere inspirată: „Când străinul, care nu este din poporul Tău Israel, va veni dintr-o ţară depărtată, din cauza Numelui Tău celui mare, . . . când va veni să se roage în casa aceasta, ascultă-l din ceruri, din locul locuinţei Tale, şi dă străinului aceluia tot ce-Ţi va cere, pentru ca toate popoarele pământului să cunoască Numele Tău, să se teamă de Tine ca poporul Tău Israel şi să ştie că Numele Tău este chemat peste casa aceasta, pe care am construit-o“ (2 Cronici 6:32, 33). Într-un mod incontestabil, Dumnezeu a primit favorabil rugăciunea de dedicare rostită de Solomon: din cer a căzut foc şi a mistuit jertfele de animale de pe altar, iar gloria lui Iehova a umplut templul. — 2 Cronici 7:1–3.
17. Ce s-a întâmplat în cele din urmă cu templul construit de Solomon, şi de ce?
17 Din nefericire, israeliţii nu au mai avut o teamă sănătoasă de Iehova. În cele din urmă, ei au profanat măreţul său nume prin vărsări de sânge, idolatrie, adulter, incest şi prin maltratarea orfanilor, a văduvelor şi a străinilor (Ezechiel 22:2, 3, 7, 11, 12, 26, 29). Astfel, Dumnezeu a executat judecata în anul 607 î.e.n., când a adus armatele babiloneene ca să distrugă templul. Israeliţii supravieţuitori au fost luaţi captivi în Babilon.
18. La cel de-al doilea templu, ce privilegii li s-au oferit unor bărbaţi neisraeliţi care au sprijinit din toată inima închinarea la Iehova?
18 După 70 de ani, o rămăşiţă de evrei penitenţi s-a întors în Ierusalim şi a primit privilegiul de a reconstrui templul lui Iehova. Este demn de reţinut faptul că era lipsă de preoţi şi de leviţi care să slujească în acest al doilea templu. Drept urmare, netinimii, descendenţi ai sclavilor neisraeliţi care lucrau la templu, au primit privilegii mai mari, ca miniştri ai casei lui Dumnezeu. Totuşi, ei nu au devenit niciodată egali cu preoţii şi leviţii. — Ezra 7:24; 8:17, 20.
19. Ce promisiune a făcut Dumnezeu cu privire la cel de-al doilea templu, şi cum s-au împlinit aceste cuvinte?
19 La început se părea că acest al doilea templu avea să fie nesemnificativ în comparaţie cu cel precedent (Hagai 2:3). Dar Iehova a promis: „Voi clătina toate popoarele; şi va veni comoara tuturor neamurilor şi voi umple de slavă casa aceasta . . . Slava din urmă a acestei case va fi mai mare decât a celei dintâi“ (Hagai 2:7, 9). În armonie cu aceste cuvinte, al doilea templu a cunoscut o glorie mai mare. El a durat cu 164 de ani mai mult şi mult mai mulţi închinători din mult mai multe ţări s-au adunat în curţile sale. (Compară cu Faptele 2:5–11.) În zilele regelui Irod s-a început renovarea celui de-al doilea templu, iar curţile acestuia au fost lărgite. Ridicat pe o platformă masivă de piatră şi înconjurat de colonade frumoase, el rivaliza în ce priveşte măreţia cu templul original construit de Solomon. El cuprindea şi o curte exterioară mare pentru oamenii naţiunilor care doreau să i se închine lui Iehova. Un zid de piatră separa această Curte a Neamurilor de curţile interioare rezervate numai israeliţilor.
20. a) De ce onoare remarcabilă s-a bucurat templul reconstruit? b) Ce anume arăta că evreii aveau un punct de vedere greşit cu privire la templu, şi cum a reacţionat Isus la aceasta?
20 Acest al doilea templu s-a bucurat de o onoare specială: Fiul lui Dumnezeu, Isus Cristos, a predat în curţile acestuia. Dar, la fel ca în cazul primului templu, evreii în general nu au avut un punct de vedere corect cu privire la privilegiul lor de a fi păzitori ai casei lui Dumnezeu. De fapt, ei chiar le-au permis negustorilor să facă comerţ în curtea neamurilor. În plus, oamenilor li se permitea să folosească templul drept scurtătură când transportau ceva dintr-o parte în alta a Ierusalimului. Cu patru zile înaintea morţii sale, Isus a curăţat templul de astfel de practici nereligioase, în timp ce spunea: „Oare nu este scris: «Casa Mea se va numi o casă de rugăciune pentru toate popoarele»? Dar voi aţi făcut din ea o peşteră de tâlhari“. — Marcu 11:15–17.
Dumnezeu îşi abandonează definitiv casa pământească
21. Ce a specificat Isus cu privire la templul din Ierusalim?
21 Datorită acţiunii curajoase a lui Isus de susţinere a închinării pure la Dumnezeu, conducătorii religioşi evrei erau hotărâţi să îl ucidă (Marcu 11:18). Ştiind că peste puţin timp avea să fie ucis, Isus le-a spus conducătorilor religioşi evrei: „Iată, vi se lasă casa pustie“ (Matei 23:37, 38). Prin aceasta, el a arătat că, în scurt timp, Dumnezeu nu avea să mai accepte forma de închinare practicată la templul fizic din Ierusalim. Acesta nu avea să mai fie „o casă de rugăciune pentru toate popoarele“. Când discipolii i-au arătat lui Isus clădirile măreţe ale templului, el a spus: „Vedeţi voi toate aceste lucruri? . . . Nu va rămâne aici piatră pe piatră, care să nu fie dărâmată“. — Matei 24:1, 2.
22. a) Cum s-au împlinit cuvintele lui Isus cu privire la templu? b) În loc să-şi pună speranţele într-o cetate pământească, ce au căutat primii creştini?
22 Profeţia lui Isus s-a împlinit 37 de ani mai târziu, în anul 70 e.n., când armatele romane au distrus Ierusalimul şi templul din oraş. Aceasta a furnizat o dovadă remarcabilă că Dumnezeu îşi abandonase într-adevăr casa pământească. Isus nu a profeţit niciodată rezidirea unui alt templu în Ierusalim. Privitor la acea cetate pământească, apostolul Pavel le-a scris creştinilor evrei: „Noi n-avem aici o cetate care rămâne, ci suntem în căutarea celei viitoare“ (Evrei 13:14). Primii creştini au aşteptat cu nerăbdare să facă parte din „Ierusalimul ceresc“ — Regatul lui Dumnezeu, asemănat cu o cetate (Evrei 12:22). Astfel, închinarea adevărată la Iehova nu se mai axează pe un templu fizic de pe pământ. În articolul următor vom analiza templul superior pe care l-a instituit Dumnezeu pentru toţi cei care doresc să i se închine „în duh şi în adevăr“. — Ioan 4:21, 24.
Întrebări recapitulative
◻ Ce relaţii cu Dumnezeu au pierdut Adam şi Eva?
◻ De ce ar trebui să ne intereseze aspectele legate de tabernacol?
◻ Ce învăţăm din activităţile care aveau loc în curtea tabernacolului?
◻ De ce a permis Dumnezeu ca templul său să fie distrus?
[Legenda ilustraţiilor de la paginile 10, 11]
Templul reconstruit de Irod
1. Locul Preasfânt
2. Locul Sfânt
3. Altarul pentru arderea-de-tot
4. Marea turnată
5. Curtea preoţilor
6. Curtea lui Israel
7. Curtea femeilor