MORMÂNT, I
Loc de înmormântare. În general, termenul „mormânt” se referă la o groapă săpată în pământ pentru înhumarea celor decedați. Însă evreii și alte popoare din Orient obișnuiau să folosească drept locuri de înmormântare peșteri naturale, morminte săpate în stâncă sau cripte. Termenul ebraic folosit de regulă pentru mormânt este qéver și poate desemna fie un loc de înmormântare individual, fie un cimitir. (Ge 23:7-9; Ier 8:1; 26:23) Cu sens similar este și termenul înrudit qevuráh, indiferent că e vorba de un mormânt săpat în pământ sau de unul săpat în stâncă. (Ge 35:20; 1Sa 10:2)
În greacă, termenul folosit în mod obișnuit pentru mormânt ca loc de înmormântare este táphos (Mt 28:1), iar verbul corespunzător, cu sensul de „a îngropa”, este tháptō. (Mt 8:21, 22) Alți termeni sunt mnḗma (Lu 23:53, n.s.) și mnēmeíon (Lu 23:55, n.s.), care provin dintr-un verb ce înseamnă „a aminti”.
Acești termeni ebraici și grecești desemnează un mormânt individual, sau un loc de înmormântare, și sunt deseori folosiți la plural cu referire la mai multe morminte de acest fel. Ei se deosebesc net de termenul ebraic şeʼốl și echivalentul lui grecesc, haídēs, care se referă la mormântul comun al omenirii și, prin urmare, sunt folosiți întotdeauna la singular. Din acest motiv, multe traduceri moderne nu au urmat modelul dat de King James Version, în care termenii şeʼốl și haídēs sunt redați alternativ prin cuvintele „iad”, „mormânt” și „groapă”, ci fie transliterează pur și simplu termenii, fie folosesc expresii precum „locuința morților” (BC, TLN). Biblia –Traducerea lumii noi (ediția revizuită) redă termenii şeʼốl și haídēs prin cuvântul „Mormânt”, scris cu inițială majusculă. (Vezi MORMÂNT, II.)
Totuși, întrucât, potrivit Bibliei, o persoană ajunge în Șeol când este depusă în mormântul său, cuvintele referitoare la locuri de înmormântare sunt folosite în paralel cu termenul Șeol, dar nu ca echivalent al acestuia. (Iov 17:1, 13-16; 21:13, 32, 33; Ps 88:3-12)
În Romani 3:13, apostolul Pavel citează cuvintele din Psalmul 5:9, unde „gâtlejul” oamenilor răi și înșelători este asemănat cu un „mormânt deschis”. Așa cum un mormânt deschis este un loc al morții și al putrezirii, tot așa gâtlejul celor răi e plin de vorbe care ucid, întinează și corup. (Compară cu Mt 15:18-20.)
Evreii obișnuiau să văruiască mormintele pentru ca trecătorii să nu le atingă din greșeală și astfel să devină necurați. Mormintele din apropierea Ierusalimului erau văruite cu o lună înainte de Paște, ca nu cumva o persoană, atingând din greșeală vreun mormânt, să devină necurată în această perioadă specială dedicată închinării la Iehova. Făcând referire la acest obicei, Isus i-a asemănat pe scribi și farisei cu mormintele văruite pentru a arăta că păreau drepți pe dinafară, dar pe dinăuntru erau „plini de ipocrizie și de nelegiuire”. (Mt 23:27, 28)
Deși mormântul este asemănat cu o groapă din care omul își dorește în mod firesc să fie eliberat, Iov vorbește despre disperarea oamenilor care suferă și care, neavând o speranță clară sau neînțelegând scopurile Creatorului, își doresc moartea și „sunt fericiți când găsesc mormântul”. (Iov 3:21, 22) Această atitudine contrastează în mod izbitor cu cea a oamenilor care și-au dedicat viața pentru a-i sluji Creatorului și au manifestat credință în promisiunea învierii. (Ps 16:9-11; Fa 24:15; Flp 1:21-26; 2Ti 4:6-8; Ev 11:17-19; vezi ÎNMORMÂNTARE, LOCURI DE ÎNMORMÂNTARE.)
Păstrare în amintire. Spre deosebire de termenul táphos, care transmite ideea de înmormântare, termenii grecești pentru mormânt mnḗma (Lu 23:53, n.s.) și mnēmeíon (Lu 23:55, n.s.) subliniază ideea păstrării în amintire a celui decedat, îndeosebi de către Dumnezeu. Aceștia pot fi redați și prin „mormânt de amintire” și par să sugereze mai mult ideea de permanență decât táphos. Termenii sunt înrudiți cu latinescul monumentum.
În Word Pictures in the New Testament (1932, vol. V, p. 87), A.T. Robertson precizează: „Taphos (mormânt) redă ideea de înmormântare (thapto, a înmormânta) ca în Matei 23:27, iar mnemeion (de la mnaomai, mimnesko, a aminti) reprezintă un mormânt de amintire, comemorativ (mormântul ca monument funerar)”. Cuvântul mnḗma, care este înrudit cu termenul mnēmeíon, pare să aibă un sens similar, referindu-se, de asemenea, la „un monument sau o placă realizate în amintirea unui lucru sau a unei persoane decedate, prin urmare la un monument funerar și deci la un mormânt”. (Vine’s Expository Dictionary of Old and New Testament Words, 1981, vol. 2, p. 173)
Un astfel de mormânt putea fi săpat în pământ sau, așa cum era deseori cazul la evrei, putea fi o peșteră naturală sau o cameră funerară săpată în stâncă. (Compară cu Fa 7:16 și Ge 23:19, 20.) Cu excepția mormintelor regilor, mormintele evreiești se aflau de obicei în afara orașelor. Acest lucru reiese și din Scripturile grecești creștine. În afară de pasajul din Fa 2:29, în care este menționat mormântul regelui David, toate pasajele care fac referire la astfel de morminte arată că ele se aflau în afara orașelor. Întrucât se găseau în locuri retrase și erau evitate de evrei pentru a nu deveni necurați din punct de vedere ceremonial, în aceste cimitire umblau persoane nebune sau demonizate. (Mt 8:28; Mr 5:5)
Nu erau ornamentate. Deși mormintele evreiești aveau rolul de a păstra amintirea persoanelor decedate, de regulă, acestea nu erau bogat decorate sau ostentative. Unele erau atât de simple și de discrete, încât oamenii nici nu-și dădeau seama când călcau pe ele. (Lu 11:44) Popoarele păgâne din jur aveau obiceiul de a-și împodobi cât mai extravagant mormintele, potrivit propriilor circumstanțe. În schimb, cele mai vechi morminte evreiești descoperite se remarcă prin simplitate, și aceasta deoarece modul de închinare al evreilor nu permitea venerarea morților și nu susținea credința într-o existență conștientă după moarte într-o lume a spiritelor. Această credință era promovată de egipteni, canaaniți și babilonieni. Mulți critici susțin că, încă de timpuriu, închinarea practicată de națiunea Israel era una sincretistă, adică un amestec de credințe contradictorii, ce se dezvoltase prin asimilarea unor doctrine și practici ale unor religii mai vechi. Totuși, simplitatea ce caracterizează mormintele evreiești constituie o mărturie în plus a rezistenței evreilor în fața acestor influențe religioase corupătoare. Au existat, desigur, și devieri. Isus a arătat că scribii și fariseii din vremea sa împodobeau mormintele profeților și ale altor persoane. (Mt 23:29, 30) Influențați de greci și de romani, oamenii înstăriți din acea vreme aveau tendința de a-și face morminte somptuoase.
Pe lângă mormântul lui Ioan Botezătorul (Mr 6:29), Scripturile grecești creștine menționează mormântul lui Lazăr și mormântul lui Isus. Mormântul lui Lazăr era un mormânt evreiesc tipic, o grotă a cărei intrare era acoperită cu o piatră. Presupunând că acest mormânt era similar cu cele găsite în Palestina, intrarea lui era relativ mică. Contextul arată că mormântul se afla în afara satului. (Ioa 11:30-34, 38-44)
Mormântul lui Isus. Trupul lui Isus a fost pus într-un mormânt nou ce îi aparținea lui Iosif din Arimateea. Mormântul nu era o grotă naturală, ci era o cavitate săpată în stâncă, într-o grădină aflată nu departe de locul unde Isus a fost țintuit pe stâlp. Intrarea în mormânt era acoperită cu o piatră mare, de formă circulară, ca în cazul altor morminte. (Mt 27:57-60; Mr 16:3, 4; Ioa 19:41, 42) În pereții mormântului erau, probabil, săpate bănci asemănătoare unor rafturi sau nișe verticale, în care urmau să fie depuse trupurile. (Compară cu Mr 16:5.)
În ce privește locul unde s-a aflat mormântul lui Isus, există două ipoteze principale. Potrivit tradiției, acesta s-ar fi aflat pe locul unde astăzi se găsește Biserica Sfântului Mormânt. Celălalt loc este cunoscut sub numele de Mormântul din grădină. Acesta este săpat într-o stâncă mare situată pe versantul unui deal din afara orașului. Totuși nu există dovezi sigure că mormântul lui Isus s-ar fi aflat cu adevărat în vreunul dintre aceste locuri. (Vezi GOLGOTA.)
„Mormintele s-au deschis” la moartea lui Isus. Pasajul din Matei 27:52, 53, potrivit căruia „mormintele s-au deschis” după un cutremur ce a avut loc la moartea lui Isus, a fost îndelung dezbătut, unii susținând că a avut loc o înviere. Cu toate acestea, comparând acest pasaj cu versetele biblice referitoare la înviere, reiese în mod clar că pasajul respectiv nu descrie o înviere, ci doar precizează că trupurile din acele morminte au fost aruncate afară. Incidente similare s-au produs mai recent în 1949, în Ecuador, și în 1962, în Sonsón (Columbia), când 200 de cadavre dintr-un cimitir au fost aruncate afară din morminte în urma unui cutremur violent. (El Tiempo, Bogotá, Columbia, 31 iulie 1962)
În memoria lui Dumnezeu. Referitor la învierea ‘tuturor celor din morminte’, în Ioan 5:28, este folosit cuvântul mnēmeíon (și nu táphos), ceea ce este cât se poate de potrivit, deoarece termenul mnēmeíon conține ideea de amintire, ce contrastează izbitor cu respingerea totală și ștergerea completă din memorie, simbolizate de Gheena. (Mt 10:28; 23:33; Mr 9:43) Importanța pe care evreii o acordau înmormântării (Vezi ÎNMORMÂNTARE, LOCURI DE ÎNMORMÂNTARE.) dovedește preocuparea lor de a fi păstrați îndeosebi în memoria lui Iehova Dumnezeu, fiind convinși că el este „răsplătitorul celor ce îl caută stăruitor”. (Ev 11:1, 2, 6) Pe mormintele evreiești s-au găsit rareori inscripții, iar cele găsite constau deseori doar în numele persoanei decedate. Spre deosebire de regii altor națiuni, regii proeminenți ai lui Iuda n-au lăsat în urmă monumente somptuoase pe care să fie gravate faptele lor vitejești și laude. Slujitorii fideli din vechime erau în mod evident preocupați ca numele lor să fie înscrise în ‘cartea de amintire’ menționată în Maleahi 3:16. (Compară cu Ec 7:1; vezi NUME.)
Având în vedere ideea de amintire transmisă de termenii grecești mnḗma și mnēmeíon (traduși prin „mormânt”), cuvintele răufăcătorului pironit pe stâlp alături de Isus – „adu-ți aminte de mine când vei ajunge în Regatul tău” – capătă un sens și mai profund. (Luca 23:42)