Capitolul 14

„Ei nu fac parte din lume“

FĂRĂ îndoială, cele mai multe dintre religiile de astăzi fac parte din lume; aşadar ele participă la sărbătorile lumii şi reflectă spiritul ei naţionalist. Clericii recunosc deseori acest lucru şi multora le place să fie aşa. În contrast izbitor cu aceasta, Isus a zis despre discipolii săi: „Ei nu fac parte din lume, aşa cum nici eu nu fac parte din lume“ (Ioan 17:16, NW).

Ce dezvăluie istoria Martorilor lui Iehova în această privinţă? Au oferit ei dovezi convingătoare că nu fac parte din lume?

Atitudinea lor faţă de semeni

Primii Studenţi în Biblie erau perfect conştienţi de faptul că adevăraţii creştini nu trebuiau să facă parte din lume. Turnul de veghere a explicat că, întrucât fuseseră sfinţiţi şi născuţi de spiritul sfânt pentru a putea face parte din Regatul ceresc, discipolii unşi ai lui Cristos erau separaţi de lume prin această acţiune a lui Dumnezeu. În plus, s-a arătat că ei aveau obligaţia de a evita spiritul lumii — obiectivele, ambiţiile şi speranţele ei, precum şi căile ei egoiste. — 1 Ioan 2:15–17.

A influenţat lucrul acesta atitudinea Studenţilor în Biblie faţă de cei ce nu le împărtăşeau convingerile? Bineînţeles, ei nu au devenit nişte pustnici. Dar cei care aplicau, într-adevăr, ceea ce învăţau din Biblie nu căutau compania oamenilor lumii până acolo încât să adopte modul lor de viaţă. Turnul de veghere le-a amintit slujitorilor lui Dumnezeu sfatul biblic ‘de a le face bine la toţi’. El i-a mai sfătuit ca, în caz de persecuţie, să se străduiască să nu nutrească sentimente de răzbunare, ci, mai degrabă, aşa cum a spus Isus, ‘să-şi iubească vrăjmaşii’ (Gal. 6:10; Mat. 5:44–48). Şi, în mod special, i-a îndemnat să le vorbească altora despre preţioasele adevăruri referitoare la măsurile luate de Dumnezeu în vederea salvării.

Este de înţeles că procedând aşa ei aveau să fie consideraţi de lume ca fiind diferiţi. Dar faptul de a nu face parte din lume implică mai mult, mult mai mult.

Separaţi şi distincţi de Babilonul cel Mare

Pentru a nu face parte din lume, ei trebuiau să nu facă parte din sistemele religioase care erau adânc implicate în afacerile lumii şi care adoptaseră doctrinele şi obiceiurile Babilonului antic, duşmanul secular al adevăratei închinări (Ier. 50:29). Când a izbucnit primul război mondial, Studenţii în Biblie demascau deja de zeci de ani originile păgâne ale unor doctrine ale creştinătăţii, cum ar fi Trinitatea, nemurirea sufletului şi focul iadului. Ei dezvăluiseră, de asemenea, că bisericile încercau să manipuleze guvernele în scopuri egoiste. Din cauza doctrinelor şi practicilor ei, Studenţii în Biblie asociaseră creştinătatea cu „Babilonul cel Mare“ (Apoc. 18:2). Ei au subliniat faptul că ea a amestecat adevărul cu minciuna, un creştinism căldicel cu spiritul lumii, şi că denumirea biblică ‘Babilon’ (care înseamnă „confuzie“) îi corespundea perfect. Ei i-au îndemnat pe cei ce îl iubeau pe Dumnezeu să iasă din ‘Babilon’ (Apoc. 18:4). În acest scop, la sfârşitul lunii decembrie 1917 şi începutul anului 1918, ei au distribuit 10 000 000 de exemplare ale publicaţiei The Bible Students Monthly, care avea ca temă „Căderea Babilonului“ şi demasca în mod necruţător creştinătatea. Acest lucru a stârnit, la rândul său, o aprigă duşmănie din partea clericilor, care au profitat de febra războiului pentru a înăbuşi lucrarea Martorilor lui Iehova.

Ieşirea din Babilonul cel Mare însemna, în mod inevitabil, retragerea din organizaţiile care susţineau doctrinele lui false. Studenţii în Biblie au făcut lucrul acesta, cu toate că ani de zile i-au considerat fraţi creştini pe acei membri ai bisericilor care declarau că erau pe deplin consacraţi şi că exercitau credinţă în răscumpărare. În pofida acestui lucru, Studenţii în Biblie nu numai că au scris scrisori de retragere din bisericile creştinătăţii, dar, când a fost posibil, unii le-au şi citit cu voce tare cu ocazia întrunirilor la care enoriaşilor li se permitea să ia cuvântul. Când lucrul acesta nu a fost posibil, ei au trimis fiecărui membru al bisericii respective câte o copie a scrisorii de retragere, în care depuneau cu amabilitate o mărturie potrivită.

Se asigurau ei oare şi de faptul că nu luau cu ei nici un obicei şi nici o practică greşită din aceste organizaţii? Care a fost situaţia înainte de primul război mondial?

Ar trebui ca religia să se amestece în politică?

În arena politică, din cauza legăturii lor cu religia catolică sau protestantă, conducătorii multor naţiuni principale au pretins timp îndelungat că guvernează ‘prin drept divin’, ca reprezentanţi ai Regatului lui Dumnezeu şi printr-o favoare divină specială. Biserica binecuvânta Statul, iar Statul, la rândul lui, acorda sprijin Bisericii. Şi Studenţii în Biblie au procedat aşa?

În loc să imite bisericile creştinătăţii, ei au încercat să ia lecţii din învăţăturile şi exemplul lui Isus Cristos şi al apostolilor. Ce le-a dezvăluit studierea Bibliei? Primele publicaţii ale Societăţii Watch Tower arată că ei erau conştienţi de faptul că atunci când Isus a fost interogat de guvernatorul roman Pontius Pilat, el a declarat: „Împărăţia Mea [Regatul meu, NW] nu este din lumea aceasta“. Răspunzând unei întrebări referitoare la rolul său, Isus i-a spus guvernatorului: „Eu pentru aceasta M-am născut şi pentru aceasta am venit în lume: ca să mărturisesc despre adevăr“ (Ioan 18:36, 37). Studenţii în Biblie ştiau că Isus a rămas ferm ataşat acestei misiuni. Când Diavolul i-a oferit toate regatele lumii şi gloria lor, el a refuzat. Când poporul a vrut să-l facă rege, el s-a retras (Mat. 4:8–10; Ioan 6:15). Studenţii în Biblie nu au trecut cu vederea faptul că Isus l-a numit pe Diavol „stăpânitorul lumii“, adăugând că Diavolul ‘nu avea influenţă asupra sa’ (Ioan 14:30, NW). Ei au putut să vadă că Isus nu a căutat să se implice pe sine însuşi sau pe apostolii săi în sistemul politic al Romei, ci a fost ocupat în exclusivitate cu declararea ‘veştii bune a regatului lui Dumnezeu’. — Luca 4:43, NW.

A încurajat oare credinţa lor în aceste adevăruri consemnate în Cuvântul lui Dumnezeu lipsa de respect faţă de autorităţi? Câtuşi de puţin! Mai degrabă, ea i-a ajutat să înţeleagă de ce problemele cu care se confruntă conducătorii lumii sunt atât de grave, de ce există atâta nelegiuire şi de ce programele guvernamentale pentru îmbunătăţirea vieţii oamenilor eşuează în majoritatea cazurilor. Credinţa i-a ajutat să rămână răbdători în faţa greutăţilor, deoarece erau convinşi că, la timpul hotărât, Dumnezeu avea să aducă o uşurare durabilă prin intermediul Regatului său. La vremea aceea, ei credeau că ‘autorităţile care sunt mai presus’, menţionate în Romani 13:1–7, erau conducătorii laici. Ei au încurajat deci respectul faţă de oficialităţile guvernamentale. În cartea Noua Creaţiune (publicată în 1904 în engleză), Charles Russell a scris cu privire la Romani 13:7 că adevăraţii creştini „îi vor recunoaşte cu toată sinceritatea pe mai marii acestei lumi, vor fi cei mai ascultători de lege şi de cerinţele ei, exceptând cazul în care acestea vor intra în conflict cu cerinţele şi poruncile cereşti. Puţini, dacă nu chiar nici unul, dintre conducătorii pământeşti din zilele noastre se vor opune credinţei într-un Creator suprem şi fidelităţii absolute faţă de poruncile sale. Deci [adevăraţii creştini] trebuie să fie printre cei care respectă cel mai mult legea în timpul nostru: să nu fie nici agitatori, nici certăreţi, nici critici“.

Fiind creştini, Studenţii în Biblie ştiau că lucrarea căreia trebuiau să i se dedice era predicarea Regatului lui Dumnezeu. Şi, aşa cum se spune în primul volum al Studiilor în Scripturi, „dacă aceasta se face cu fidelitate, nu va rămâne nici timp, nici dorinţa de a se amesteca în politica guvernelor actuale“.

În această privinţă ei erau, într-o măsură considerabilă, ca acei primi creştini descrişi de Augustus Neander în cartea Allgemeine Geschichte der christlichen Religion und Kirche (Istorie generală a religiei creştine şi a Bisericii): „Creştinii se menţineau separaţi şi distincţi de Stat, . . . iar creştinismul părea să reuşească să influenţeze viaţa civilă numai în maniera care, trebuie s-o recunoaştem, este cea mai pură, străduindu-se, practic, să le insufle cetăţenilor Statului din ce în ce mai mult un sentiment sacru“.

Când lumea a intrat în război

În toată lumea, primul război mondial a pus la grea încercare pretenţiile celor ce se declarau creştini. Acesta a fost cel mai îngrozitor război care avusese loc până la data aceea; într-un fel sau altul, în acest conflict a fost implicată aproape toată populaţia lumii.

În pofida simpatiei Vaticanului faţă de Puterile Centrale, papa Benedict al XV-lea s-a străduit să menţină o aparenţă de neutralitate. Cu toate acestea, în fiecare naţiune, clerul catolic şi protestant nu a menţinut această poziţie neutră. Referitor la situaţia din Statele Unite, dr. Ray Abrams a scris în cartea sa Preachers Present Arms (Predicatorii prezintă armele): „Bisericile au adoptat o unitate de acţiune necunoscută până acum în analele religioase. . . . Fără a pierde nici o secundă, clerul s-a organizat bine pentru a se adapta situaţiei create de război. După 24 de ore de la declararea războiului, Consiliul Federal al Bisericilor lui Cristos din America a pus la punct planurile celei mai depline cooperări. . . . Biserica Romano-Catolică, organizată pentru un serviciu similar sub Consiliul Naţional Catolic de Război, condus de paisprezece arhiepiscopi şi prezidat de cardinalul Gibbons, a dat dovadă de o devoţiune similară faţă de această cauză. . . . Numeroase biserici au mers mult mai departe decât li s-a cerut. Ele s-au transformat în birouri de recrutare“. Ce au făcut Studenţii în Biblie?

Deşi s-au străduit să facă ceea ce considerau că îi place lui Dumnezeu, ei nu au adoptat întotdeauna o poziţie de strictă neutralitate. Atitudinea lor era influenţată de convingerea, împărtăşită şi de ceilalţi aşa-zis creştini, că ‘autorităţile care sunt mai presus’ erau „rânduite de Dumnezeu“ (Rom. 13:1). Astfel, în armonie cu o proclamaţie a preşedintelui Statelor Unite, Turnul de veghere îi îndemna pe Studenţii în Biblie să facă şi ei din ziua de 30 mai 1918 o zi de rugăciuni şi cereri în favoarea încetării războiului mondiala.

În timpul anilor de război, Studenţii în Biblie s-au confruntat cu situaţii foarte diferite. Diferit a fost şi modul în care au înfruntat ei aceste situaţii. Simţindu-se obligaţi să asculte de autorităţile „care există“, cum îi numeau ei pe conducătorii laici, unii au mers pe front, în tranşee, cu puşti şi baionete. Dar având în minte versetul „Să nu ucizi“, ei trăgeau în aer sau, pur şi simplu, încercau să-l dezarmeze pe inamic (Ex. 20:13). Câţiva, de pildă Remigio Cuminetti din Italia, au refuzat să îmbrace uniforma militară. Pe vremea aceea, guvernul italian nu admitea refuzul de a lua arma din motive de conştiinţă. Acest frate a fost judecat de cinci ori şi a fost trimis la închisoare, iar apoi la un ospiciu, dar credinţa şi hotărârea i-au rămas nezdruncinate. În Anglia, unii care au solicitat să fie scutiţi de armată au fost trimişi la munci publice sau în grupe de necombatanţi. Alţii, cum a fost Pryce Hughes, au adoptat o poziţie de strictă neutralitate, indiferent de consecinţe.

Cel puţin în această privinţă, istoria generală a Studenţilor în Biblie nu s-a asemănat întru totul cu cea a primilor creştini descrişi în The Rise of Christianity, de E. Barnes, unde se poate citi: „O examinare atentă a tuturor informaţiilor disponibile arată că până în timpul lui Marc Aureliu [împărat roman între anii 161–180 e.n.], nici un creştin nu a devenit soldat; şi nici un soldat, după ce a devenit creştin, nu a rămas în serviciul militar“.

Dar apoi, la sfârşitul primului război mondial, s-a ivit o altă situaţie care le-a pretins diverselor grupări religioase să-şi demonstreze loialitatea.

O expresie politică a Regatului lui Dumnezeu?

În 28 iunie 1919 a fost semnat la Versailles (Franţa) un tratat de pace, care includea Statutul Ligii Naţiunilor. Chiar înainte ca acest tratat de pace să fi fost semnat, Consiliul Federal al Bisericilor lui Cristos din America a declarat public că Liga avea să fie „expresia politică a Regatului lui Dumnezeu pe pământ“. Iar Senatul american a primit o avalanşă de scrisori din partea grupărilor religioase care îl îndemnau să ratifice Statutul Ligii Naţiunilor.

Martorii lui Iehova nu li s-au asociat. Chiar înainte ca tratatul de pace să fi fost confirmat (în octombrie), Joseph Rutherford a ţinut un discurs la Cedar Point (Ohio) în data de 7 septembrie 1919 în care a arătat că nu Liga Naţiunilor, ci Regatul instituit de însuşi Dumnezeu este singura speranţă pentru omenirea îndurerată. În timp ce recunoşteau că o alianţă umană destinată ameliorării condiţiilor putea fi foarte benefică, Studenţii în Biblie nu au întors spatele Regatului lui Dumnezeu în schimbul unui expedient politic stabilit de politicieni şi binecuvântat de cler. Dimpotrivă, ei au început să depună o mărturie globală despre Regatul pe care Dumnezeu i-l încredinţase lui Isus Cristos (Apoc. 11:15; 12:10). În Turnul de veghere din 1 iulie 1920, în engleză, s-a explicat că aceasta era lucrarea pe care o profeţise Isus în Matei 24:14.

După cel de-al doilea război mondial, creştinii s-au confruntat cu o situaţie similară. De această dată, ea implica Naţiunile Unite, succesoarea Ligii. În 1942, în timp ce al doilea război mondial încă făcea ravagii, Martorii lui Iehova au discernut deja din Biblie, din Apocalipsa 17:8, că organizaţia pentru pace mondială se va ridica din nou, dar că nu va reuşi să stabilească o pace durabilă. Acest lucru a fost explicat de Nathan Knorr, preşedintele de atunci al Societăţii Watch Tower, în discursul de congres intitulat „Pace — Putea-va ea dura?“. Martorii lui Iehova au proclamat în mod curajos acest punct de vedere cu privire la situaţia mondială. În schimb, în 1945 conducătorii religioşi catolici, protestanţi şi evrei au participat activ la dezbaterile de la San Francisco, cu ocazia cărora a fost redactată Carta Naţiunilor Unite. Pentru cei care observau ceea ce se petrecea era clar cine dorea să fie „prieten cu lumea“ şi cine se străduia să ‘nu fie din lume’, conform cu ceea ce spusese Isus despre discipolii săi. — Iac. 4:4; Ioan 17:14.

Neutralitatea creştină

Deşi Martorii lui Iehova au discernut rapid unele chestiuni privind relaţiile unui creştin cu lumea, alte chestiuni au pretins mai mult timp. Totuşi, în timp ce al doilea război mondial lua amploare în Europa, un articol important din Turnul de veghere din 1 noiembrie 1939, în engleză, i-a ajutat să înţeleagă semnificaţia neutralităţii creştine. Discipolii lui Isus Cristos, spunea articolul, sunt obligaţi înaintea lui Dumnezeu să fie întru totul devotaţi lui şi Regatului său, Teocraţia. Ei trebuie să se roage pentru Regatul lui Dumnezeu, nu pentru lume (Mat. 6:10, 33). Având în vedere cele dezvăluite de Isus Cristos cu privire la identitatea conducătorului invizibil al lumii (Ioan 12:31; 14:30), argumenta articolul, cum putea o persoană devotată Regatului lui Dumnezeu să favorizeze o parte sau alta într-un conflict dintre facţiunile lumii. Nu a spus Isus despre discipolii săi: „Ei nu sunt din lume, după cum nici Eu nu sunt din lume“ (Ioan 17:16)? Această poziţie de neutralitate creştină nu avea să fie înţeleasă de lume în general. Dar aveau să o respecte Martorii lui Iehova într-adevăr cu fidelitate?

Neutralitatea lor a fost pusă la grea încercare în timpul celui de-al doilea război mondial, îndeosebi în Germania. Istoricul Brian Dunn a spus: „Martorii lui Iehova erau diametral opuşi nazismului. Cea mai importantă obiecţie a naziştilor împotriva lor era neutralitatea lor politică. Aceasta însemna că nici un credincios nu avea să poarte arma, să ocupe o funcţie politică, să participe la sărbători naţionale sau să schiţeze vreun semn de fidelitate în acest sens“ (The Churches’ Response to the Holocaust, 1986). În cartea sa A History of Christianity, Paul Johnson a adăugat: „Mulţi au fost condamnaţi la moarte pentru că au refuzat serviciul militar . . . sau au sfârşit la Dachau sau în ospicii“. Câţi Martori au fost închişi în Germania? Martorii lui Iehova din Germania au raportat ulterior că dintre ei 6 262 au fost arestaţi, iar 2 074 dintre aceştia au fost duşi în lagăre de concentrare. Scriitorii laici optează, în general, pentru cifre mai mari.

În Marea Britanie, unde erau recrutaţi atât bărbaţii cât şi femeile, legea prevedea scutire de serviciul militar; însă multe tribunale au refuzat să le-o acorde Martorilor lui Iehova, iar judecătorii le-au aplicat pedepse cu închisoarea, depăşind, în total, 600 de ani. În Statele Unite, sute de Martori ai lui Iehova au fost scutiţi, în calitate de miniştri creştini, de serviciul militar. Altor peste 4 000 li s-a refuzat scutirea prevăzută de decretul privind Serviciul de recrutare şi au fost arestaţi şi închişi pentru o perioadă de până la cinci ani. În toate ţările de pe glob, Martorii lui Iehova au păstrat aceeaşi poziţie de neutralitate creştină.

Totuşi, testul autenticităţii neutralităţii lor nu a încetat odată cu terminarea războiului. Deşi criza din 1939–1945 trecuse, au izbucnit alte conflicte; şi chiar în perioadele de pace relativă, multe naţiuni au decis să menţină serviciul militar obligatoriu. În calitate de miniştri creştini, Martorii lui Iehova au continuat să suporte pedepse cu închisoarea acolo unde nu li se acorda scutire. În 1949, când John Tsukaris şi George Orphanidis au refuzat să ia armele împotriva semenilor lor, guvernul grec a ordonat executarea lor. Tratamentul (de diverse tipuri) aplicat Martorilor lui Iehova din Grecia a fost de multe ori atât de crud, încât, în cele din urmă, Consiliul Europei (Comisia pentru Drepturile Omului) a încercat să uzeze de influenţa sa în favoarea lor, dar, în urma presiunilor exercitate de Biserica Ortodoxă Greacă, până în 1992 insistenţele acestuia, cu puţine excepţii, nu au fost luate în considerare. Însă unele guverne au considerat că este un lucru detestabil să continue să-i pedepsească pe Martorii lui Iehova pentru convingerile lor religioase bazate pe conştiinţă. Începând din anii ’90, în câteva ţări, de exemplu Suedia, Finlanda, Polonia, Olanda şi Argentina, guvernele nu-i mai obligă pe Martorii activi să se înroleze în serviciul militar sau într-un serviciu naţional alternativ obligatoriu, deşi fiecare caz este examinat cu atenţie.

În ţări la rând, Martorii lui Iehova au trebuit să facă faţă unor situaţii care le-au pus la încercare neutralitatea creştină. Guvernele din America Latină, Africa, Orientul Mijlociu, Irlanda de Nord şi din alte părţi s-au confruntat cu o opoziţie violentă din partea forţelor revoluţionare. Ca atare, atât guvernele, cât şi opoziţia au exercitat presiuni asupra Martorilor lui Iehova pentru a obţine sprijinul lor activ. Dar Martorii lui Iehova au rămas absolut neutri. Unii au fost bătuţi cu cruzime sau chiar executaţi din cauza poziţiei adoptate. Însă de multe ori, neutralitatea creştină sinceră a Martorilor lui Iehova a câştigat respectul funcţionarilor din ambele părţi, şi ei şi-au putut continua fără probleme lucrarea care constă în a le împărtăşi altora vestea bună despre Regatul lui Iehova.

În anii ’60 şi ’70, neutralitatea Martorilor din Malawi a fost supusă unor grele încercări când tuturor cetăţenilor de aici li s-a cerut să cumpere un carnet prin care îşi dovedeau apartenenţa la partidul politic aflat la putere. Martorii lui Iehova au înţeles că supunerea faţă de un astfel de ordin contravenea convingerilor lor creştine. În consecinţă, ei au devenit ţinta unei persecuţii de un sadism fără precedent. Zeci de mii au fost obligaţi să părăsească ţara, iar după un timp, mulţi au fost repatriaţi în mod forţat şi supuşi unor noi acte de brutalitate.

Deşi sunt persecutaţi cu violenţă, Martorii lui Iehova nu reacţionează cu un spirit de răzvrătire. Convingerile lor nu periclitează nici unul dintre guvernele sub care trăiesc. Spre deosebire de ei, Consiliul Ecumenic al Bisericilor contribuie la finanţarea revoluţiilor, iar preoţii catolici susţin forţele de gherilă. Dar dacă un Martor al lui Iehova s-ar angaja într-o activitate subversivă, lucrul acesta ar echivala cu renunţarea la credinţă.

Este adevărat că Martorii lui Iehova cred că toate guvernele umane vor fi înlăturate de Regatul lui Dumnezeu. Aşa declară Biblia în Daniel 2:44. Dar, aşa cum subliniază Martorii, în loc să spună că oamenii vor institui acest Regat, versetul spune că „Dumnezeul cerurilor va ridica o împărăţie [un regat, NW]“. Tot la fel, explică ei, acest text nu spune că Dumnezeu i-a autorizat pe oameni să elibereze calea pentru acest Regat, îndepărtându-i pe conducătorii umani. Martorii lui Iehova recunosc că lucrarea adevăraţilor creştini constă în a predica şi a preda (Mat. 24:14; 28:19, 20). Faptele arată că, în armonie cu respectul lor faţă de Cuvântul lui Dumnezeu, nici unul dintre ei nu a încercat vreodată să răstoarne vreun oarecare guvern de undeva din lume, nici nu a complotat vreodată în dauna vreunui funcţionar de stat. Ziarul italian La Stampa a spus despre Martorii lui Iehova: „Ei sunt cei mai loiali cetăţeni pe care ni i-am putea dori; ei nu caută să se eschiveze de la plata impozitelor sau de la legile care îi defavorizează“. Cu toate acestea, deoarece recunosc seriozitatea acestui lucru înaintea lui Dumnezeu, fiecare este ferm hotărât să ‘nu facă parte din lume’. — Ioan 15:19, NW; Iac. 4:4.

Când emblemele naţionale au devenit obiecte de devoţiune

Odată cu ridicarea lui Adolf Hitler la putere în Germania, un val de isterie patriotică a inundat lumea. Pentru a înregimenta populaţia, participarea la ceremoniile patriotice a devenit obligatorie. În Germania, fiecare persoană trebuia să salute în modul stabilit şi să strige ‘Heil Hitler!’. Aceasta însemna a-l aclama pe Hitler drept salvator şi lăsa să se înţeleagă că toate speranţele oamenilor gravitau în jurul domniei lui. Dar Martorii lui Iehova nu puteau împărtăşi aceste sentimente. Ei ştiau că trebuiau să i se închine numai lui Iehova şi că El îl ridicase pe Isus Cristos drept Salvator al omenirii. — Luca 4:8; 1 Ioan 4:14.

Chiar înainte ca Hitler să devină dictator în Germania, Martorii lui Iehova au examinat în broşura Regatul, speranţa lumii (publicată în 1931 în engleză) exemplul scriptural al celor trei curajoşi însoţitori evrei ai lui Daniel în Babilon. Când regele le-a ordonat să se încline înaintea unei imagini la sunetul unei anumite muzici, aceşti evrei fideli au refuzat să facă compromis, iar Iehova şi-a manifestat în mod clar aprobarea eliberându-i (Dan. 3:1–26). Broşura sublinia faptul că ceremoniile patriotice constituiau o încercare similară a fidelităţii Martorilor lui Iehova din timpurile moderne.

Treptat, campania în favoarea ceremoniilor patriotice obligatorii a trecut dincolo de graniţele Germaniei. La 3 iunie 1935, la un congres ţinut la Washington, D.C., când Joseph Rutherford a fost rugat să vorbească despre salutul drapelului în şcoli, el a pus accentul pe fidelitatea faţă de Dumnezeu. După câteva luni, când Carleton Nichols jr, din Lynn (Massachusetts), în vârstă de opt ani, a refuzat să salute drapelul american şi să intoneze un cântec patriotic, ziarele au publicat acest incident în toată ţara.

Pentru a explica problema, la 6 octombrie, fratele Rutherford a ţinut un discurs radiodifuzat pe tema „Salutul drapelului“, în care a spus: „Pentru mulţi, salutul drapelului este o simplă formalitate şi are prea puţină importanţă. Dar pentru cei care analizează sincer această problemă din punct de vedere scriptural, înseamnă mult.

Drapelul reprezintă puterile domnitoare vizibile. A încerca să obligi prin lege un cetăţean sau copilul unui cetăţean să salute un obiect sau un lucru sau să intoneze aşa-numite «imnuri patriotice» este cu totul nedrept şi greşit. Legile sunt făcute şi aplicate pentru a preveni comiterea intenţionată a unor acte care ar cauza daune altora, şi nu pentru a constrânge o persoană să-şi încalce conştiinţa, îndeosebi când această conştiinţă este educată în armonie cu Cuvântul lui Iehova Dumnezeu.

Refuzul de a saluta drapelul şi de a cânta, aşa cum a făcut acest băiat, nu cauzează vreo daună cuiva. Dar dacă cineva crede sincer că salutul drapelului contravine poruncii divine, atunci faptul de a-l obliga să salute drapelul, împotriva Cuvântului lui Dumnezeu şi a conştiinţei sale, îi provoacă mari daune. Statul nu are dreptul ca prin lege sau prin alte mijloace să le cauzeze daune oamenilor“.

Alte explicaţii cu privire la motivele poziţiei adoptate de Martorii lui Iehova au fost prezentate în broşura Loyalty (Loialitate), publicată, de asemenea, în 1935. Atenţia a fost îndreptată asupra unor versete cum ar fi: Exodul 20:3–7, care porunceşte ca închinarea să-i fie atribuită numai lui Iehova şi ca slujitorii lui Dumnezeu să nu se încline înaintea unei imagini sau a unei asemănări a vreunui lucru din cer sau de pe pământ; Luca 20:25, unde Isus Cristos a arătat nu numai că Cezarului trebuie să-i fie înapoiate lucrurile Cezarului, ci şi că ceea ce îi aparţine lui Dumnezeu trebuie dat lui Dumnezeu; şi Faptele 5:29, unde apostolii au declarat cu fermitate: „Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni“.

În Statele Unite, problema constrângerii cuiva de a saluta drapelul a fost lăsată în grija tribunalelor. La 14 iunie 1943, Curtea Supremă a Statelor Unite a anulat decizia sa anterioară, iar în cazul Ministerul Învăţământului din statul Virginia de Vest contra Barnette a decretat că obligaţia de a saluta drapelul era incompatibilă cu garanţia de libertate prevăzută în însăşi constituţia naţiuniib.

Problema ceremoniilor patriotice nu s-a limitat nicidecum la Germania şi la Statele Unite. În America de Nord şi de Sud, în Europa, Africa şi Asia, Martorii lui Iehova au fost crunt persecutaţi din cauza neparticipării lor, cu toate că au adoptat o poziţie respectuoasă în timpul salutului drapelului sau al altor ceremonii similare. Unii copii au fost bătuţi; mulţi au fost exmatriculaţi. S-au intentat o serie de procese.

Observatorii s-au simţit însă obligaţi să recunoască faptul că, la fel ca în alte chestiuni, Martorii lui Iehova s-au dovedit a fi asemenea primilor creştini. Însă, aşa cum afirma cartea The American Character: „Pentru majoritatea covârşitoare . . . refuzul Martorilor a fost la fel de neînţeles cum a fost pentru Traian sau Pliniu refuzul creştinilor [din Imperiul Roman] de a aduce un sacrificiu formal împăratului divin“. Acest lucru era de aşteptat, deoarece, la fel ca primii creştini, Martorii lui Iehova nu priveau lucrurile în felul în care le privea lumea, ci în lumina principiilor Bibliei.

Poziţia lor este clar declarată

După ce Martorii lui Iehova au suportat ani la rând grele încercări ale neutralităţii lor creştine, Turnul de veghere din 1 noiembrie 1979, în engleză, a reafirmat poziţia lor. El a explicat, de asemenea, motivul atitudinii adoptate de fiecare Martor, spunând: „În urma unui studiu atent al Cuvântului lui Dumnezeu, aceşti tineri creştini au fost în măsură să ia o decizie. Nimeni nu a decis în locul lor. Ei au fost capabili să decidă personal, ascultând de conştiinţa lor instruită pe baza Bibliei. Ei au decis să se abţină de la acte de ură şi violenţă împotriva semenilor lor din alte naţiuni. Da, ei credeau şi doreau să participe la binecunoscuta profeţie din Isaia: «Din săbiile lor îşi vor făuri fiare de plug şi din suliţele lor cosoare: nici un popor nu va mai scoate sabia împotriva altuia şi nu vor mai învăţa războiul» (Is. 2:4). Aceşti tineri din toate naţiunile au făcut tocmai acest lucru“.

Pe parcursul anilor în care ataşamentul lor faţă de neutralitatea creştină a fost pus la încercare, reexaminarea a ceea ce spune Biblia în Romani 13:1–7 (NW) cu privire la ‘autorităţile superioare’ a dus la o mai clară definire a relaţiilor dintre Martori şi guvernele laice. Aceasta a fost publicată în ediţiile Turnului de veghere din 1 şi 15 noiembrie şi 1 decembrie 1962, în engleză, şi a fost reafirmată în ediţia din 15 decembrie 1990. Aceste articole au scos în evidenţă poziţia lui Iehova Dumnezeu în calitate de ‘Cel Prea Înalt’, explicând totodată că guvernatorii laici sunt ‘autorităţi superioare’ numai în raport cu alţi oameni şi în sfera de activitate în care Dumnezeu le permite să funcţioneze în actualul sistem de lucruri. Articolele arătau că era necesar ca adevăraţii creştini să le acorde în mod conştiincios onoare acestor conducători laici şi să li se supună în toate lucrurile care nu intră în conflict cu legea lui Dumnezeu şi cu conştiinţa lor instruită biblic. — Dan. 7:18; Mat. 22:21; Fap. 5:29; Rom. 13:5.

Prin ataşamentul ferm faţă de aceste principii biblice Martorii lui Iehova şi-au câştigat reputaţia de persoane care se menţin separate de lume, ceea ce le aminteşte oamenilor de primii creştini.

Când lumea îşi ţine sărbătorile

Când s-au debarasat de învăţăturile religioase de provenienţă păgână, Martorii lui Iehova au abandonat şi multe obiceiuri care erau, de asemenea, impure. Dar, un anumit timp, unele sărbători nu au fost analizate cu atenţia cuvenită. Una dintre acestea a fost Crăciunul.

Chiar şi cei care lucrau la sediul mondial al Societăţii Watch Tower, la Betelul din Brooklyn (New York), celebrau această sărbătoare în fiecare an. Timp de mulţi ani, ei au fost conştienţi că 25 decembrie nu era data corectă, dar s-au gândit că această dată era de mult timp asociată pe scară largă cu naşterea Salvatorului şi că faptul de a face bine altora era un lucru corect, indiferent în ce zi. Însă, după o examinare mai atentă a acestui subiect, personalul de la sediul Societăţii, precum şi cel de la filialele din Anglia şi Elveţia, a decis să pună capăt festivităţilor de Crăciun, astfel că după 1926 nu s-a mai ţinut nici o sărbătoare de Crăciun.

Richard Barber, un membru al personalului de la sediul mondial, a făcut o cercetare aprofundată a originii obiceiurilor de Crăciun şi a consecinţelor acestora, iar rezultatele le-a prezentat într-un discurs radiodifuzat. Materialul a fost, de asemenea, publicat în Epoca de Aur din 12 decembrie 1928. Era o dezvăluire detaliată a originii obiceiurilor de Crăciun, dezonorante pentru Dumnezeu. De atunci, originea păgână a obiceiurilor de Crăciun a ajuns la cunoştinţa publicului, dar puţini oameni fac schimbări în modul lor de viaţă. În schimb, Martorii lui Iehova au fost dispuşi să facă schimbările necesare pentru a fi slujitori ai lui Iehova mai buni.

Când s-a explicat că celebrarea naşterii lui Isus devenise în realitate de mai mare interes pentru oameni decât răscumpărarea furnizată prin moartea sa; că petrecerile care marcau această sărbătoare şi spiritul în care se ofereau multe cadouri nu îl onorau pe Dumnezeu; că magii a căror oferire de cadouri este imitată erau în realitate astrologi inspiraţi de demoni; că părinţii îi învaţă pe copiii lor să mintă când le vorbesc despre Moş Crăciun (Santa Claus); că „Sf. Nicolae“ (Moş Crăciun) este, după părerea generală, un alt nume dat Diavolului; şi că aceste sărbători erau, după cum recunoştea cardinalul Newman în lucrarea sa Essay on the Development of Christian Doctrine, „chiar instrumentele şi accesoriile închinării la demoni“ adoptate de Biserică — atunci când au devenit conştienţi de aceste lucruri, Martorii lui Iehova au încetat imediat şi definitiv să mai celebreze Crăciunul.

Martorii lui Iehova petrec momente fericite cu familiile şi cu prietenii lor. Dar ei nu participă la sărbători şi festivităţi care au legătură cu zei păgâni (cum este cazul cu Paştele, Ziua de Anul Nou, Ziua de 1 Mai şi Ziua mamei) (2 Cor. 6:14–17). La fel ca primii creştinic, ei nu sărbătoresc nici zilele de naştere. Totodată ei se abţin în mod respectuos să participe la sărbători naţionale care comemorează unele evenimente politice sau militare şi să-i onoreze în mod idolatru pe eroii naţionali. De ce? Deoarece Martorii lui Iehova nu fac parte din lume.

Ei îi ajută pe semenii lor

Venerarea zeilor se afla în centrul vieţii culturale şi sociale a Imperiului Roman. Întrucât creştinii se abţineau de la orice lucru ce avea vreo legătură cu zeii păgâni, oamenii considerau creştinismul drept un afront la modul lor de viaţă; şi, potrivit istoricului Tacit, se spunea că creştinii urau omenirea. Transmiţând o idee similară, Minucius Felix citează în scrierile sale cuvintele adresate de un roman uneia dintre cunoştinţele sale, un creştin: „Voi nu mergeţi la spectacole, nu participaţi la ceremonii . . . detestaţi jocurile sacre“. Populaţia lumii romane antice nu i-a prea înţeles pe creştini.

Tot la fel astăzi, mulţi oameni din lume nu îi înţeleg pe Martorii lui Iehova. Poate că ei admiră normele morale înalte ale Martorilor, dar consideră că Martorii ar trebui să participe la activităţile lumii şi să-şi ofere sprijinul pentru a face din lume un loc mai bun. Totuşi, cei care ajung să-i cunoască personal pe Martorii lui Iehova înţeleg că la baza oricărui lucru pe care îl fac ei există un motiv biblic.

Departe de a se separa de restul lumii, Martorii lui Iehova îşi dedică viaţa pentru a-i ajuta pe semenii lor, potrivit exemplului lui Isus Cristos. Ei îi ajută pe oameni să înveţe cum să înfrunte cu succes problemele vieţii actuale, vorbindu-le despre Creatorul lor şi despre principiile pe care le-a stabilit el în Cuvântul său inspirat. Ei le împărtăşesc în mod gratuit semenilor lor adevărurile biblice, care pot transforma complet concepţia despre viaţă a unei persoane. Esenţa convingerilor lor este înţelegerea faptului că „lumea trece“, că în curând Dumnezeu va interveni pentru a pune capăt actualului sistem rău şi că un viitor glorios îi aşteaptă pe cei care rămân separaţi de lume şi îşi pun toată încrederea în Regatul lui Dumnezeu. — 1 Ioan 2:17.

[Note de subsol]

[Chenarul de la pagina 195]

Ei nu constituie o ameninţare pentru nici un guvern

◆ Vorbind despre tratamentul aplicat Martorilor lui Iehova într-o ţară din America Latină, editorialul „World-Herald“ din Omaha (Nebraska, S.U.A.) scria: „Trebuie să ai o imaginaţie bigotă şi paranoică pentru a crede că Martorii lui Iehova constituie o ameninţare pentru vreun regim politic; ei sunt grupul religios cel mai puţin subversiv şi cel mai iubitor de pace din câte există şi ei nu cer decât să fie lăsaţi să-şi urmeze credinţa lor în felul lor“.

◆ „Il Corriere di Trieste“, un ziar italian, a declarat: „Martorii lui Iehova sunt de admirat pentru fermitatea şi coerenţa lor. Spre deosebire de alte religii, unitatea lor ca popor îi împiedică să se roage la acelaşi Dumnezeu, în numele aceluiaşi Cristos, ca să binecuvânteze două tabere adverse într-o bătălie, sau să amestece religia cu politica pentru a servi intereselor şefilor de stat sau partidelor politice. Ultimul lucru, dar nu şi cel mai puţin important, ei sunt dispuşi să înfrunte mai degrabă moartea decât să încalce . . . porunca SĂ NU UCIZI!“

◆ După ce Martorii lui Iehova au îndurat 40 de ani de interdicţie în Cehoslovacia, ziarul „Nová Svoboda“ a spus în 1990: „Credinţa Martorilor lui Iehova interzice utilizarea armelor împotriva oamenilor, iar cei care au refuzat serviciul militar şi care nu au fost trimişi la lucru în minele de cărbune au fost închişi chiar pentru patru ani. Exact acest lucru demonstrează că ei au o forţă morală extraordinară. Le-am putea încredinţa acestor oameni atât de altruişti cele mai înalte funcţii politice — dar niciodată nu-i vom putea convinge s-o facă. . . . Desigur, ei recunosc autorităţile guvernamentale, dar cred că numai Regatul lui Dumnezeu este capabil să rezolve toate problemele omului. Dar atenţie! Ei nu sunt fanatici. Ei sunt complet devotaţi cauzei altora“.

[Chenarul/Fotografiile de la paginile 200, 201]

Practici care au fost abandonate

Această sărbătoare de Crăciun, care s-a ţinut la Betelul din Brooklyn în 1926, a fost ultima. Treptat, Studenţii în Biblie au ajuns să înţeleagă că nici originea acestei sărbători, nici practicile asociate cu ea nu îl onorau pe Dumnezeu

Ani de zile, Studenţii în Biblie au purtat ca semn de identificare o broşă reprezentând o cruce şi o coroană, iar acest simbol a figurat pe coperta „Turnului de veghere“ din 1891 până în 1931. Dar în 1928 s-a subliniat faptul că nu un simbol decorativ, ci activitatea cuiva ca martor arăta că era un creştin. În 1936, s-a arătat că, potrivit dovezilor, Cristos a murit pe un stâlp, nu pe o cruce cu două braţe

În cartea lor „Mana zilnică“, Studenţii în Biblie păstrau o listă cu aniversările zilelor de naştere. Dar după ce au încetat să mai celebreze Crăciunul şi când şi-au dat seama că sărbătorirea zilelor de naştere acorda onoare necuvenită creaturilor (un motiv pentru care primii creştini nu au sărbătorit niciodată zile de naştere), Studenţii în Biblie au abandonat şi această practică

Timp de aproximativ 35 de ani, pastorul Russell a crezut că Marea Piramidă din Gizeh era un martor de piatră al lui Dumnezeu, care confirma perioadele biblice (Is. 19:19). Dar Martorii lui Iehova au abandonat ideea că o piramidă egipteană ar avea vreo legătură cu adevărata închinare. (Vezi „Turnul de veghere“ din 15 noiembrie şi 1 decembrie 1928, engl.)