SABAT (ZIUA DE SABAT)

Zi stabilită de Dumnezeu pentru odihnă de la muncile obișnuite; Sabatul a fost dat de Iehova ca semn între el și israeliți. (Ex 31:16, 17) Expresia ebraică yôm haşşabbát provine de la verbul şavát, care înseamnă „a se odihni, a înceta, a se opri”. (Ge 2:2; 8:22) Expresia grecească este hē hēméra tōu sabbátōu, însemnând „zi de sabat”.

Sabatul săptămânal de 24 de ore a fost respectat prima dată de națiunea Israel în pustiu în a doua lună de la exodul lor din Egipt, în 1513 î.e.n. (Ex 16:1) Iehova îi spusese lui Moise că, în a șasea zi a săptămânii, israeliții aveau să primească o cantitate dublă din mana oferită în mod miraculos. Când acest lucru s-a întâmplat, căpeteniile adunării au venit și l-au informat pe Moise, care a anunțat atunci instrucțiunile cu privire la sabatul săptămânal. (Ex 16:22, 23) Din cuvintele lui Iehova consemnate în Exodul 16:28, 29 reiese că israeliții au avut obligația de a ține sabatul de atunci înainte.

La scurt timp după aceea, când legământul Legii a fost instituit în mod oficial la muntele Sinai, sabatul săptămânal a devenit parte integrantă dintr-un sistem de sabaturi. (Ex 19:1; 20:8-10; 24:5-8) Acest sistem includea mai multe feluri de sabaturi: ziua a șaptea, anul al șaptelea, al 50-lea an (anul Jubileului), 14 nisan (Paștele), 15 nisan, 21 nisan, 6 sivan (Penticosta), 1 etanim, 10 etanim (Ziua Ispășirii), 15 etanim și 22 etanim.

Până după exodul din Egipt, Iehova nu i-a impus niciunui slujitor al său să țină sabatul. Acest fapt reiese cu claritate din Deuteronomul 5:2, 3 și Exodul 31:16, 17: „Iehova nu a încheiat acest legământ cu strămoșii noștri, ci cu noi”. „Israeliții să țină sabatul . . . în toate generațiile lor. Este un semn durabil între mine și poporul lui Israel.” Dacă israeliții ar fi ținut sabatul înainte, acesta nu ar fi putut servi ca aducere-aminte a eliberării lor din Egipt, după cum se arată în Deuteronomul 5:15. Faptul că unii israeliți au ieșit să adune mană în ziua a șaptea în pofida instrucțiunilor clare de a nu face acest lucru constituie o dovadă că respectarea sabatului era ceva nou pentru ei. (Ex 16:11-30) O altă dovadă a instituirii sabatului de puțin timp este că ei nu au știut cum să procedeze în primul caz de încălcare a sabatului înregistrat după primirea Legii la Sinai. (Nu 15:32-36) Cât timp au fost sclavi în Egipt, israeliții nu ar fi putut ține sabatul chiar dacă ar fi avut o astfel de lege. Când Moise i-a cerut faraonului să-i lase pe israeliți să plece trei zile ca să-i aducă jertfe lui Dumnezeu, faraonul l-a acuzat că oprește poporul din muncă. Cu atât mai mult s-ar fi opus faraonul dacă ei ar fi cerut o zi de odihnă săptămânală! (Ex 5:1-5) Deși se pare că patriarhii măsurau timpul în săptămâni de șapte zile, nu există dovezi că ei ar fi considerat ziua a șaptea deosebită. Șapte era însă un număr care adesea denota completitudine. (Ge 4:15, 23, 24; 21:28-32) Verbul ebraic pentru „a jura” (şaváʽ) și cuvântul ebraic pentru „șapte” provin din aceeași rădăcină.

Sabatul era considerat o zi sacră (De 5:12), o zi de odihnă și de bucurie pentru toți – israeliți, sclavi, locuitori străini și animale – un timp când se înceta orice muncă. (Is 58:13, 14; Os 2:11; Ex 20:10; 34:21; De 5:12-15; Ier 17:21, 24) În această zi se aduceau, pe lângă „ofrandele arse aduse cu regularitate”, o ofrandă arsă specială, împreună cu o ofranda de cereale și una de băutură. (Nu 28:9, 10) Pâinile de prezentare de la sanctuar erau înlocuite și un nou grup de preoți își începea serviciul. (Le 24:5-9; 1Cr 9:32; 2Cr 23:4) În sabat, preoții nu își încetau serviciul (Mt 12:5), iar copiii erau circumciși dacă a opta lor zi de viață cădea într-o astfel de zi. Mai târziu, la evrei a apărut zicala: „Nu există sabat la sanctuar”, însemnând că nu exista odihnă de la îndatoririle preoțești. (Ioa 7:22; Le 12:2, 3; The Temple, de A. Edersheim, 1874, p. 152)

Potrivit unor lucrări rabinice, pe vremea lui Isus, vineri după-amiază pe la ceasul al nouălea, adică ora 15.00, se suna de trei ori din trompete pentru a se anunța că urma să înceapă ziua de sabat. Atunci israeliții trebuiau să înceteze orice muncă sau activitate, să aprindă lampa de sabat și să se îmbrace în haine de sărbătoare. Apoi se suna încă de trei ori pentru a se anunța începerea propriu-zisă a zilei de sabat. Jertfa de dimineață era oferită de grupul preoțesc ce-și încheia serviciul, iar jertfa de seară, de grupul preoțesc ce-și începea serviciul, ambele grupuri petrecându-și întreaga zi la sanctuar. Fiecare grup de preoți oferea marelui preot jumătate din porția lor de pâine. Pâinea era consumată în sabat chiar în templu de către preoții care erau curați din punct de vedere ceremonial. Capii de familie din grupul preoțesc ce intra în serviciu stabileau prin tragere la sorți care familii aveau să slujească în fiecare zi a săptămânii la sanctuar și cine urma să îndeplinească sarcinile preoțești în sabat. (Le 24:8, 9; Mr 2:26, 27; The Temple, p. 151, 152, 156-158)

Cerințele pentru sabatul săptămânal erau puțin diferite de cerințele pentru sabaturile și „adunările sfinte” ce se țineau cu ocazia sărbătorilor. (Le 23:2) Cerințele pentru sabatul săptămânal erau mai restrictive: se interzicea orice fel de muncă (cu excepția celei de la sanctuar), indiferent că era grea sau nu. Era interzis chiar și să se strângă lemne sau să se aprindă focul. (Nu 15:32-36; Ex 35:3) Și călătoriile erau restricționate, din câte se pare pe baza celor consemnate în Exodul 16:29. Ziua Ispășirii era, de asemenea, o zi de odihnă când se înceta orice fel de activitate. (Le 16:29-31; 23:28-31) În schimb, în zilele de sărbătoare, când se țineau adunări sfinte, erau interzise muncile grele, activitățile legate de afaceri și de comerț, dar nu și gătitul, pregătirile pentru sărbătoare și alte activități de acest gen. (Ex 12:16; Le 23:7, 8, 21, 35, 36)

Uneori, două sabaturi cădeau în același interval de 24 de ore, această zi fiind numită „o zi mare” de sabat, de exemplu, când 15 nisan (o zi de sabat) coincidea cu un sabat obișnuit. (Ioa 19:31)

Foloasele sabatului și importanța respectării lui. Oprindu-se din orice muncă și respectând celelalte cerințe divine cu privire la sabat, israeliții nu doar se odihneau din punct de vedere fizic, ci și, mai important, își demonstrau credința și ascultarea față de Dumnezeu prin respectarea acestei dispoziții. Sabatul le oferea părinților posibilitatea să inculce în mintea și în inima copiilor lor poruncile și legile lui Dumnezeu. (De 6:4-9) În ziua de sabat, slujitorii lui Iehova învățau despre Dumnezeu și se îngrijeau de necesitățile lor spirituale, așa cum reiese și din cuvintele soțului femeii din Sunem când aceasta i-a cerut voie să meargă la Elisei, omul adevăratului Dumnezeu: „De ce te duci azi la el? Nu este nici lună nouă, nici sabat”. (2Re 4:22, 23) Și leviții, care locuiau pe tot teritoriul țării, se foloseau, fără îndoială, de ziua de sabat pentru a-i învăța pe israeliți Legea. (De 33:8, 10; Le 10:11)

Legea cu privire la sabat trebuia să fie respectată de fiecare israelit în parte deoarece nerespectarea acestuia însemna răzvrătire împotriva lui Iehova și se pedepsea cu moartea. (Ex 31:14, 15; Nu 15:32-36) Același principiu era valabil și cu privire la națiune ca întreg. Israeliții trebuiau să respecte din toată inima întregul sistem de sabaturi (zile și ani) pentru a continua să existe ca națiune în țara pe care le-o dăduse Dumnezeu. Nerespectarea cerințelor Legii cu privire la sabat a fost una dintre cauzele pentru care a căzut regatul lui Iuda, iar țara a fost devastată și a rămas pustie timp de 70 de ani pentru „a se achita” de sabaturile încălcate. (Le 26:31-35; 2Cr 36:20, 21)

Restricții rabinice. Când a instituit sabatul, Iehova a dorit ca acesta să fie un timp de zidire spirituală și de bucurie. Însă, în zelul lor de a se deosebi de națiunile din jur cât mai mult posibil, conducătorii religioși evrei, în special după întoarcerea din exilul babilonian, au făcut treptat din Sabat o povară, interzicând până la 39 de activități și impunând nenumărate alte restricții mai ușoare, care, puse la un loc, puteau umple două volume mari. De exemplu, era interzisă prinderea unui purice, fiind considerată vânătoare. Bolnavii sau cei răniți nu puteau primi ajutor decât dacă viața le era pusă în pericol. Nu era permis să se pună la loc un os sau să se bandajeze o entorsă. Conducătorii religioși evrei anulaseră adevăratul scop al sabatului făcându-i pe oameni sclavi ai tradițiilor, în loc să facă din sabat o zi spre folosul omului și spre onoarea lui Dumnezeu. (Mt 15:3, 6; 23:2-4; Mr 2:27) Când discipolii lui Isus au smuls spice și le-au frecat în palme ca să mănânce, ei au fost acuzați, se pare, de două lucruri: că secerau și treierau grâne în ziua de sabat. (Lu 6:1, 2) Rabinii aveau o zicală: „Păcatele celui care respectă cu strictețe legea sabatului, chiar de-ar fi închinător la idoli, sunt iertate”.

Nu este o poruncă pentru creștini. Întrucât era evreu și se afla sub Lege, Isus a respectat sabatul după cum cerea Cuvântul lui Dumnezeu (nu potrivit regulilor fariseilor). El știa că era permis să faci un lucru bun în sabat. (Mt 12:12) Însă, în Scripturile creștine inspirate, se afirmă că „Cristos este sfârșitul Legii” (Ro 10:4) și, prin urmare, creștinii sunt „eliberați de sub Lege”. (Ro 7:6) Nici Isus, nici discipolii săi nu au făcut distincție între o așa-zisă lege morală și una ceremonială. Ei au citat atât din Cele zece porunci, cât și din celelalte părți ale Legii, considerându-le în egală măsură obligatorii pentru cei aflați sub Lege. (Mt 5:21-48; 22:37-40; Ro 13:8-10; Iac 2:10, 11) Scripturile afirmă clar că jertfa lui Cristos „a înlăturat . . . Legea, care consta în porunci și decrete” și că Dumnezeu „a șters documentul scris de mână care consta în decrete. . . . El l-a dat la o parte țintuindu-l pe stâlpul de tortură”. Așadar, întreaga Lege mozaică a fost „înlăturată”, „ștearsă”, „dată la o parte”. (Ef 2:13-15; Col 2:13, 14) Prin urmare, întregul sistem de sabaturi, atât zilele de sabat, cât și anii sabatici, a fost abolit împreună cu restul Legii prin jertfa lui Cristos Isus. Astfel se explică de ce creștinii pot considera „o zi la fel ca toate celelalte”, fie ea sabat sau altă zi, fără a se teme să fie judecați de alții. (Ro 14:4-6; Col 2:16) Pavel și-a exprimat îngrijorarea cu privire la cei ce respectau „cu strictețe zile, luni, perioade și ani”: „Mă tem ca nu cumva eforturile mele pentru voi să fi fost în zadar”. (Ga 4:10, 11)

După moartea lui Isus, apostolii nu au poruncit niciodată să se respecte o zi de sabat. Ei nu au menționat sabatul printre cerințele pentru creștini nici în Faptele 15:28, 29, nici mai târziu. Și nici nu au instituit un nou sabat, sau o „zi a Domnului”. Chiar dacă Isus a fost înviat în ziua numită astăzi duminică, nu există niciun indiciu în Biblie că această zi trebuie sărbătorită ca un „nou” sabat sau în vreun alt fel. Unii citează versetele din 1 Corinteni 16:2 și Faptele 20:7 ca bază pentru a considera duminica drept sabat. Însă, din primul verset nu reiese decât că Pavel i-a îndemnat pe creștini să pună deoparte acasă în prima zi a fiecărei săptămâni o anumită sumă de bani pentru frații lor din Ierusalim aflați în nevoie. Banii nu trebuiau să fie strânși la locurile lor de întrunire, ci trebuiau puși deoparte până la sosirea lui Pavel. Iar al doilea verset, pur și simplu, arată că Pavel s-a întâlnit cu frații din Troa în prima zi a săptămânii, lucru cât se poate de logic având în vedere că urma să plece chiar a doua zi.

Din cele analizate anterior reiese cu claritate că creștinii din secolul I nu țineau zile și ani de sabat. Abia în 321 e.n., Constantin a decretat dies Solis (ziua soarelui în latină, un nume vechi asociat cu astrologia și cultul soarelui), nu Sabbatum (sabat) sau dies Domini (ziua Domnului) ca zi de odihnă pentru toți, cu excepția agricultorilor. Numele dies Solis a fost înlocuit mai târziu cu dies Domini (ziua Domnului, de unde provine cuvântul duminică în limba română).

A intra în odihna lui Dumnezeu. Potrivit cu Geneza 2:2, 3, după a șasea zi, sau perioadă, de creație, „în ziua a șaptea”, Dumnezeu „a început să se odihnească”, încetând orice lucrare de creare cu privire la pământ, așa cum este descris în Geneza, capitolul 1.

În cartea biblică Evrei, capitolele 3 și 4, apostolul Pavel arată că, în pustiu, evreii nu au intrat în odihna, sau sabatul, lui Dumnezeu din cauza neascultării și a lipsei lor de credință. (Ev 3:18, 19; Ps 95:7-11; Nu 14:28-35) Cei care au intrat în Țara Promisă sub conducerea lui Iosua au avut parte de o odihnă, dar nu deplină, precum odihna de sub conducerea lui Mesia. Odihna în care au intrat atunci israeliții a fost doar o prefigurare, o umbră a realității. (Ios 21:44; Ev 4:8; 10:1) Însă Pavel explică în continuare că „rămâne . . . pentru poporul lui Dumnezeu o odihnă de sabat”. (Ev 4:9) Cei care ascultă de Cristos și manifestă credință în el au parte de „o odihnă de sabat” în sensul că se odihnesc de „lucrările” lor, adică de lucrările prin care încercau înainte să se dovedească drepți. (Compară cu Ro 10:3.) Astfel, Pavel arată că odihna, sau sabatul, lui Dumnezeu continua în zilele sale, iar creștinii intrau în ea, ceea ce dovedește că ziua de odihnă a lui Dumnezeu durează mii de ani. (Ev 4:3, 6, 10)

„Domn al sabatului.” Când a fost pe pământ, Isus Cristos s-a numit pe sine „Domn al sabatului”. (Mt 12:8) Ziua de sabat literală, menită să le dea israeliților odihnă de la muncile lor, a fost „o umbră a lucrurilor viitoare, dar realitatea este a lui Cristos”. (Col 2:16, 17) Isus va fi Domn al unui sabat ce are legătură cu „lucrurile viitoare”. Ca Domn al domnilor, Cristos va guverna peste întregul pământ o mie de ani. (Re 19:16; 20:6) Pe parcursul serviciului său pământesc, Isus a înfăptuit unele dintre cele mai remarcabile miracole ale sale în ziua de sabat. (Lu 13:10-13; Ioa 5:5-9; 9:1-14) Acest lucru arată în mod clar ce fel de eliberare va aduce Cristos în timpul domniei sale milenare, când va restabili omenirea la perfecțiune fizică și spirituală. Domnia sa va fi pentru pământ și omenire ca o odihnă de sabat. (Re 21:1-4)