CONGREGAȚIE

Grup de persoane adunate pentru un anumit scop sau pentru o anumită activitate. Termenul ebraic redat de obicei în Traducerea lumii noi prin „congregație” este qahál, a cărui rădăcină înseamnă „a chema împreună; a convoca”. (Nu 20:8; De 4:10) De regulă, acest termen este folosit cu referire la un grup organizat, spre exemplu în expresiile „congregația lui Israel” (Le 16:17; Ios 8:35; 1Re 8:14), „congregația adevăratului Dumnezeu” (Ne 13:1) și „congregația lui Iehova”. (De 23:2, 3; Mic 2:5; Nu 20:4; 1Cr 28:8) Qahál poate face referire la diferite tipuri de adunări, cum ar fi adunări religioase (De 9:10; 18:16; 1Re 8:65; Ps 22:25; 107:32), adunări pentru rezolvarea unor chestiuni civile (1Re 12:3) și adunări pentru război. (1Sa 17:47; Eze 16:40) În cartea Eclesiastul, Solomon este numit „convocatorul” (ebr. qohélet). (Ec 1:1, 12) Ca rege, el a convocat sau a adunat poporul pentru a-i aduce închinare lui Iehova; o astfel de ocazie importantă a fost când Solomon și-a chemat supușii la templul nou construit din Ierusalim. (1Re 8:1-5; 2Cr 5:2-6)

În Scripturile grecești creștine, „congregație” este redarea termenului grecesc ekklēsía, din care provine și cuvântul românesc „eclesie” (biserică). Ekklēsía derivă din doi termeni grecești: ek, care înseamnă „afară” și kaléō, care înseamnă „a chema”. Prin urmare, acesta se referă la un grup de persoane chemate împreună sau convocate, fie în mod oficial, fie neoficial. Acest termen este folosit în Faptele 7:38 cu referire la congregația lui Israel; de asemenea, este utilizat și cu referire la „adunarea” pe care argintarul Dimitrie a instigat-o împotriva lui Pavel și a colaboratorilor săi în Efes. (Fa 19:23, 24, 29, 32, 41) Însă, de cele mai multe ori, termenul ekklēsía este folosit cu referire la congregația creștină. El este aplicat congregației creștine în general (1Co 12:28), congregației dintr-un anumit oraș, cum ar fi celei din Ierusalim (Fa 8:1), Antiohia (Fa 13:1) ori Corint (2Co 1:1) sau unui grup adunat în casa cuiva. (Ro 16:5; Flm 2) Așadar, termenul desemnează și congregații creștine individuale sau „congregațiile lui Dumnezeu”. (Fa 15:41; 1Co 11:16) Majoritatea traducerilor românești folosesc termenul „biserică” pentru a se referi la congregația creștină, spre exemplu în 1 Corinteni 16:19. (BC, BS) Însă întrucât multe persoane consideră că biserica este clădirea în care au loc slujbe religioase și nu o congregație întrunită pentru închinare, termenul „biserică” poate induce în eroare.

Termenul grecesc ekklēsía este folosit de obicei în Septuaginta ca traducere a cuvântului ebraic qahál, spre exemplu în Psalmul 22:22. (Compară cu Rbi8-E, n.s.)

Congregația lui Israel. Începând din timpul lui Moise, națiunea Israel a fost numită și congregație. Iehova a stabilit modul în care să fie condusă congregația: nu democratic, de către oameni, ci teocratic, de către însuși Dumnezeu. În acest sens, El a încheiat cu israeliții legământul Legii. (Ex 19:3-9; 24:6-8) Întrucât Moise a fost mediatorul acelui legământ, despre el s-a spus: „Moise ne-a dat o lege, care este o posesiune a congregației lui Iacob”. (De 33:4) Iehova era Judecătorul, Legislatorul și Regele lor. (Is 33:22) Prin urmare, națiunea era o congregație a lui Dumnezeu și putea fi numită „congregația lui Iehova”. (Nu 16:3; 1Cr 28:8)

Uneori, termenul ebraic qahál (congregație) este folosit împreună cu un alt cuvânt ebraic, ʽedáh (adunare). (Le 4:13; Nu 20:8, 10) ʽEdáh provine dintr-un termen de bază care înseamnă „a stabili” și se referă la un grup adunat după cum s-a stabilit; acest cuvânt este folosit în mod frecvent pentru poporul Israel, spre exemplu în expresia ʻadunarea lui Israelʼ. (Ex 12:3) În cazul națiunii Israel, congregația (qahál) era formată din toți cei de naționalitate evreiască (Nu 15:15), în timp ce adunarea (ʽedáh) se pare că era formată atât din israeliți, cât și din străinii care locuiau în mijlocul lor. (Ex 12:19) Așadar, într-o aplicare generală extinsă, se pare că și locuitorii străini care erau circumciși făceau parte din congregație. (Nu 15:14-16)

Totuși, unele persoane nu puteau face parte din „congregația lui Iehova”. Nici un bărbat castrat sau „căruia i-a fost tăiat membrul viril” nu putea intra în congregație; fiii nelegitimi, amoniții și moabiții de sex masculin, „nici chiar din a zecea generație”, nu puteau face parte din congregație. Însă fiii edomiților și ai egiptenilor din „a treia generație” puteau „să intre în congregația lui Iehova”. (De 23:1-8) Excluderea până la „a zecea generație” a descendenților unui fiu nelegitim susținea legea lui Iehova împotriva adulterului. (Ex 20:14) Deși cei mutilați sexual erau excluși din „congregația lui Iehova”, ei puteau găsi mângâiere în cuvintele din Isaia 56:1-7. Desigur, cei care nu erau primiți în „congregația lui Iehova” din Israelul antic, aveau posibilitatea de a ajunge să se bucure de măsurile și binecuvântările stabilite de Iehova pentru oamenii din națiuni în general. (Ge 22:15-18)

Membrilor congregației lui Israel li se arăta îndurare dacă păcătuiau fără voie. Însă erau pedepsiți cu moartea dacă făceau ceva rău în mod deliberat. (Nu 15:27-31) Spre exemplu, cei care refuzau să se purifice când erau necurați din punct de vedere ceremonial, cei care mâncau din carnea jertfelor de comuniune cât timp erau necurați, cei care consumau grăsimea jertfelor ori sânge sau cei care mâncau din lucrurile sfinte cât timp erau necurați trebuiau îndepărtați din congregație și pedepsiți cu moartea. (Nu 19:20; Le 7:21-27; 17:10, 14; 22:3) Erau pedepsiți cu moartea și cei care munceau în ziua de sabat (Ex 31:14), cei care își dădeau urmașii lui Moloh, cei care apelau la mediumuri spiritiste sau la prezicători, cei care săvârșeau anumite fapte imorale și cei care nu se ʻmâhneauʼ pentru Ziua Ispășirii, celebrată anual. (Le 20:1-6, 17, 18; 23:27-30; vezi și Ex 30:31-33; Le 17:3, 4, 8, 9; 18:29; 19:5-8.)

Congregația lui Israel era alcătuită din persoane individuale, însă națiunea era compusă din triburi, familii și case. Incidentul în care a fost implicat Acan pare să prezinte această formă de organizare; atunci întregul Israel s-a prezentat, trib după trib, familie după familie, casă după casă, bărbat după bărbat, până când Acan a fost identificat ca răufăcător. (Ios 7:10-19)

În Israel erau numiți reprezentanți care să acționeze în favoarea poporului. (Ezr 10:14) „Căpeteniile triburilor” au prezentat ofrande după montarea tabernacolului. (Nu 7:1-11) Preoții, leviții și „căpeteniile poporului” și-au pus sigiliul pentru a oficia ʻpromisiunea solemnăʼ din timpul lui Neemia. (Ne 9:38–10:27) În timpul peregrinării Israelului prin pustiu, 250 dintre ʻcăpeteniile adunării, cei chemați mereu la sfat, bărbați cu renumeʼ s-au adunat împreună cu Core, Datan, Abiram și On împotriva lui Moise și Aaron. (Nu 16:1-3) Respectând directiva divină, Moise a ales 70 dintre bătrânii lui Israel care erau supraveghetori, pentru a-l ajuta să poarte „povara poporului”, pe care nu o putea duce singur. (Nu 11:16, 17, 24, 25) În Leviticul 4:15 sunt menționați „bătrânii adunării”; se pare că bătrânii națiunii, căpeteniile, judecătorii și supraveghetorii acționau ca reprezentanți ai poporului. (Nu 1:4, 16; Ios 23:2; 24:1)

În pustiu erau folosite două trompete de argint pentru convocarea adunării și pentru pornirea taberei. Când se suna din ambele trompete, întreaga adunare trebuia să se prezinte în fața lui Moise, la intrarea cortului întâlnirii. Când se suna dintr-o singură trompetă, doar „căpeteniile miilor lui Israel” trebuiau să se prezinte acolo. (Nu 10:1-4) Uneori regii convocau adunări (1Re 8:5; 2Cr 20:4, 5); de exemplu, Ezechia a folosit alergători pentru a chema poporul la Ierusalim, să participe la marea sărbătoare a Paștelui din zilele sale. (2Cr 30:1, 2, 10-13)

Secole mai târziu, corpul judecătoresc al Sanhedrinului avea o putere considerabilă; acesta era compus din 71 de membri: marele preot și alți 70 de bărbați de seamă ai națiunii, „adunarea bătrânilor poporului”. (Mt 26:59; Lu 22:66)

În vremea exilului babilonian sau imediat după aceea, iudeii au început să folosească sinagogile ca locuri de adunare. Cu timpul, au fost înființate sinagogi în diverse locuri; spre exemplu, Isus a predat în sinagoga din Nazaret. (Lu 4:16-21) Sinagogile erau atât școli unde se citeau și se predau Scripturile, cât și locuri de rugăciune și unde i se aduceau laude lui Dumnezeu. (Fa 15:21; vezi SINAGOGĂ.)

Congregația lui Israel se bucura de un statut aparte. Moise i-a amintit națiunii: „Tu ești un popor sfânt pentru Iehova, Dumnezeul tău. Dintre toate popoarele care sunt pe fața pământului, pe tine te-a ales Iehova, Dumnezeul tău, să devii poporul său, o proprietate specială”. (De 7:6) Însă congregația iudaică a încetat să mai fie congregația lui Dumnezeu, fiind abandonată după ce l-a respins pe Fiul său. (Fa 4:24-28; 13:23-29; Mt 21:43; 23:37, 38; Lu 19:41-44)

Congregația creștină a lui Dumnezeu. Înainte ca națiunea iudaică să fie respinsă și să își piardă poziția de congregație a lui Dumnezeu, Isus Cristos a spus că el este „stânca” pe care își va zidi „congregația”. (Mt 16:18) Acesta este și modul în care Petru, căruia Isus îi vorbea, a înțeles lucrurile, deoarece apostolul l-a identificat mai târziu pe Isus ca „piatra” figurativă care a fost respinsă de oameni, dar care a fost „aleasă și prețioasă înaintea lui Dumnezeu” și „piatra unghiulară de temelie” pe care oamenii își pot baza credința fără a fi dezamăgiți. (1Pe 2:4-6; Ps 118:22; Is 28:16) Și Pavel a spus cu certitudine că Isus Cristos este temelia pe care e zidită congregație creștină. (Ef 2:19-22; 1Co 3:11) Întrucât îi aparține lui Iehova, ea este numită pe bună dreptate „congregația lui Dumnezeu”. (Fa 20:28; Ga 1:13)

Congregația creștină (gr. ekklēsía) este întemeiată pe Cristos și îl are pe el drept cap. Biblia spune: „El [Dumnezeu] a pus totul sub picioarele sale și l-a făcut cap peste toate lucrurile, spre folosul congregației, care este corpul său, plinătatea celui care împlinește totul în toți”. (Ef 1:22, 23; vezi și Col 1:18.)

La Penticosta din 33 e.n., congregația creștină a lui Dumnezeu a luat locul congregației lui Israel, când spiritul sfânt a fost turnat peste continuatorii lui Isus în Ierusalim. Primii viitori membri ai acelei congregații au fost aleși la scurt timp după botezul lui Isus, la începutul serviciului său pământesc. (Fa 2:1-4; Ioa 1:35-43) Dintre primii săi discipoli, Isus a ales 12 apostoli (Lu 6:12-16), iar mai târziu l-a ales pe Saul din Tars, care a devenit „apostol al națiunilor”. (Fa 9:1-19; Ro 11:13) Cei 12 apostoli fideli ai Mielului Isus Cristos, printre care și Matia, care l-a înlocuit pe Iuda, formează temelia secundară a congregației creștine. (Fa 1:23-26; Re 21:1, 2, 14)

Această congregație este numită „congregația întâilor născuți care au fost înscriși în ceruri”, al căror număr complet este de 144 000, sub Cristos, capul. (Ev 12:23; Re 7:4) Cei aleși „au fost cumpărați dintre oameni” pentru a înfăptui o lucrare specială aici, pe pământ, iar apoi să i se alăture lui Cristos în ceruri, ca mireasă a lui. Așa cum existau cerințe pentru cei care făceau parte din congregația de evrei a lui Dumnezeu, există cerințe și pentru membrii congregației creștine a lui Dumnezeu. Aceștia sunt virgini din punct de vedere spiritual și îl urmează neîncetat pe Mielul Isus Cristos oriunde merge. „În gura lor nu s-a găsit minciună. Ei sunt fără pată.” (Re 14:1-5)

Membrii congregației creștine a lui Dumnezeu sunt aleși de Iehova. (Ro 8:30; 2Te 2:13) Primii dintre ei au fost chemați din mijlocul congregației iudaice respinse, care nu l-a acceptat pe Fiul lui Dumnezeu ca Mesia. Apoi însă, începând cu Corneliu în 36 e.n., membrii congregației creștine au fost aleși și dintre națiuni, astfel că Pavel a putut spune pe bună dreptate: „Nu există nici iudeu, nici grec, nu există nici sclav, nici om liber, nu există nici bărbat, nici femeie, pentru că toți sunteți una în unitate cu Cristos Isus”. (Ga 3:28; Fa 10:34, 35; Ro 10:12; Ef 2:11-16) Congregația lui Israel funcționa pe baza legământului Legii, legământ mediat de Moise, împlinit de Cristos și înlăturat de Iehova Dumnezeu (Mt 5:17; 2Co 3:14; Col 2:13, 14), însă membrii congregației creștine a lui Dumnezeu au parte de binecuvântările noului legământ, mediat de Mai Marele Moise, Isus Cristos. (Mt 26:28; Ev 12:22-24; Fa 3:19-23) De asemenea, preoții și regii din Israel erau unși cu ulei (Ex 30:22-30; 2Re 9:6), dar cei aleși de Dumnezeu ca membri ai congregației creștine sunt unși cu spirit sfânt (2Co 1:21, 22; 1Io 2:20) și sunt adoptați ca fii de Iehova Dumnezeu. (Ef 1:5)

Congregația evreilor era alcătuită în general din israeliți naturali. Cei care formează congregația de creștini unși a lui Dumnezeu sunt israeliți spirituali, alcătuind triburile Israelului spiritual. (Re 7:4-8) Întrucât majoritatea israeliților naturali l-au respins pe Isus Cristos, „nu toți cei care provin din Israel sunt cu adevărat «Israel»”, adică Israelul spiritual. (Ro 9:6-9) Pavel a spus despre congregația creștină a lui Dumnezeu, compusă din iudei spirituali: „Iudeu nu este cel ce e așa pe dinafară și circumcizie nu este cea dinafară, din carne, ci iudeu este cel ce e așa pe dinăuntru, iar circumcizia lui este aceea a inimii, prin spirit”. (Ro 2:28, 29)

Când Scripturile grecești creștine vorbesc despre „congregație” în sens general, se referă de obicei la cei 144 000 de continuatori unși ai lui Cristos, fără a-l include și pe Isus însuși. (Ef 5:32; Ev 12:23, 24) Totuși, cuvintele inspirate ale lui David din Psalmul 22:22 sunt aplicate în Evrei 2:12 la Isus Cristos; aceasta arată că termenul „congregație” îl poate include și pe capul acesteia, Isus Cristos. Citând parțial cuvintele lui David, scriitorul cărții Evrei spune: „Pentru că atât cel care sfințește, cât și cei care sunt sfințiți provin toți dintr-unul singur și, de aceea, [lui Isus Cristos] nu-i este rușine să-i numească «frați», zicând: «Voi proclama numele tău fraților mei, te voi lăuda în mijlocul congregației prin cântări»”. (Ev 2:11, 12) La fel ca David, care era un membru al congregației lui Israel, în mijlocul căreia îl lăuda pe Iehova, și Isus Cristos poate fi privit ca făcând parte din congregația spirituală, în care ceilalți membri sunt numiți „frați” ai săi. (Compară cu Mt 25:39, 40) David aparținea congregației israelite a lui Iehova Dumnezeu, din care a făcut parte și Isus Cristos când a fost pe pământ și cărei membri le-a predicat el. O rămășiță din acea congregație a devenit parte a congregației lui Isus.

Organizarea congregației creștine. Deși existau congregații creștine ale lui Dumnezeu în diverse locuri, acestea nu funcționau independent unele de celelalte, ci toate se supuneau autorității corpului de guvernare creștin de la Ierusalim. Acest corp de guvernare era format din apostolii și bătrânii congregației din Ierusalim, neexistând grupuri rivale care să încerce să supravegheze congregația de altundeva. Problema circumciziei a fost înaintată spre analizare fidelului corp de guvernare creștin din secolul I e.n. Când acesta, îndrumat de spiritul sfânt, a luat o hotărâre, decizia a fost acceptată de toate congregațiile creștine, care au respectat-o de bunăvoie. (Fa 15:22-31)

Corpul de guvernare creștin din Ierusalim trimitea reprezentanți itineranți. Astfel, Pavel și alții făceau cunoscută decizia menționată mai sus, luată de corpul de guvernare. „Străbătând orașele, ei le transmiteau celor de acolo hotărârile luate de apostolii și de bătrânii din Ierusalim și-i îndemnau să le respecte.” Care a fost efectul? „Astfel, congregațiile se întăreau în credință și creșteau la număr zi de zi.” (Fa 16:4, 5) Cu ceva timp înainte, când apostolii „au auzit la Ierusalim că Samaria primise cuvântul lui Dumnezeu, i-au trimis la ei pe Petru și pe Ioan, care au coborât și s-au rugat ca ei să primească spirit sfânt”. (Fa 8:14, 15)

Congregațiile respectau îndeaproape îndrumările corpului creștin de guvernare, care supraveghea numirea bătrânilor. (Tit 1:1, 5) Astfel, sub îndrumarea corpului de guvernare condus de spiritul sfânt, în fiecare congregație au fost numiți supraveghetori și ajutoare pentru ei, slujitori auxiliari. Bărbații numiți în aceste poziții de încredere și răspundere trebuiau să îndeplinească anumite cerințe. (1Ti 3:1-13; Tit 1:5-9) Reprezentanții itineranți ai corpului de guvernare, cum a fost și Pavel, îl urmau pe Cristos și dădeau un bun exemplu. (1Co 11:1; Flp 4:9) De fapt, toți supraveghetorii spirituali trebuiau să devină „exemple pentru turmă” (1Pe 5:2, 3), să manifeste grijă iubitoare pentru membrii congregației (1Te 2:5-12) și să le fie de un real ajutor celor bolnavi din punct de vedere spiritual. (Ga 6:1; Iac 5:13-16; vezi BĂTRÂN; SUPRAVEGHETOR; SLUJITOR.)

Prin urmare, așa cum a organizat congregația lui Israel sub supravegherea unor bătrâni, a unor căpetenii, a unor judecători și a unor supraveghetori (Ios 23:2), Iehova a încredințat supravegherea congregației creștine bătrânilor numiți în aceste poziții de încredere. (Fa 14:23) Le fel cum uneori bărbații cu răspundere acționau ca reprezentanți ai întregii congregații a lui Israel, spre exemplu în chestiuni judiciare (De 16:18), Dumnezeu a stabilit ca fiecare congregație creștină să fie reprezentată în astfel de chestiuni de către bărbații cu răspundere numiți în poziții de autoritate prin spiritul sfânt. (Fa 20:28; 1Co 5:1-5) Însă, dacă între membrii congregației creștine a lui Dumnezeu apăreau neînțelegeri, cuvintele lui Isus Cristos consemnate în Matei 18:15-17 (rostite înainte ca Dumnezeu să respingă congregația iudaică și, prin urmare, aplicabile inițial la ea) serveau ca îndrumar pentru rezolvarea acestor probleme.

Iehova Dumnezeu a așezat mădularele ʻcorpuluiʼ spiritual al lui Cristos „așa cum i-a plăcut”. Pavel a spus: „Pe acestea Dumnezeu le-a pus în congregație: în primul rând apostoli, în al doilea rând profeți, în al treilea rând învățători, apoi lucrări de putere, după aceea darul de a vindeca, ajutoare folositoare, capacitatea de a conduce și diferite limbi”. Nu toți membrii congregației creștine îndeplineau același rol, însă toți erau necesari. (1Co 12:12-31) Pavel a explicat că numirea apostolilor, a profeților, a evanghelizatorilor, a păstorilor și a învățătorilor în congregația creștină era „în vederea îndreptării sfinților, pentru a le sluji altora, pentru a zidi corpul lui Cristos, până când vom ajunge toți la unitate în credință și în cunoașterea exactă a Fiului lui Dumnezeu, la starea de om matur, la măsura staturii plinătății lui Cristos”. (Ef 4:11-16)

Congregația lui Israel a primit poruncile lui Dumnezeu și a învățat că „omul trăiește nu numai cu pâine, ci omul trăiește cu orice exprimare a gurii lui Iehova”. (De 8:1-3) Și Isus Cristos a recunoscut că omul nu poate trăi doar cu pâine, ci are nevoie de „orice cuvânt care iese din gura lui Iehova”. (Mt 4:1-4) Drept urmare, a fost stabilită modalitatea prin care congregația creștină să primească hrana spirituală necesară; însuși Cristos a menționat „sclavul” prin care această hrană avea să le fie distribuită ʻservitorilorʼ. În profeția lui Isus despre prezența sa și despre ʻîncheierea acestui sistemʼ, el a arătat că, la venire, „stăpânul” îl va numi pe acest ʻsclav fidel și prevăzătorʼ „peste toate bunurile sale”. (Mt 24:3, 45-47)

Adunările în care i se aducea închinare lui Iehova și se învăța legea erau foarte importante pentru congregația lui Israel. (De 31:12; Ne 8:1-8) În mod asemănător, întrunirile pentru închinarea la Iehova și pentru studierea Scripturilor sunt un aspect esențial pentru congregația creștină a lui Dumnezeu. Scriitorul cărții Evrei și-a avertizat cititorii să nu neglijeze întrunirile. (Ev 10:24, 25) Activitățile desfășurate în sinagogile iudaice includeau atât citirea și predarea Scripturilor, cât și adresarea de rugăciuni și laude lui Dumnezeu. Aceste activități au continuat și în congregația creștină, dar fără toate ritualurile suplimentare care au început să se practice în sinagogi. În sinagogi nu exista o clasă clericală, ci orice bărbat iudeu devotat putea citi și explica Scripturile. Tot la fel, în congregația creștină timpurie nu se făcea vreo separare între clerici și laici. Nici în sinagogi, nici în congregații, femeile nu puteau preda și nu aveau autoritate asupra bărbaților. (1Ti 2:11, 12)

Păstrarea ordinii la întrunirile congregației creștine a lui Dumnezeu se armoniza cu faptul că Iehova, cel care le-a poruncit continuatorilor lui Cristos să se întrunească, „nu este un Dumnezeu al dezordinii, ci al păcii”. Menținerea ordinii era, de asemenea, spre beneficiul spiritual al tuturor celor din auditoriu. (1Co 14:26-35, 40; vezi ADUNARE.)