Potrivit Bibliei

Este greşit să fii îndurerat?

„CRED CU FERMITATE ÎN SPERANŢA ÎNVIERII ŞI CREDEAM CĂ ERA GREŞIT SĂ-MI EXPRIM DUREREA ÎN FAŢA ALTORA, PENTRU CĂ PRIN ACEASTA LE-AŞ DA MOTIV SĂ SE ÎNDOIASCĂ DE FAPTUL CĂ AM O ASTFEL DE SPERANŢĂ FERMĂ. MĂ GÂNDEAM CĂ DACĂ REALMENTE CREDEAM ÎN ÎNVIERE, NU AVEAM SĂ SIMT PIERDEREA ATÂT DE PROFUND.“ — CHARLENE, O CREŞTINĂ BOTEZATĂ DE PESTE 21 DE ANI.

CÂND îţi moare o persoană dragă, pot ieşi la iveală sentimente şi atitudini neprevăzute — teamă, mânie, vinovăţie şi deprimare. În cazul unui creştin, promisiunea mângâietoare a Bibliei privitoare la învierea morţilor pe un pământ paradiziac sub domnia Regatului lui Dumnezeu poate contribui la atenuarea loviturii (Ioan 5:28, 29; Faptele 24:15; Apocalipsa 21:1–4). Dar, aşa cum reiese din cuvintele Charlenei, când le moare o persoană dragă, unii creştini poartă o povară inutilă — sentimentul că este greşit să jeleşti, că faptul de a fi îndurerat dovedeşte într-un fel sau altul lipsă de credinţă în promisiunea Bibliei referitoare la înviere.

Ce spune însă Biblia despre faptul de a fi îndurerat? Este greşit să jeleşti pierderea unei persoane dragi?

Ei au fost îndureraţi

Credinţa lui Avraam este binecunoscută. Când a fost pus la încercare, Avraam „a adus jertfă pe [fiul său] Isaac“ (Evrei 11:17; Geneza 22:9–13). Conform dovezilor, nimeni nu fusese înviat până atunci, dar Avraam avea convingerea că, dacă va fi necesar, „Dumnezeu poate să-l învieze [pe fiul său] chiar şi dintre cei morţi“ (Evrei 11:19). După aproximativ 12 ani de când credinţa lui Avraam a fost testată, soţia sa, Sara, a murit. Cum a reacţionat acest om al credinţei? Biblia spune că el „a venit să-şi petreacă doliul [s-o jelească, NW] şi s-o plîngă pe Sara“ (Geneza 23:2).a Da, bărbatul care avea credinţă în faptul că Dumnezeu îi putea învia pe cei morţi şi-a dat frâu liber durerii. Totuşi, Avraam este menţionat drept un exemplu remarcabil de credinţă. — Evrei 11:8–10.

Unul dintre cele mai mişcătoare exemple de exprimare în mod deschis a durerii cauzate de pierderea unei persoane iubite a fost cel al lui Isus Cristos însuşi. Referitor la moartea lui Lazăr, un prieten apropiat al lui Isus, citim: „Maria . . . cînd a ajuns unde era Isus şi L-a văzut, s-a aruncat la picioarele Lui şi I-a zis: «Doamne, dacă ai fi fost aici, n-ar fi murit fratele meu!» Deci Isus, cînd a văzut-o plîngînd, pe ea şi pe iudeii care veniseră cu ea, S-a înfiorat în duhul Lui şi S-a tulburat. Şi a zis: «Unde l-aţi pus?» «Doamne», I-au răspuns ei, «vino şi vezi!» Isus plîngea“. — Ioan 11:32–35.

Este într-adevăr mângâietor să observăm că Fiul perfect al lui Dumnezeu nu s-a sfiit să-şi exteriorizeze durerea. Cuvântul din limba originală redat prin „plîngea“ (dakrýo) înseamnă „a vărsa lacrimi în linişte“. Demn de remarcat este faptul că Isus înviase anterior două persoane — fiul văduvei din Nain şi fiica lui Iair — şi era hotărât să-l învie pe Lazăr (Luca 7:11–15; 8:41, 42, 49–55; compară cu Ioan 11:11). Puţin mai devreme el îi zisese Martei: „Eu sînt învierea şi viaţa. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi“ (Ioan 11:25). Însă Isus a fost cuprins de un sentiment atât de profund, încât au început să-i curgă lacrimile.

Există însă ceva chiar şi mai important. Isus este „reprezentarea exactă a Fiinţei Lui [Iehova]“ (Evrei 1:3). Sentimentele tandre şi adânci ale lui Isus, generate de pierderea în moarte a unei fiinţe dragi, ne oferă deci o imagine mişcătoare despre Tatăl nostru ceresc, Iehova. Ele zugrăvesc un Dumnezeu a cărui inimă este chinuită de suferinţă din cauza durerii slujitorilor săi. — Compară cu Psalmul 56:8.

Este clar deci că nu este greşit să fii îndurerat atunci când îţi moare o persoană dragă. Avraam a jelit moartea Sarei. Isus şi-a exprimat în mod deschis durerea la moartea lui Lazăr. Iehova Dumnezeu ne înţelege suferinţa, deoarece el se „îngrijeşte“ de noi. — 1 Petru 5:7.

Dar ce se poate spune despre speranţa creştină? Schimbă ea situaţia?

„Nu vă întristaţi ca ceilalţi“

Când, în primul secol, unii membri ai congregaţiei creştine din Tesalonic erau îndureraţi din cauza pierderii unor colaboratori de credinţă, apostolul Pavel a căutat să-i mângâie. El a scris: „Nu voim, fraţilor, să fiţi în necunoştinţă despre cei care au adormit, ca să nu vă întristaţi ca ceilalţi, care n-au nădejde“ (1 Tesaloniceni 4:13). Da, cei care au încredere în promisiunea lui Dumnezeu de a-i învia pe morţi se află într-o situaţie mult mai bună decât cei care nu au speranţa învierii.b Cum aşa?

În faţa morţii, cei care nu au speranţa învierii sunt desperaţi. Chiar dacă pretind că cred într-un anume fel de viaţă de apoi, puţini primesc vreo consolare reală din aceasta. Mulţi alţii suferă nu numai pentru că cei dragi sunt separaţi de ei prin moarte, dar şi pentru faptul că pentru ei separarea este permanentă. Neavând o înţelegere clară a învierii, ei îşi înmormântează speranţele odată cu cei dragi; conform concepţiei lor, ei nu-i vor mai revedea niciodată. — Compară cu 1 Corinteni 15:12–19, 32.

Lucrurile stau însă altfel în cazul adevăraţilor creştini. Moartea, a explicat Pavel, este asemenea unui somn — nu numai pentru că ea este o stare de inconştienţă care seamănă cu un somn adânc, dar şi pentru că este posibil să fii trezit din ea prin înviere (Psalmul 13:3; Eclesiastul 9:5, 10). Această speranţă bazată pe Biblie schimbă situaţia.

Când moartea îi răpeşte pe cineva drag, creştinul simte la fel de profund ca şi necreştinii pierderea unei tovărăşii, a unei feţe familiare, absenţa unei voci dragi. Speranţa învierii nu desensibilizează inima. Însă ea temperează sau echilibrează jalea. Nu, această speranţă nu anulează nevoia de a-şi exprima durerea, însă uşurează mult suportarea ei.

[Note de subsol]

[Provenienţa ilustraţiei de la pagina 26]

Jean-Baptiste Greuze, detaliu din Le fils puni, Louvre; © Fotografia R.M.N.