ÎNCHINARE

Manifestare a venerației, act prin care se acordă onoare și respect reverențios. Adevărata închinare adusă Creatorului implică fiecare aspect al vieții. Apostolul Pavel le-a scris corintenilor: „Fie că mâncați, fie că beți, fie că faceți orice altceva, faceți toate lucrurile spre gloria lui Dumnezeu”. (1Co 10:31)

Când l-a creat pe Adam, Iehova Dumnezeu nu a stabilit o anumită procedură sau un ritual prin care omul perfect să se apropie de El în închinare. Adam putea să-i slujească, sau să-i aducă închinare, Creatorului și Tatălui său ceresc înfăptuind cu fidelitate voința Sa. Totuși, mai târziu, Iehova i-a dat națiunii Israel instrucțiuni precise cu privire la modul în care să se apropie de el și să i se aducă închinare, instrucțiuni care prevedeau jertfe de animale, o preoție și un sanctuar. (Vezi APROPIEREA DE DUMNEZEU.) Toate acestea au fost însă doar „o umbră a lucrurilor bune viitoare, . . . nu realitatea acestor lucruri”. (Ev 10:1) Aspectul cel mai important a fost întotdeauna manifestarea credinței – înfăptuirea voinței lui Iehova Dumnezeu –, nu practicarea unor ritualuri sau ceremonii. (Mt 7:21; Iac 2:17-26)

Profetul Mica a spus: „Cu ce voi veni înaintea lui Iehova? Cu ce mă voi pleca înaintea Dumnezeului din înălțimi? Voi veni înaintea lui cu ofrande arse, cu viței de un an? Își va găsi Iehova plăcerea în mii de berbeci, în zeci de mii de râuri de ulei? Voi da oare întâiul meu născut pentru răzvrătirea mea, rodul pântecelui meu pentru păcatul sufletului meu? El ți-a spus, omule pământean, ce este bine. Și ce altceva cere Iehova de la tine, decât să practici dreptatea, să iubești bunătatea și să umbli modest cu Dumnezeul tău?”. (Mi 6:6-8; compară cu Ps 50:8-15, 23.)

Termenii ebraici și grecești. Majoritatea termenilor ebraici și grecești care transmit ideea de închinare se pot folosi și cu referire la alte acțiuni, sensul lor fiind stabilit de context.

Unul dintre termenii ebraici este ʽavád, care, în esență, înseamnă „a sluji”. (Ge 14:4; 15:13; 29:15) A-i sluji, sau a-i aduce închinare, lui Iehova presupunea a respecta toate poruncile sale, a îndeplini voința sa, acordându-i devoțiune exclusivă. (Ex 19:5; De 30:15-20; Ios 24:14, 15) Prin urmare, participarea la vreun ritual sau act de devoțiune săvârșit pentru un alt dumnezeu echivala cu abandonarea închinării adevărate. (De 11:13-17; Ju 3:6, 7)

Alt termen ebraic ce poate exprima ideea de închinare este hiștaḥawáh, al cărui sens de bază este „a se pleca” (Ge 18:2), „a face o plecăciune; a se prosterna”. (Vezi PLECĂCIUNE.) Deși, uneori, reprezenta doar un gest de respect sau de politețe (Ge 19:1, 2; 33:1-6; 37:9, 10), gestul cuiva de a se pleca putea fi și un act de închinare, făcut în semn de venerație, supunere și recunoștință față de Dumnezeu. Când este folosit cu referire la Dumnezeul adevărat sau la zeii falși, termenul hiștaḥawáh este, în unele contexte, pus în legătură cu oferirea de jertfe și cu adresarea de rugăciuni. (Ge 22:5-7; 24:26, 27; Is 44:17) Aceasta sugerează că era ceva obișnuit ca o persoană să se plece, sau să se prosterneze, când se ruga sau aducea jertfe. (Vezi RUGĂCIUNE.)

Sensul de bază al rădăcinii ebraice sagád (Is 44:15, 17, 19; 46:6) este de „a se prosterna”. Echivalentul arameic este folosit de obicei cu sensul de a aduce închinare. (Da 3:5-7, 10-15, 18, 28) Însă, în Daniel 2:46, termenul este folosit cu referire la gestul regelui Nebucadnețar prin care i-a adus omagiu profetului Daniel, căzând cu fața la pământ.

Verbul grecesc latreúō (Lu 1:74; 2:37; 4:8; Fa 7:7) și substantivul latreía (Ioa 16:2; Ro 9:4) transmit ideea de a îndeplini un serviciu sacru, nu un serviciu legat de lucrurile laice, obișnuite ale vieții.

Cuvântul grecesc proskynéō este un echivalent apropiat al termenului ebraic hiștaḥawáh, exprimând ideea de plecăciune, prosternare, iar, uneori, de închinare. Termenul proskynéō este folosit cu referire la gestul de a se pleca pe care îl face un sclav înaintea unui rege (Mt 18:26), dar și cu referire la actul pe care Satan i l-a cerut lui Isus când i-a oferit toate regatele lumii și gloria lor. (Mt 4:8, 9) Dacă Isus s-ar fi plecat în fața Diavolului ar fi însemnat că se supune acestuia, devenind astfel slujitorul lui. Dar Isus a refuzat, spunând: „Pleacă, Satan! Căci este scris: «Lui Iehova, Dumnezeul tău, să te închini [o formă a gr. proskynéō sau, în pasajul din Deuteronomul citat de Isus, a ebr. hiștaḥawáh] și numai pentru el să îndeplinești un serviciu sacru [o formă a gr. latreúō sau a ebr. ʽavád]»”. (Mt 4:10: De 5:9; 6:13) În mod asemănător, a te închina „fiarei” și „imaginii” ei, sau a te pleca înaintea acestora, înseamnă a le sluji, deoarece închinătorii lor sunt identificați ca susținători ai „fiarei” și ai „imaginii” ei printr-un semn pe mână (cu care cineva slujește) sau pe frunte (un semn vizibil pentru toți). Având în vedere că autoritatea fiarei provine de la Diavol, a aduce închinare fiarei înseamnă, în realitate, a-i aduce închinare, sau a-i sluji, Diavolului. (Re 13:4, 15-17; 14:9-11)

Alte cuvinte grecești folosite în legătură cu închinarea derivă din termenii eusebéō, thrēskeúō și sébomai. Termenul eusebéō înseamnă „a acorda devoțiune sfântă”, sau „a venera, a adora”. (Vezi DEVOȚIUNE SFÂNTĂ.) În Faptele 17:23, acest termen este folosit cu referire la devoțiunea sfântă, sau la venerația, pe care atenienii o acordau „unui Dumnezeu necunoscut”. Din termenul thrēskeúō derivă substantivul thrēskeía, care are sensul de „formă de închinare”, fie adevărată, fie falsă. (Fa 26:5; Col 2:18) O caracteristică importantă a închinării adevărate practicate de creștini era interesul sincer față de săraci și separarea completă de lumea lipsită de pietate. (Iac 1:26, 27) Verbul sébomai (Mt 15:9; Mr 7:7; Fa 18:7; 19:27) și termenul înrudit sebázomai (Ro 1:25) înseamnă „a adora; a venera; a se închina”. Substantivul sébasma desemna obiectul închinării sau ale devoțiunii. (Fa 17:23; 2Te 2:4) Alți doi termeni proveniți din această rădăcină verbală, având prefixul Theós, Dumnnezeu, sunt theosebḗs, care înseamnă literalmente „cel ce îl venerează pe Dumnezeu” (Ioa 9:31), și theosébeia, „venerație față de Dumnezeu”. (1Ti 2:10)

Închinarea acceptată de Dumnezeu. Iehova Dumnezeu acceptă doar închinarea celor a căror conduită este în armonie cu voința sa. (Mt 15:9; Mr 7:7) Cristos Isus i-a spus unei femei samaritene: „Vine ceasul când nu vă veți închina Tatălui nici pe muntele acesta [Garizim], nici în Ierusalim. Voi vă închinați la ce nu cunoașteți, noi ne închinăm la ce cunoaștem . . . Totuși, vine ceasul, și acesta este acum, când închinătorii adevărați i se vor închina Tatălui cu spirit și cu adevăr, căci astfel de închinători caută Tatăl. Dumnezeu este Spirit și cei care i se închină trebuie să i se închine cu spirit și cu adevăr”. (Ioa 4:21-24)

Cuvintele lui Isus arată cu claritate că adevărata închinare nu depinde de lucruri vizibile sau de locuri geografice. În loc să se bazeze pe ceea ce poate vedea sau atinge, un închinător adevărat manifestă credință; el își păstrează atitudinea plină de venerație indiferent de locul în care se află sau de obiectele din fața sa. El nu se închină cu ajutorul unui lucru vizibil sau palpabil, ci cu spirit. El cunoaște adevărul revelat de Dumnezeu, astfel că închinarea sa este în armonie cu adevărul. Întrucât a ajuns să-l cunoască pe Dumnezeu prin intermediul Bibliei și vede modul în care acționează spiritul lui Dumnezeu în viața sa, cel care ʻse închină cu spirit și cu adevărʼ în mod categoric ‘se închină la ce cunoaște’.