Cel mai odios proces din istorie

PATRU relatări biblice diferite, numite evanghelii, prezintă cu lux de amănunte arestarea, judecarea şi executarea lui Isus Cristos. Este, probabil, cel mai cunoscut proces din antichitate. De ce trebuie să ne intereseze acest proces? Din cel puţin trei motive: Isus le-a spus continuatorilor lui să-i comemoreze moartea, iar moartea sa a survenit în urma acestui proces; vrem să ştim dacă acuzaţiile aduse lui Isus au fost adevărate; jertfa lui Isus este de importanţă vitală pentru noi şi pentru viitorul nostru (Luca 22:19; Ioan 6:40).

În timpul procesului intentat lui Isus, Palestina era sub stăpânire romană. Romanii le permiteau autorităţilor evreieşti să-i judece pe evrei după legile acestora, dar se pare că nu le acordau autoritatea de a executa răufăcătorii. Astfel, Isus a fost arestat de împotrivitorii săi evrei, dar a fost executat de autorităţile romane. Activitatea de predicare a lui Isus a deranjat atât de mult instituţia religioasă a vremii, încât reprezentanţii ei au hotărât că Isus trebuia să moară. Ei voiau însă ca executarea lui să pară legală. Referitor la eforturile lor disperate de a da execuţiei lui Isus o notă legală, un profesor de drept a spus că moartea lui Cristos a fost „cea mai abjectă crimă din istoria jurisprudenţei“.a

Neregulă după neregulă

Legea mozaică a fost numită „cel mai bun şi cel mai avansat sistem de legi promulgat vreodată“. Însă în zilele lui Isus, rabinii preocupaţi doar de litera legii i-au adăugat nenumărate reguli extrabiblice, dintre care multe au fost introduse mai târziu în Talmud (Vezi chenarul „Legile evreilor în primele secole ale erei noastre“, de la pagina 20). În ce măsură s-a ţinut cont de aceste norme biblice şi extrabiblice în timpul procesului lui Isus?

A fost arestat Isus în urma unor acuzaţii similare aduse de doi martori? Aşa ar fi trebuit pentru ca arestarea lui să fie legală. În Palestina secolului întâi, evreul care considera că a fost încălcată o lege trebuia să sesizeze instanţa în timpul unei şedinţe de lucru. Instanţa nu avea voie să aducă acuzaţii, ci doar să investigheze plângerile înaintate. Puteau să facă reclamaţii doar persoanele care fuseseră martore la un presupus delict. Acţiunea judiciară începea numai dacă depoziţiile a cel puţin doi martori concordau. Mărturia lor constituia capul de acuzare pe baza căruia învinuitul era arestat. Nu se lua în calcul depoziţia unui singur martor (Deuteronomul 19:15). În cazul lui Isus însă, autorităţile evreieşti nu au făcut decât să caute „cea mai bună modalitate“ de a scăpa de el. Când li s-a ivit „o ocazie potrivită“, într-o noapte când nu exista nicio „mulţime împrejur“, autorităţile l-au reţinut (Luca 22:2, 5, 6, 53).

În momentul arestării lui Isus nu exista nicio acuzaţie împotriva lui, preoţii şi Sanhedrinul (curtea supremă a evreilor) începând să caute martori abia după aceea (Matei 26:59). Ei nu au putut găsi două mărturii care să concorde. De fapt, nu instanţei îi revenea sarcina de a căuta martori. Iar „a judeca şi a condamna pe cineva la moarte, fără să specifici infracţiunea pentru care îl judeci, este de-a dreptul scandalos“, spune avocatul şi biograful Taylor Innes.

Gloata care l-a prins pe Isus l-a dus în casa fostului mare preot Ana, care a început să-l interogheze (Luca 22:54; Ioan 18:12, 13). Ana a încălcat deliberat regula potrivit căreia acuzaţiile grave, ce se puteau solda cu o condamnare la moarte, trebuiau judecate ziua, nu noaptea. În plus, toate probele trebuiau aduse în cadrul unui proces public, nu în spatele uşilor închise. Conştient de faptul că interogatoriul la care îl supunea Ana era ilegal, Isus i-a răspuns: „De ce mă întrebi pe mine? Întreabă-i pe cei care au auzit ce le-am vorbit. Iată că ei ştiu ce-am zis“ (Ioan 18:21). Ana ar fi trebuit să interogheze martorii, nu acuzatul. Observaţia lui Isus l-ar fi determinat pe un judecător cinstit să aplice procedura legală. Dar pe Ana nu-l interesa dreptatea.

Auzind cuvintele lui Isus, una dintre gărzi l-a pălmuit, şi acesta nu a fost singurul act de violenţă la care a fost supus Isus în acea noapte (Luca 22:63; Ioan 18:22). Legea consemnată în cartea biblică Numerele, capitolul 35, cu privire la oraşele de refugiu, prevedea ca acuzaţii să fie protejaţi împotriva tratamentelor brutale până la stabilirea vinovăţiei. Şi Isus ar fi trebuit să beneficieze de o asemenea protecţie.

Apoi, cei care l-au prins pe Isus l-au dus în casa marelui preot Caiafa. Aici, acest proces ilegal, ţinut în miez de noapte, a continuat (Luca 22:54; Ioan 18:24). Sfidând toate principiile justiţiei, preoţii au căutat „o mărturie mincinoasă împotriva lui Isus, ca să-l omoare“. Dar nu au existat două mărturii concordante cu privire la ceea ce ar fi spus Isus (Matei 26:59; Marcu 14:56–59). Atunci, marele preot a încercat să-l determine pe Isus să se incrimineze singur. „Nu răspunzi nimic? Ce mărturisesc aceştia împotriva ta?“ (Marcu 14:60) Această tactică nu era deloc în spiritul legii. „A-l interoga pe acuzat cu scopul de a-l incrimina pe baza propriilor cuvinte însemna o violare a justiţiei clasice“, a remarcat Taylor Innes, citat mai sus.

În final, cei prezenţi s-au legat de o afirmaţie făcută de Isus. La întrebarea „Eşti tu Cristosul, Fiul Celui Binecuvântat?“, Isus a răspuns: „Sunt. Şi voi îl veţi vedea pe Fiul omului stând la dreapta puterii şi venind cu norii cerului“. Preoţii au considerat cuvintele lui Isus o blasfemie şi „toţi l-au condamnat, declarându-l vrednic de moarte“ (Marcu 14:61–64).b

Conform Legii mozaice, procesele trebuiau ţinute cu uşile deschise (Deuteronomul 22:24; Rut 4:1). Judecarea lui Isus însă a fost făcută în secret. Nimănui nu i s-a permis să vorbească în favoarea lui. Nimeni nu a analizat justeţea afirmaţiei lui Isus că este Mesia. Lui Isus nu i s-a permis să aducă martori în apărarea sa. Judecătorii nu au stabilit prin vot, aşa cum procedau de obicei, dacă Isus era sau nu vinovat.

Înaintea lui Pilat

Întrucât nu aveau, se pare, autoritatea să-l execute pe Isus, evreii l-au dus la guvernatorul roman Ponţiu Pilat. Prima întrebare a lui Pilat a fost: „Ce acuzaţie aduceţi împotriva acestui om?“. Ştiind că acuzaţia falsă de blasfemie nu era relevantă pentru Pilat, evreii au încercat să-l determine să-l condamne pe Isus fără nicio investigaţie. Ei i-au zis: „Dacă acest om n-ar fi un răufăcător, nu ţi l-am fi predat“ (Ioan 18:29, 30). Pilat i-a respins însă, obligându-i să găsească o altă învinuire: „L-am găsit pe omul acesta instigând naţiunea noastră, interzicând plătirea de impozite Cezarului şi spunând că el este Cristos, un rege“ (Luca 23:2). Cu multă viclenie, ei au înlocuit acuzaţia de blasfemie cu cea de trădare.

Acuzaţia că Isus ar fi ‘interzis plătirea impozitelor’ era falsă, iar acuzatorii ştiau acest lucru. Isus îi învăţase exact contrariul (Matei 22:15–22). În ce priveşte acuzaţia că Isus s-ar fi autointitulat rege, Pilat şi-a dat seama imediat că omul dinaintea lui nu era o ameninţare pentru Roma. De aceea a spus: „Nu găsesc nicio vină în el“ (Ioan 18:38). Pilat şi-a păstrat această convingere pe tot parcursul procesului.

La început Pilat a încercat să-l elibereze pe Isus, profitând de obiceiul evreilor de a pune în libertate un deţinut cu ocazia Paştelui. În final însă, el l-a eliberat pe Baraba, care se făcea vinovat de rebeliune şi omor (Luca 23:18, 19; Ioan 18:39, 40).

A doua încercare a guvernatorului roman de a-l elibera pe Isus a fost un compromis. El a ordonat ca Isus să fie biciuit, să fie îmbrăcat cu o mantie purpurie, să i se pună pe cap o coroană de spini şi să fie bătut şi batjocorit. Pilat a declarat din nou că Isus este nevinovat. Era ca şi cum ar fi spus: ‘Preoţilor, nu vă ajunge?’, sperând, probabil, ca suferinţa prin care trecea Isus ca urmare a flagelării aplicate de romani să le potolească setea de răzbunare şi să le inspire milă (Luca 23:22). Dar nu s-a întâmplat aşa!

„Pilat continua să caute un mijloc de a-l elibera. Dar iudeii strigau: «Dacă-l eliberezi pe omul acesta, nu eşti prieten al Cezarului. Oricine se face pe sine rege vorbeşte împotriva Cezarului»“ (Ioan 19:12). Cezarul din vremea aceea era Tiberiu, cunoscut pentru uşurinţa cu care îi executa pe toţi cei consideraţi de el neloiali, fie ei şi înalţi demnitari. Pilat îi iritase deja destul pe evrei şi nu voia să provoace alte conflicte, cu atât mai mult să rişte să fie acuzat de trădare. Din vorbele mulţimii Pilat a înţeles că era ameninţat şi şantajat. Cuprins de frică, el a cedat, dând ordin ca Isus să fie ţintuit pe stâlp. Astfel, Pilat a condamnat la moarte un om nevinovat (Ioan 19:16).

Concluzii

Mulţi analişti judiciari au examinat relatările din evanghelii privitoare la procesul lui Isus. Ei au ajuns la concluzia că acesta a fost o parodie, o farsă judiciară. „Procesul, care a început şi s-a încheiat undeva la miezul nopţii şi a cărui sentinţă s-a pronunţat tot atunci, a constituit o încălcare flagrantă a formalităţilor şi regulilor dreptului iudaic, precum şi a principiilor justiţiei“, scrie un avocat. Un profesor de drept spune: „În timpul procesului s-au comis ilegalităţi atât de mari şi abateri atât de grosolane, încât putem spune pe drept cuvânt că, din punct de vedere juridic, instanţa s-a făcut vinovată de crimă“.

Isus a fost nevinovat. Dar a ştiut că trebuia să moară pentru a-i putea salva pe oamenii care urmau să asculte de el (Matei 20:28). El a iubit atât de mult dreptatea, încât a acceptat de bunăvoie să fie victima celei mai revoltătoare nedreptăţi comise vreodată. Isus s-a lăsat nedreptăţit pentru noi, nişte păcătoşi. Să nu uităm niciodată sacrificiul său!

[Note de subsol]

[Chenarul/Fotografia de la pagina 20]

Legile evreilor în primele secole ale erei noastre

Tradiţia orală iudaică, aşternută în scris în primele secole ale erei noastre, dar considerată mult mai veche, cuprindea următoarele reguli:

▪ În procesele care se puteau solda cu pedeapsa capitală, pledoaria pentru achitare trebuia susţinută prima;

▪ Judecătorii trebuiau să facă tot posibilul să-l salveze pe inculpat;

▪ Judecătorii puteau să pledeze în favoarea acuzatului, nu împotriva lui;

▪ Martorii erau avertizaţi cu privire la seriozitatea rolului lor;

▪ Martorii erau audiaţi separat;

▪ Mărturia trebuia să concorde în toate aspectele importante: data, locul, momentul comiterii faptei etc.;

▪ Infracţiunile care se pedepseau cu moartea trebuiau judecate în timpul zilei;

▪ Procesele ce se puteau solda cu pedeapsa capitală nu trebuiau ţinute în ajunul unei zile de sabat sau al unei sărbători;

▪ Procesele ce se puteau solda cu pedeapsa capitală începeau şi se încheiau în aceeaşi zi doar dacă verdictul îi era favorabil inculpatului; dacă nu-i era favorabil, procesul trebuia să se încheie a doua zi, când se anunţa verdictul şi se executa sentinţa;

▪ Procesele care se soldau cu pedeapsa capitală erau judecate de cel puţin 23 de judecători;

▪ Judecătorii îşi exprimau pe rând opinia, începând cu cel mai tânăr, votând pentru achitarea sau pentru condamnarea acuzatului; scribii înregistrau toate aceste declaraţii;

▪ Numărul voturilor pentru achitare trebuia să depăşească cu unu votul majorităţii; pentru condamnare era nevoie de o diferenţă de două voturi; dacă diferenţa era doar de un vot, se mai aduceau câte doi judecători până se obţinea diferenţa necesară;

▪ Când în favoarea acuzatului nu pleda niciun judecător, verdictul de vinovăţie nu era valabil, fiind considerat „dovada unei conspiraţii“.

Ilegalităţi comise în procesul lui Isus

▪ Instanţa nu a audiat nicio pledoarie şi niciun martor în favoarea acuzatului

▪ Niciun judecător nu a încercat să-l apere pe Isus; toţi i-au fost duşmani

▪ Preoţii au căutat martori falşi pentru a-l condamna pe Isus la moarte

▪ Procesul a fost ţinut noaptea, cu uşile închise

▪ Procesul a început şi s-a încheiat în aceeaşi zi, în ajunul unei sărbători

▪ Nu a existat niciun rechizitoriu, adică nicio acuzaţie, înainte de arestarea lui Isus

▪ Afirmaţia lui Isus că era Mesia, deşi considerată „blasfemie“, nu a fost cercetată

▪ Când cazul a fost prezentat înaintea lui Pilat, acuzaţia adusă lui Isus a fost schimbată

▪ Acuzaţiile au fost false

▪ Deşi l-a găsit nevinovat pe Isus, Pilat l-a condamnat la moarte

[Chenarul de la pagina 22]

Martorii se puteau face vinovaţi de vărsare de sânge

Când se ţinea un proces care se putea solda cu pedeapsa capitală, instanţele evreieşti le atrăgeau atenţia martorilor cu privire la valoarea vieţii:

„Dacă intenţionezi să depui mărturie bazându-te pe o supoziţie, pe ceea ce ai auzit sau pe ceea ce un martor i-a spus altui martor sau dacă îţi spui ‘Am auzit asta de la o persoană de încredere’, gândeşte-te că, în final, te vom supune la teste specifice de interogare şi examinare. Trebuie să ştii că legile proceselor privind proprietatea sunt diferite de legile proceselor privind infracţiunile. Într-un proces privind proprietatea, cineva este absolvit de vină prin plătirea unei sume de bani. În procesele privind infracţiunile, sângele [acuzatului] şi sângele tuturor celor care s-ar fi putut naşte din el [din persoana condamnată pe nedrept] va cădea asupra lui [asupra celui care a depus mărturie falsă] până la sfârşitul timpurilor.“ (Talmudul babilonian, Sanhedrin, 37a)

În cazul în care acuzatul era declarat vinovat, martorii erau cei care trebuiau să-l execute (Leviticul 24:14; Deuteronomul 17:6, 7).