Întrebări de la cititori
Ce ar trebui să facă un creştin când este convocat pentru curtea cu juri?
În organizarea judecătorească a unor ţări se folosesc jurii formate din cetăţeni. Acolo unde este în vigoare acest aranjament, un creştin trebuie să decidă cum să răspundă când i se cere să se prezinte pentru curtea cu juri. Mulţi creştini au decis cu conştiinţa curată că principiile biblice nu interzic înfăţişarea, aşa cum Şadrac, Meşac şi Abed-Nego s-au supus poruncii date de guvernul babilonian de a se înfăţişa pe câmpia Dura şi aşa cum Iosif şi Maria s-au dus la Betleem la porunca autorităţilor romane (Daniel 3:1–12; Luca 2:1–4). Există totuşi unii factori pe care creştinii sinceri îi pot lua în considerare.
Curţile cu juri nu sunt universal valabile. În unele ţări, cauzele civile şi penale sunt rezolvate de un judecător de profesie sau de un complet de judecători. În alte părţi predomină ceea ce este cunoscut sub denumirea de drept cutumiar, iar juriile fac parte din sistemul judiciar. Şi astăzi majoritatea oamenilor au doar o vagă idee despre modul în care sunt selectaţi juraţii şi despre ce anume fac ei. Aşadar este util să vă faceţi o idee generală fie că vi se cere să vă înfăţişaţi în vederea alcătuirii curţii cu juri, fie că nu.
Poporul lui Dumnezeu recunoaşte în Iehova Judecătorul Suprem (Isaia 33:22). În Israelul antic, bărbaţi cu experienţă, integri şi nepărtinitori slujeau ca judecători pentru a rezolva disputele şi pentru a hotărî în chestiuni legale (Exodul 18:13–22; Leviticul 19:15; Deuteronomul 21:18–21). Pe vremea când Isus a fost pe pământ, activitatea judiciară îi revenea Sanhedrinului, tribunalul suprem iudaic (Marcu 15:1; Faptele 5:27–34). Pentru evreul de rând nu exista dispoziţia de a face parte dintr-o curte civilă cu juri.
Alte ţări au folosit jurii formate din cetăţeni. Socrate a fost judecat de 501 juraţi. Şi în Republica Romană au existat curţi cu juri, dar ele au fost abolite în perioada împăraţilor. Mai târziu, regele Henric al III-lea al Angliei a dispus ca un acuzat să fie judecat de vecinii lui. Se presupunea că, întrucât ei îl cunoşteau pe acuzat, judecata lor avea să fie mai dreaptă decât procedurile prin care acesta încerca să-şi demonstreze nevinovăţia duelându-se sau supravieţuind vreunei ordalii. Odată cu trecerea timpului, sistemul juraţilor s-a schimbat într-un aranjament în care un grup de cetăţeni trebuia să audieze un caz şi să ajungă la un verdict pe baza dovezilor. Un judecător de profesie îi îndruma în privinţa probelor.
Există varietate în ce priveşte tipurile de curţi cu juri, numărul juraţilor şi ce anume este necesar pentru a ajunge la un verdict. De exemplu, în Statele Unite, o curte cu juri mare, formată din 12 până la 23 de membri, stabileşte dacă există suficiente dovezi pentru ca o persoană să fie acuzată de un act criminal; curtea nu stabileşte vinovăţia sau nevinovăţia. Tot la fel, într-un juriu de anchetă, juraţii cântăresc probele ca să vadă dacă s-a comis o infracţiune.
Când se gândesc la o curte cu juri, majoritatea oamenilor îşi imaginează un grup de 12 cetăţeni la un proces — fie un litigiu civil, fie o cauză penală — care ascultă mărturiile ca să stabilească vinovăţia sau nevinovăţia. Aceasta este o curte cu juri mică în comparaţie cu o curte cu juri mare. În general, tribunalul le trimite înştiinţări unor persoane selectate de pe listele de votanţi, unor şoferi cu autorizaţie şi altora, ca să se prezinte în vederea alcătuirii curţii cu juri. Probabil că unii, cum ar fi infractorii condamnaţi şi persoanele inapte din punct de vedere mintal, sunt respinşi automat. În funcţie de legea locală, alţii — cum ar fi medici, clerici, avocaţi sau micii proprietari — pot cere să fie scutiţi de aceasta. (Unii pot fi scutiţi pentru că au obiecţiuni de conştiinţă bine întemeiate în ce priveşte curtea cu juri.) Însă autorităţile elimină tot mai multe motive de scutire, astfel încât toţi sunt obligaţi să se prezinte pentru curtea cu juri, poate chiar de mai multe ori de-a lungul anilor.
Nu toţi cei care se prezintă pentru curtea cu juri vor participa neapărat ca juraţi într-un proces. Dintr-un grup de persoane convocate pentru curtea cu juri, câteva sunt selectate la întâmplare ca posibili juraţi pentru un anumit caz. Apoi judecătorul identifică părţile şi avocaţii lor şi descrie natura cazului. El şi avocaţii examinează fiecare potenţial jurat. Dacă cineva are motive de conştiinţă ca să nu facă parte din juriu din cauza naturii cazului, acesta este timpul de a vorbi.
Grupul trebuie să fie redus la numărul celor care vor participa efectiv la judecarea procesului. Judecătorul va elimina orice persoană a cărei imparţialitate poate fi suspectată din cauza vreunui posibil interes în cazul respectiv. Totodată, avocaţii ambelor părţi au prerogativa de a elimina câţiva juraţi. Cei care sunt eliminaţi din acest complet de juraţi se întorc în grupul celor care aşteaptă să fie aleşi pentru alte cazuri. Unii creştini aflaţi în această situaţie şi-au folosit timpul pentru a depune mărturie informală. După câteva zile, serviciul de jurat se consideră îndeplinit, fie că persoana a slujit efectiv în calitate de jurat, fie că nu.
Creştinii se străduiesc să-şi ‘vadă de treburile’ lor şi să nu ‘se amestece în treburile altora’ (1 Tesaloniceni 4:11; 1 Petru 4:15). Când un iudeu i-a cerut lui Isus să judece o problemă legată de moştenire, el i-a răspuns: „Omule, cine M-a pus pe Mine judecător sau împărţitor peste voi?“ (Luca 12:13, 14). Isus a venit să declare vestea bună a Regatului, nu să arbitreze chestiuni legale (Luca 4:18, 43). Poate că răspunsul lui Isus l-a îndemnat pe omul respectiv să se folosească de metoda stabilită în Legea lui Dumnezeu pentru rezolvarea disputelor (Deuteronomul 1:16, 17). Deşi aceste aspecte sunt valide, faptul de a te prezenta pentru curtea cu juri în urma unei citaţii diferă de faptul de a te amesteca în treburile altora. Situaţia seamănă mai mult cu cea în care se aflau cei trei tovarăşi ai lui Daniel. Guvernul babilonian le-a poruncit să se înfăţişeze pe câmpia Dura şi, procedând în consecinţă, ei nu au violat Legea lui Dumnezeu. Cum au acţionat după aceea este o altă chestiune, aşa cum arată Biblia. — Daniel 3:16–18.
Când slujitorii lui Dumnezeu nu s-au mai aflat sub legea mozaică, ei au avut de-a face cu tribunalele laice din diferite ţări. Apostolul Pavel i-a îndemnat pe „sfinţii“ din Corint să rezolve neînţelegerile ivite în congregaţie. Deşi s-a referit la judecătorii din tribunalele laice ca la „cei nedrepţi“, Pavel nu a negat faptul că aceste tribunale aveau un rol în rezolvarea chestiunilor laice (1 Corinteni 6:1). El s-a apărat folosindu-se de sistemul judiciar roman, apelând chiar la Cezar. Aceasta nu înseamnă că, în esenţă, tribunalele laice sunt ceva greşit. — Faptele 24:10; 25:10, 11.
Tribunalele laice sunt un instrument în mâna ‘autorităţilor superioare’, care „sunt aşezate în poziţiile lor relative de Dumnezeu“ şi ele emit legi şi le aplică. Pavel a scris: „Ea este slujitorul lui Dumnezeu spre binele tău. Dar dacă faci răul, teme-te, căci nu fără scop poartă sabia; căci ea este slujitorul lui Dumnezeu, un răzbunător, pentru a exprima mânia împotriva celui ce practică răul“. Creştinii nu se ‘opun autorităţii’ care are astfel de atribuţii legale, căci ei nu doresc să ‘i se împotrivească’ şi să primească judecata. — Romani 13:1–4, NW; Tit 3:1.
Când pun în balanţă factorii, creştinii trebuie să analizeze dacă se pot supune anumitor cerinţe ale Cezarului. Pavel a sfătuit: „Daţi tuturor [autorităţilor superioare] ce sunteţi datori: cui datoraţi impozitul, daţi-i impozitul; cui datoraţi vama, daţi-i vama; cui datoraţi frica, daţi-i frica“ (Romani 13:7). De aici reiese clar cum trebuie să procedăm în ce priveşte taxele monetare (Matei 22:17–21). Dacă Cezarul spune că cetăţenii trebuie să dea din timpul şi eforturile lor pentru a curăţa drumurile sau pentru a îndeplini altă muncă ce se află sub supravegherea Cezarului, fiecare creştin trebuie să decidă dacă se va supune sau nu. — Matei 5:41.
Unii creştini au considerat serviciul de jurat drept o modalitate de a-i da Cezarului ceea ce îi aparţine (Luca 20:25). În cadrul serviciului de jurat, sarcina constă în audierea probelor şi în oferirea unei opinii sincere cu privire la fapte sau la chestiuni legale. De exemplu, într-o curte cu juri mare, juraţii stabilesc dacă dovezile existente justifică intentarea unui proces unei persoane; ei nu stabilesc vinovăţia. Ce se poate spune despre un proces obişnuit? Într-un proces civil, curtea cu juri poate stabili daunele sau compensaţiile. Într-un proces penal, ei trebuie să stabilească dacă dovezile confirmă un verdict de vinovăţie. Uneori ei recomandă ce sentinţă dintre cele stipulate de lege ar trebui aplicată. Apoi guvernul îşi foloseşte autoritatea ca „să exprime mânia împotriva celui ce practică răul“ sau „să răzbune [pedepsească, NW] pe făcătorii de rele“. — 1 Petru 2:14.
Dar dacă un creştin simte că nu-i permite conştiinţa să facă parte dintr-o anumită curte cu juri? Biblia nu menţionează serviciul de jurat, aşa că el nu poate spune: „Faptul de a sluji în orice curte cu juri este împotriva religiei mele“. În funcţie de caz, el poate declara că faptul de a sluji într-un juriu anume este împotriva conştiinţei lui personale. Aşa ar putea sta lucrurile dacă în cazul respectiv este implicată imoralitatea sexuală, avortul, omuciderea sau altă chestiune în care gândirea lui este modelată de cunoştinţa biblică, nu doar de legea laică. În realitate însă, este foarte probabil ca procesul pentru care este ales el să nu implice astfel de chestiuni.
Totodată, un creştin matur se va gândi dacă el va avea vreo responsabilitate în sentinţa dată de judecători (compară cu Geneza 39:17–20; 1 Timotei 5:22). Dacă este dat în mod greşit un verdict de vinovăţie şi este aplicată pedeapsa cu moartea, va fi creştinul din juriu părtaş la vina de sânge (Exodul 22:2; Deuteronomul 21:8; 22:8; Ieremia 2:34; Matei 23:35; Faptele 18:6)? Cu ocazia procesului lui Isus, Pilat a vrut să fie „nevinovat de sângele Acestui om“. Iudeii au spus imediat: „Sângele Lui să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri!“ — Matei 27:24, 25.
Dacă un creştin se prezintă pentru curtea cu juri la cererea guvernului, dar din cauza conştiinţei personale refuză să ia parte la un anumit caz, în pofida insistenţelor judecătorului, creştinul trebuie să fie pregătit să înfrunte consecinţele — fie acestea o amendă sau închisoarea. — 1 Petru 2:19.
În ultimă instanţă, fiecare creştin care este chemat să se prezinte pentru curtea cu juri trebuie să decidă pe baza înţelegerii lui din Biblie şi a propriei sale conştiinţe ce cale să urmeze. Unii creştini s-au prezentat pentru curtea cu juri şi au făcut parte din anumite jurii. Alţii s-au simţit constrânşi să refuze în pofida pedepsei. Fiecare creştin trebuie să decidă pentru sine ce va face, iar alţii nu trebuie să-i critice decizia. — Galateni 6:5.