Capitolul 62

O lecţie despre umilinţă

DUPĂ ce l-a vindecat pe băiatul demonizat din ţinutul aflat în apropierea Cezareei lui Filip, Isus doreşte să se întoarcă acasă la Capernaum. Isus vrea însă ca în timpul călătoriei să fie singur cu discipolii săi ca să-i poată pregăti mai bine în vederea morţii sale şi a responsabilităţilor pe care urmează să şi le asume după aceea. „Fiul Omului trebuie să fie dat în mâinile oamenilor“, le explică el. „Ei Îl vor omorî, dar a treia zi El va învia.“

Deşi Isus a vorbit şi mai înainte despre lucrul acesta, iar trei apostoli au văzut efectiv transfigurarea sa, în cursul căreia s-a discutat despre „plecarea“ sa, totuşi continuatorii săi sunt tot fără pricepere în privinţa aceasta. Cu toate că nici unul dintre ei nu încearcă să se opună faptului că el va fi ucis, cum făcuse mai înainte Petru, totuşi ei se tem să-l întrebe mai mult cu privire la lucrul acesta.

În cele din urmă ajung în Capernaum, care a fost pentru Isus un fel de centru de desfăşurare a ministerului său. Capernaum este, de asemenea, oraşul natal al lui Petru şi al altor câţiva apostoli. Acolo, oamenii care încasează taxa pentru templu se apropie de Petru. Încercând, probabil, să-l implice pe Isus în vreo încălcare a tradiţiei acceptate, ei întreabă: „Învăţătorul vostru nu plăteşte [cele două drahme (didrahma), ca impozit pentru templu, nota de subsol]?“

„Ba da“, răspunde Petru.

Isus, care a ajuns acasă probabil la scurt timp după acel incident, ştie ce s-a întâmplat. Astfel, înainte ca Petru să aibă timp să aducă vorba despre aceasta, Isus îl întreabă: „Ce crezi, Simon, împăraţii pământului de la cine primesc taxe sau biruri: de la fiii lor sau de la străini?“

„De la străini“, răspunde Petru.

„Deci fiii sunt scutiţi“, observă Isus. Deoarece Tatăl lui Isus este Regele universului şi Cel căruia i se aduce închinarea la Templu, Fiul lui Dumnezeu nu se află, în realitate, sub nici o obligaţie legală de a plăti taxa pentru templu. „Dar, ca să nu le fim o piedică, spune Isus, du-te la mare, aruncă undiţa şi trage afară peştele care va veni întâi; şi când îi vei deschide gura, vei găsi în ea o monedă [un statir, egal cu două didrahme, nota de subsol], pe care ia-o şi dă-le-o pentru Mine şi pentru tine.“

Când discipolii se strâng, probabil în casa lui Petru, după întoarcerea lor în Capernaum, ei întreabă: „Cine este mai mare în împărăţia cerurilor?“ Isus ştie ce anume determină întrebarea lor, căci el cunoaşte conversaţia pe care au avut-o ei în timp ce veneau în urma lui, la întoarcerea din Cezareea lui Filip. De aceea, îi întreabă: „Despre ce vorbeaţi unul cu altul pe drum?“ Încurcaţi, discipolii rămân tăcuţi, căci se certaseră între ei cu privire la cine era mai mare.

După circa trei ani de instruire primită din partea lui Isus, oare nu pare de necrezut că discipolii mai aveau o asemenea dispută? Ei bine, lucrul acesta dezvăluie puternica influenţă a imperfecţiunii umane, precum şi a originii lor religioase. Religia iudaică în care fuseseră crescuţi discipolii punea accentul în toate relaţiile pe poziţie, sau rang. În afară de aceasta, probabil că Petru se simţea superior, fiindcă Isus îi promisese că îi va da anumite „chei“ ale Regatului. Iacov şi Ioan poate că aveau un sentiment asemănător, fiindcă ei avuseseră privilegiul de a asista la transfigurarea lui Isus.

Oricare ar fi fost motivele, Isus face acum o demonstraţie emoţionantă cu scopul de a le corecta atitudinea. El cheamă un copil, îl aşază în mijlocul lor, îl cuprinde cu braţele şi spune: „Dacă nu vă veţi întoarce şi nu veţi deveni ca nişte copilaşi, cu nici un chip nu veţi intra în împărăţia cerurilor. De aceea, oricine se va smeri ca acest copilaş, va fi cel mai mare în împărăţia cerurilor. Şi oricine va primi un copilaş ca acesta în Numele Meu, Mă primeşte pe Mine“.

Ce mod minunat de a-şi corecta discipolii! Isus nici nu se supără pe ei, nici nu-i numeşte aroganţi, lacomi sau ambiţioşi. Nu, ci el îşi ilustrează învăţătura care viza corectarea lor dând exemplul unor copii, a căror caracteristică este de a fi modeşti şi fără ambiţii şi care, în general, nu stabilesc ierarhii între ei. Isus arată în felul acesta că discipolii trebuie să cultive aceste calităţi care sunt proprii copiilor umili. Isus încheie cu aceste cuvinte: „Cine este cel mai mic între voi toţi, acela este mare“. Matei 17:22–27; 18:1–5; Marcu 9:30–37; Luca 9:43–48.

▪ Ce învăţătură repetă Isus la întoarcerea în Capernaum, şi cum este primită aceasta?

▪ De ce Isus nu se află sub obligaţia de a plăti taxa pentru templu, dar de ce o plăteşte?

▪ Ce anume a contribuit, probabil, la disputa discipolilor, şi cum îi corectează Isus?