„Feriţi-vă de aluatul fariseilor şi al saducheilor“

CÂND Isus Cristos a rostit aceste cuvinte cu peste 19 secole în urmă, el îşi avertiza discipolii cu privire la practicile şi învăţăturile religioase dăunătoare (Matei 16:6, 12). În Marcu 8:15 se specifică următoarele: „Să vă păziţi de aluatul fariseilor şi de aluatul lui Irod!“ De ce a fost menţionat Irod? El a fost menţionat deoarece unii saduchei erau irodieni — o grupare politică.

De ce era necesar acest avertisment concret? Nu erau oare atât fariseii, cât şi saducheii împotrivitori înverşunaţi ai lui Isus (Matei 16:21; Ioan 11:45–50)? Ba da, însă unii dintre ei au aderat mai târziu la creştinism şi au încercat să-şi impună ideile în congregaţia creştină. — Faptele 15:5.

Exista şi pericolul ca discipolii înşişi să-i imite pe aceşti conducători religioşi sub a căror influenţă fuseseră crescuţi. Uneori, chiar şi faptul că proveneau din acest mediu era pentru ei un obstacol în înţelegerea sensului învăţăturilor lui Isus.

Ce anume făcea ca doctrinele fariseilor şi ale saducheilor să fie atât de periculoase? Ca să aflăm răspunsul, să vedem care era climatul religios din timpul lui Isus.

Dezbinarea religioasă

Istoricul Max Radin a scris următoarele despre poporul evreu din secolul I e.n.: „Congregaţiile evreieşti erau independente unele de altele. Aceasta era o realitate incontestabilă, şi chiar se insista asupra ei. . . . Deseori, când se punea un accent deosebit pe venerarea templului şi a oraşului sfânt, se manifesta un dispreţ puternic faţă de cei care deţineau în momentul acela puterea supremă în ţara-mamă“.

Aceasta era, într-adevăr, o stare spirituală jalnică! Care erau unii dintre factorii care contribuiau la aceasta? Nu toţi evreii trăiau în Palestina. Influenţa culturii greceşti, în care preoţii nu erau conducătorii comunităţii, a contribuit la subminarea respectului faţă de sistemul preoţesc instituit de Iehova (Exodul 28:29; 40:12–15). Nu trebuie să-i trecem cu vederea nici pe scribii şi laicii instruiţi.

Fariseii

Denumirea de farisei, sau perushím, însemna, probabil, „cei separaţi“. Fariseii se considerau continuatori ai lui Moise. Ei îşi formaseră propria lor fraternitate (în ebraică chavuráh). Cine dorea să fie admis în ea trebuia să-şi ia angajamentul în faţa a trei membri ai fraternităţii că va respecta cu stricteţe puritatea levitică, că va evita legăturile strânse cu amhaárets (mulţimea analfabetă) şi că va plăti cu scrupulozitate zeciuielile. În Marcu 2:16 se vorbeşte despre „scribii fariseilor“ (NW). Unii dintre aceştia din urmă erau scribi şi învăţători de profesie, în timp ce alţii erau laici. — Matei 23:1–7.

Fariseii credeau într-un Dumnezeu omniprezent. Ei susţineau că, întrucât „Dumnezeu era pretutindeni, El putea fi adorat atât în Templu, cât şi în afara lui, şi nu trebuia invocat numai prin jertfe. Astfel, ei au sprijinit sinagoga ca loc de închinare, de studiu şi de rugăciune şi au promovat-o într-o poziţie importantă în viaţa oamenilor, care rivaliza cu Templul“. — Encyclopaedia Judaica.

Fariseii nu arătau apreciere pentru templul lui Iehova. Aceasta se poate vedea din cuvintele lui Isus: „Vai de voi, călăuze oarbe, care ziceţi: «Dacă cineva jură pe templu, nu este nimic; dar dacă jură pe aurul templului, este legat de jurământul lui». Nebuni şi orbi! Care este mai mare: aurul sau templul care sfinţeşte aurul? Şi: «Dacă cineva jură pe altar, nu este nimic; dar dacă jură pe darul de pe altar, este îndatorat». Nebuni şi orbi! Care este mai mare: darul sau altarul care sfinţeşte darul? Deci, cine jură pe altar, jură pe el şi pe tot ce este deasupra lui“. — Matei 23:16–20.

Cum puteau fariseii să aibă un mod de gândire atât de deformat? Ce treceau ei cu vederea? Să observăm ce spune Isus în continuare: „Cine jură pe templu, jură pe el şi pe Cel care locuieşte în el“ (Matei 23:21). Referitor la acest verset, ebraistul E. P. Sanders a remarcat următoarele: „Templul era sfânt nu numai pentru că acolo era adorat Dumnezeul cel sfânt, ci şi pentru că el era acolo“ (Judaism: Practice and Belief, 63 î.e.n.—66 e.n.). Însă pentru cei care credeau că Iehova era pretutindeni, prezenţa sa specială acolo nu avea prea mare importanţă.

Fariseii credeau şi că predestinaţia se împletea cu liberul arbitru. Cu alte cuvinte, „totul este predestinat, dar se acordă libertatea de alegere“. Cu toate acestea, ei credeau că Adam şi Eva au fost predestinaţi să păcătuiască şi că până şi o mică tăietură la deget este predestinată.

Probabil că, atunci când a vorbit despre prăbuşirea unui turn care a făcut 18 victime, Isus avea în vedere tocmai aceste idei eronate. El a întrebat: ‘Credeţi că [victimele] au fost mai vinovate decât toţi ceilalţi oameni care locuiau în Ierusalim’ (Luca 13:4)? Aşa cum se întâmplă în majoritatea accidentelor, acesta a fost rezultatul ‘timpurilor şi al evenimentelor neprevăzute’, nu al soartei, aşa cum susţineau fariseii (Eclesiastul 9:11, NW). Ce atitudine aveau aceşti aşa-zişi învăţaţi faţă de poruncile scripturale?

Ei erau inovatori religioşi

Fariseii susţineau că poruncile scripturale trebuiau interpretate de rabinii fiecărei generaţii potrivit datelor de ultimă oră. Astfel, Encyclopaedia Judaica spune că „lor le era foarte uşor să îmbine învăţăturile Torei cu concepţiile lor înaintate sau să găsească în cuvintele Torei referiri sau aluzii la concepţiile lor“.

Privitor la Ziua Ispăşirii, care se ţinea o dată pe an, ei au transferat puterea de ispăşire a păcatelor de la marele preot la ziua însăşi (Leviticul 16:30, 33). La sărbătoarea Paştelui, ei puneau accent mai mult pe recitarea învăţăturilor din Exodul, în timp ce se împărtăşeau din vin şi din pască, decât pe mielul pascal.

După un timp, fariseii au devenit persoane influente la templu. Atunci ei au instituit o procesiune în cadrul căreia se căra apă de la piscina din Siloam în noaptea sărbătorii Strângerii roadelor, se făcea o libaţie a acestei ape în dimineaţa următoare, se băteau sălciile pe altar la sfârşitul sărbătorii şi se rosteau rugăciuni zilnice obişnuite care nu erau menţionate în Lege.

The Jewish Encyclopedia arată că „foarte semnificative“ erau „inovaţiile fariseilor în legătură cu Sabatul“. Soţia trebuia să întâmpine Sabatul prin aprinderea lămpilor. Dacă se părea că o anumită activitate putea duce la o muncă ilegală, fariseii o interziceau. Ei au mers până acolo încât controlau îngrijirea medicală şi s-au mâniat când Isus a făcut o vindecare miraculoasă în ziua Sabatului (Matei 12:9–14; Ioan 5:1–16). Însă aceşti inovatori religioşi n-au încetat să stabilească noi reguli în încercarea de a ridica un zid pentru ocrotirea legilor scripturale.

Abrogări

Fariseii pretindeau că au autoritatea să suspende sau să abolească legile scripturale. Modul lor de a gândi se reflectă într-o maximă din Talmud: „Este mai bine să fie abolită o lege decât să fie uitată toată Tora“. Un exemplu în acest sens a fost suspendarea Jubileului pe motivul că, odată cu apropierea acestei sărbători, nimeni nu voia să-i împrumute pe săraci de teamă să nu-şi piardă dreptul asupra lucrurilor împrumutate. — Leviticul, capitolul 25.

Alte exemple sunt abrogarea judecării unei femei bănuite de adulter şi, în cazul unei crime neelucidate, suspendarea procedurilor prevăzute pentru ispăşire (Numeri 5:11–31; Deuteronomul 21:1–9). Cât despre cerinţa scripturală privitoare la îngrijirea părinţilor nevoiaşi, a fost numai o chestiune de timp până când fariseii au abrogat-o. — Exodul 20:12; Matei 15:3–6.

Isus a avertizat astfel: „Păziţi-vă de aluatul fariseilor, care este făţărnicia!“ (Luca 12:1). Folosind metode neteocratice, fariseismul era, categoric, o doctrină ipocrită, care nu trebuia introdusă sub nici o formă în congregaţia creştină. Cu toate acestea, lucrările de referinţă evreieşti îi prezintă pe farisei într-o lumină mai favorabilă decât pe saduchei. Să analizăm acum acest grup, care era mai conservator.

Saducheii

Denumirea de saduchei provine, probabil, de la Ţadoc — mare preot în timpul lui Solomon (1 Împăraţi 2:35). Saducheii formau o grupare conservatoare care reprezenta interesele templului şi ale preoţilor. Spre deosebire de farisei, care pretindeau că au autoritate în virtutea instruirii şi pietăţii lor, saducheii declarau că prerogativele lor se bazau pe linia lor genealogică şi pe poziţia deţinută de ei. Ei s-au opus inovaţiilor aduse de farisei până la distrugerea templului în 70 e.n.

Pe lângă faptul că respingeau predestinaţia, saducheii refuzau să accepte vreo învăţătură care nu era menţionată concret în Pentateuh, chiar dacă era consemnată în alt loc din Cuvântul lui Dumnezeu. De fapt, ei „considerau drept o virtute combaterea“ acestor lucruri (The Jewish Encyclopedia). Aceasta ne aminteşte de episodul în care saducheii au contestat afirmaţiile lui Isus privitoare la înviere.

Folosind ilustrarea despre văduva care fusese căsătorită cu şapte bărbaţi, saducheii au întrebat: „La înviere, soţia căruia dintre cei şapte va fi ea?“ Bineînţeles că acea văduvă imaginară menţionată de ei putea să fi avut şi 14 sau 21 de soţi. Iată ce le-a răspuns Isus: „La înviere, nici nu se vor însura, nici nu se vor mărita“. — Matei 22:23–30.

Dându-şi seama că, în afară de Moise, saducheii îi respingeau pe toţi scriitorii inspiraţi, Isus şi-a argumentat afirmaţia citând din Pentateuh. El a spus: „Despre morţi, că vor învia, oare n-aţi citit în cartea lui Moise, în locul unde se vorbeşte despre «rug», cum i-a spus Dumnezeu, când a zis: «Eu sunt Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov»? El nu este Dumnezeul morţilor, ci al celor vii“. — Marcu 12:26, 27.

Persecutorii lui Isus şi continuatorii săi

Saducheii credeau că, în relaţiile cu alte naţiuni, ei trebuie mai curând să-şi folosească abilitatea politică decât să-l aştepte pe Mesia — dacă ar fi crezut cât de cât în venirea sa. Potrivit înţelegerii cu Roma, saducheii trebuiau să slujească la templu şi nu doreau venirea nici unui Mesia care să tulbure situaţia. Considerându-l pe Isus o ameninţare a poziţiei lor, ei şi-au unit forţele cu fariseii ca să comploteze omorârea lui. — Matei 26:59–66; Ioan 11:45–50.

Urmărind scopuri politice, saducheii au făcut, cum era logic, caz de loialitatea lor faţă de Roma şi au strigat: „N-avem împărat decât pe Cezarul“ (Ioan 19:6, 12–15). După moartea şi învierea lui Isus, saducheii au fost în fruntea încercărilor de a opri răspândirea creştinismului (Faptele 4:1–23; 5:17–42; 9:14). După distrugerea templului în 70 e.n., acest grup şi-a încetat existenţa.

Necesitatea de a rămâne vigilenţi

Cât de oportun s-a dovedit a fi avertismentul lui Isus! Într-adevăr, trebuie ‘să ne ferim de aluatul fariseilor şi al saducheilor’. În prezent, atât în rândul evreilor, cât şi al membrilor creştinătăţii se pot vedea cu uşurinţă roadele lui rele.

Însă există un contrast izbitor între aceştia şi bătrânii creştini calificaţi din cele peste 75 500 de congregaţii ale Martorilor lui Iehova din întreaga lume, bătrâni care ‘sunt întotdeauna foarte atenţi la ei înşişi şi la învăţătura lor’ (1 Timotei 4:16, NW). Ei consideră toată Biblia ca fiind Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu (2 Timotei 3:16). Ei nu sunt nici inovatori, nici nu-şi promovează propriile proceduri religioase, ci lucrează în unitate, sub îndrumarea unei organizaţii care se bazează pe Biblie şi care foloseşte această revistă ca instrument principal de instruire. — Matei 24:45–47.

Care este rezultatul? Milioane de oameni din lumea întreagă sunt instruiţi pe plan spiritual, ajungând să înţeleagă Biblia, să o aplice în viaţă şi să le-o predea altora. Ca să vedeţi cum se realizează acest lucru, vă invităm să vizitaţi congregaţia Martorilor lui Iehova cea mai apropiată de locuinţa dumneavoastră sau să scrieţi editorilor acestei reviste.

[Chenarul de la pagina 26]

ISUS A ŢINUT SEAMA DE AUDITORIUL SĂU

ISUS CRISTOS a predat cu claritate, ţinând seama de modul de a gândi al ascultătorilor săi. De exemplu, el a făcut aceasta când i-a vorbit fariseului Nicodim despre semnificaţia faptului de a fi „născut“ din nou. Nicodim l-a întrebat: „Cum se poate naşte un om bătrân? Poate el să intre a doua oară în pântecele mamei sale şi să se nască?“ (Ioan 3:1–5). Fariseii credeau că naşterea din nou era necesară pentru cei convertiţi la iudaism, iar o zicală rabinică îl asemăna pe prozelit cu un „copil nou născut“. De ce era atunci Nicodim atât de nedumerit?

În lucrarea A Commentary on the New Testament From the Talmud and Hebraica, John Lightfoot dă următoarea explicaţie: „Concepţia generală a evreilor despre competenţa unui israelit . . . este încă înrădăcinată în mintea acestui fariseu“ care nu se poate „dezlipi cu uşurinţă de prejudecăţile pe care le-a avut înainte . . .: «Deşi israeliţii . . . au dreptul să fie primiţi în regatul lui Mesia, vreţi să spuneţi deci prin aceste cuvinte că este necesar pentru fiecare să intre pentru a doua oară în pântecele mamei sale ca să poată fi din nou israelit?»“ — Compară cu Matei 3:9.

Deşi a recunoscut că prozeliţii trebuie să se nască din nou, Nicodim considera că acest proces, respectiv reintrarea în pântece, cum se spune, este imposibilă pentru evreii naturali.

Cu o altă ocazie, mulţi s-au poticnit când Isus a vorbit despre faptul de ‘a mânca trupul lui şi a bea sângele lui’ (Ioan 6:48–55). Însă Lightfoot subliniază că, „în şcolile evreilor, folosirea în sens metaforic a unor cuvinte ca «a mânca şi a bea» era un lucru cât se poate de obişnuit“. El a remarcat şi că în Talmud este menţionată expresia „a-l mânca pe Mesia“.

Prin urmare, concepţiile fariseilor şi ale saducheilor au avut un mare efect asupra gândirii evreilor din secolul I e.n. Însă, aşa cum se cuvenea, Isus a ţinut întotdeauna seama de cunoştinţele şi experienţa auditoriului său. Lucrul acesta este unul dintre numeroşii factori care au făcut din el Învăţătorul cel Mare.