Imitaţi-le credinţa

El a învăţat de la Stăpânul său ce înseamnă iertarea

PETRU n-avea să uite niciodată clipa când li s-au întâlnit privirile. A văzut el în ochii lui Isus vreo urmă de dezamăgire sau de reproş? Nu ştim. Relatarea biblică spune doar că „Domnul s-a întors şi l-a privit pe Petru“ (Luca 22:61). Dar acea privire a fost de ajuns. Apostolul a înţeles cât de grav greşise. Şi-a dat seama că făcuse tocmai ceea ce prezisese Isus, tocmai ceea ce el susţinuse cu tărie că n-avea să facă niciodată: îl renegase pe Stăpânul său drag. Erau cele mai întunecate clipe din cea mai întunecată zi a vieţii sale!

Însă nu era totul pierdut. Fiind un om cu o credinţă puternică, Petru avea încă posibilitatea să-şi revină din punct de vedere spiritual şi să înveţe de la Isus una dintre cele mai valoroase lecţii: iertarea. Fiecare dintre noi ar trebui să o înveţe. Prin urmare, să vedem cum şi-a însuşit Petru această lecţie dificilă.

Petru mai avea multe de învăţat

Cu şase luni în urmă, când se afla în oraşul său, Capernaum, Petru l-a întrebat pe Isus: „Doamne, de câte ori poate să păcătuiască fratele meu împotriva mea şi eu să-l iert? Până la şapte ori?“. Petru credea, probabil, că dădea dovadă de generozitate. Conducătorii religioşi din vremea sa considerau că trebuie să ierte doar de trei ori. Dar Isus i-a răspuns: „Nu până la şapte ori, ci până la şaptezeci şi şapte de ori“ (Matei 18:21, 22).

Voia Isus să spună că Petru trebuia să ţină o evidenţă strictă a greşelilor altora? Nicidecum. Schimbând numărul 7, menţionat de Petru, în 77, Isus a arătat că nu există limite stabilite pentru iertare. Petru fusese influenţat de atitudinea rece şi neîndurătoare a oamenilor din timpul său, care acordau iertare în funcţie de numărul de greşeli trecute în „registrul lor contabil“. Însă Dumnezeu iartă cu generozitate, cu largheţe.

Petru nu l-a contrazis pe Isus. Dar i-a atins inima această lecţie? Uneori învăţăm cel mai bine să fim iertători când conştientizăm câtă nevoie avem noi înşine de iertare. Să revenim, aşadar, la evenimentele dinaintea morţii lui Isus. În acele ceasuri grele, Petru a avut nevoie de mai multe ori de iertarea Stăpânului său.

Petru a avut mare nevoie de iertare

Era ultima noapte din viaţa lui Isus pe pământ, o noapte de importanţă crucială. Isus mai avea multe lucruri să-i înveţe pe apostoli, de pildă despre valoarea umilinţei. El le-a dat un exemplu, spălându-le cu umilinţă picioarele, sarcină pe care o îndeplinea de regulă cel mai umil slujitor. La început, Petru s-a mirat de gestul lui Isus. Apoi l-a refuzat categoric. Iar după aceea a insistat ca Isus să-i spele nu numai picioarele, ci şi mâinile şi capul. Isus nu şi-a pierdut răbdarea, ci i-a explicat cu calm importanţa şi semnificaţia acţiunii sale (Ioan 13:1–17).

În scurt timp însă, apostolii au început să se certe din nou cu privire la cine era cel mai mare dintre ei. Fără îndoială, şi Petru a fost implicat în această ceartă, care nu era altceva decât o manifestare ruşinoasă a mândriei umane. Totuşi, Isus i-a corectat cu blândeţe şi chiar a găsit un motiv pentru care să-i laude: rămăseseră alături de Stăpânul lor, fiindu-i loiali. Cu toate acestea, el a prezis că toţi aveau să-l părăsească. Petru a afirmat că va rămâne lângă el orice-ar fi, până şi în faţa morţii. Dar Isus a profeţit că, dimpotrivă, Petru avea să-l renege de trei ori chiar în noaptea aceea, înainte să cânte cocoşul de două ori. Petru l-a contrazis pe Isus, ba mai mult, s-a lăudat că avea să fie mai fidel decât toţi ceilalţi apostoli (Matei 26:31–35; Marcu 14:27–31; Luca 22:24–28).

Şi-a pierdut Isus răbdarea cu Petru? Nicidecum. În toate aceste momente dificile, Isus s-a concentrat asupra calităţilor pe care le aveau apostolii săi imperfecţi. Deşi ştia că Petru avea să-l renege, el a spus: „Am făcut implorări pentru tine ca să nu-ţi slăbească credinţa. Iar tu, când te vei întoarce, întăreşte-i pe fraţii tăi!“ (Luca 22:32). Isus şi-a exprimat astfel încrederea că Petru avea să se restabilească din punct de vedere spiritual şi să-şi reia serviciul fidel. Cât de bun şi de iertător a fost Isus!

Mai târziu, în grădina Ghetsimani, Petru a trebuit din nou să fie corectat, şi nu doar o dată. Isus le-a cerut lui Petru, lui Iacov şi lui Ioan să vegheze în timp ce El se ruga. Cuprins de un mare zbucium sufletesc, Isus avea nevoie de sprijin. Însă Petru şi ceilalţi au aţipit de repetate ori. Cuvintele pe care le-a rostit Isus atunci dovedesc multă empatie şi arată că el îi iertase: „Spiritul este înflăcărat, dar carnea este slabă“ (Marcu 14:32–38).

La scurt timp după aceea, în grădină a venit o mulţime de oameni cu torţe, cu săbii şi cu ciomege. Acum nu era momentul pentru acţiuni necugetate, ci se cerea multă înţelepciune şi prudenţă. Cu toate acestea, Petru n-a stat pe gânduri şi, repezindu-se cu sabia spre capul lui Malcus, un sclav al marelui preot, i-a tăiat urechea. Isus l-a corectat cu calm pe Petru, l-a vindecat pe sclav şi a enunţat principiul abţinerii de la violenţă, principiu care îi călăuzeşte şi azi pe adevăraţii săi continuatori (Matei 26:47–55; Luca 22:47–51; Ioan 18:10, 11). După cum am văzut, până acum Petru a avut nevoie să fie iertat de Stăpânul său de mai multe ori. Ceea ce i s-a întâmplat ne aminteşte că „toţi ne poticnim de multe ori“ (Iacov 3:2). Nu este zi în care să nu avem nevoie de iertarea lui Dumnezeu. Însă greşelile pe care le-a făcut Petru în acea noapte nu s-au încheiat aici. Urma să facă ceva şi mai grav.

Cea mai gravă greşeală a lui Petru

Isus le-a spus celor din mulţime că, dacă îl căutau pe el, atunci pe apostoli să-i lase să plece. În timp ce mulţimea îl lega pe Isus, Petru privea neputincios. Apoi a fugit, ca de altfel toţi ceilalţi apostoli.

Petru şi Ioan s-au oprit, după cât se pare, lângă casa fostului mare preot Ana, unde fusese dus Isus pentru interogatoriu. Când Isus a fost luat de acolo, Petru şi Ioan l-au urmat, dar „de departe“ (Matei 26:58; Ioan 18:12, 13). Petru nu era un laş. Cu siguranţă, i-a trebuit curaj pentru a merge după Isus. Mulţimea era înarmată, iar Petru deja rănise un om. Totuşi, cu această ocazie nu vedem la Petru iubirea loială cu care se lăudase când a spus că era gata să moară alături de Stăpânul său dacă era necesar (Marcu 14:31).

Asemenea lui Petru, mulţi oameni de azi îl urmează pe Isus „de departe“, adică în aşa fel încât nimeni nu-i observă. Dar, după cum a scris chiar Petru mai târziu, singurul mod corect de a-l urma pe Cristos este acela de a sta cât mai aproape de el, imitându-i exemplul în toate, indiferent de consecinţe (1 Petru 2:21).

Mergând cu multă prudenţă după cei care îl luaseră pe Isus, Petru a ajuns la poarta uneia dintre cele mai impozante case din Ierusalim. Era casa marelui preot Caiafa, un om înstărit şi influent. De obicei, aceste case aveau o curte interioară. Lui Petru nu i s-a dat voie să intre în curte, însă Ioan, care era deja înăuntru, a convins-o pe portăreasă să-l lase. Se pare că Petru nu a stat cu Ioan şi nici nu a încercat să intre în casă pentru a fi alături de Stăpânul său. A rămas în curte, unde câţiva sclavi şi slujitori se încălzeau în acele ore friguroase ale nopţii la un foc şi priveau cum martorii ce depuneau mărturie falsă împotriva lui Isus intrau şi ieşeau de la procesul care se desfăşura în casă (Marcu 14:54–57; Ioan 18:15, 16, 18).

La lumina focului, fata care i-a dat voie lui Petru să intre în curte l-a văzut mai bine şi şi-a dat seama că îl cunoştea. „Şi tu erai cu Isus Galileeanul!“, i-a spus ea pe un ton acuzator. Luat prin surprindere, Petru a negat că îl cunoştea pe Isus şi a pretins că nici nu ştia despre ce vorbea această fată. Apoi s-a dus la poartă, sperând că va trece neobservat, dar l-a recunoscut altă fată, care a spus acelaşi lucru: „Omul acesta era cu Isus Nazarineanul“. Petru a jurat: „Nu-l cunosc pe omul acesta!“ (Matei 26:69–72). Probabil când l-a renegat a doua oară pe Isus, Petru a auzit un cocoş cântând. Însă era prea confuz ca să-şi aducă aminte de profeţia făcută de Isus cu doar câteva ore în urmă.

A mai trecut puţin timp, iar Petru încă încerca cu disperare să scape neobservat. Însă nişte oameni ce stăteau în curte s-au apropiat de el. Unul dintre ei era rudă cu Malcus, sclavul pe care Petru îl lovise cu sabia. El i-a zis lui Petru: „Nu te-am văzut eu în grădină cu el?“. Dar Petru voia cu orice chip să-i convingă că se înşelau. Astfel, el a jurat că nu era aşa, probabil invocând un blestem asupra lui. Nici n-a rostit bine aceste cuvinte, că s-a şi auzit un cocoş cântând, al doilea pe care Petru îl auzea în acea noapte (Ioan 18:26, 27; Marcu 14:71, 72).

Isus tocmai ieşise la un balcon ce dădea spre curte. În acel moment, descris la începutul articolului, privirile li s-au întâlnit. Petru a încremenit! Atunci şi-a dat seama cât de mult greşise faţă de Stăpânul său. A ieşit din curte, zdrobit sub povara grea a unui cuget vinovat, şi a început să rătăcească pe străzile oraşului, învăluite în lumina tot mai slabă a lunii pline, ce lăsa de acum locul zorilor. Nu mai vedea pe unde călca. Ochii i s-au împăienjenit de lacrimi. Copleşit de durere, Petru a început să plângă cu amar (Marcu 14:72; Luca 22:61, 62).

În general, când cineva păcătuieşte grav, ar putea ajunge foarte uşor să creadă că nu va mai fi iertat. Probabil aşa a gândit şi Petru. Mai putea fi el iertat?

Mai putea fi Petru iertat?

Durerea ce-i sfâşia inima în zorii acelei zile era cumplită, iar evenimentele ce au urmat n-au făcut decât să i-o sporească. Câte reproşuri trebuie să-şi fi făcut el când Isus a murit în după-amiaza acelei zile, după lungi ore de chin! Se cutremura numai la gândul că şi el îl îndurerase pe Stăpânul său în ultima zi a vieţii Sale pe pământ. Totuşi, Petru nu s-a lăsat pradă disperării. De unde ştim lucrul acesta? Nu după mult timp, îl găsim din nou împreună cu fraţii săi (Luca 24:33). Cu siguranţă, toţi apostolii au regretat modul în care se comportaseră în acea noapte tristă şi întunecată şi s-au consolat unii pe alţii.

S-ar putea spune că, într-un fel, acest episod ni-l prezintă pe apostol luând una dintre cele mai înţelepte decizii ale sale. Când un slujitor al lui Dumnezeu cade, nu contează atât de mult cât de mare îi este căderea, ci cât de fermă îi este hotărârea de a se ridica şi de a se îndrepta (Proverbele 24:16). Întovărăşindu-se cu fraţii săi spirituali chiar dacă era profund îndurerat, Petru a dovedit o credinţă autentică. Atunci când cineva este copleşit de tristeţe sau de remuşcări, ar putea fi tentat să se izoleze, însă izolarea este periculoasă (Proverbele 18:1). În astfel de momente, este înţelept să rămână aproape de colaboratorii creştini şi să-şi recapete forţa spirituală (Evrei 10:24, 25).

Întrucât a fost împreună cu fraţii săi spirituali, Petru a putut afla vestea uluitoare că trupul lui Isus nu mai era în mormânt. La auzul acestei veşti, Petru şi Ioan au pornit în fugă spre mormântul unde fusese pus corpul lui Isus. Ioan, care era, se pare, mai tânăr, a ajuns primul şi a găsit piatra cu care fusese închis mormântul dată la o parte. Dar a ezitat să intre. Nu şi Petru. Deşi abia mai putea respira de atâta alergat, a intrat înăuntru. Şi iată că mormântul era gol! (Ioan 20:3–9)

A crezut Petru că Isus fusese înviat? La început, nu, chiar dacă unele femei creştine au povestit că li s-au arătat nişte îngeri care le-au anunţat că Isus fusese înviat (Luca 23:55—24:11). Însă, la sfârşitul acelei zile, din inima lui Petru dispăruse orice urmă de tristeţe şi de îndoială. Isus era din nou în viaţă, acum ca fiinţă spirituală puternică! El li s-a arătat tuturor apostolilor. Totuşi, mai întâi Isus i s-a arătat cuiva în particular. Apostolii au spus în acea zi: „Domnul a fost, într-adevăr, sculat din morţi şi i s-a arătat lui Simon!“ (Luca 24:34). Mai târziu, referindu-se la această zi memorabilă, apostolul Pavel a scris că Isus „i s-a arătat lui Chifa, apoi celor doisprezece“ (1 Corinteni 15:5). Chifa şi Simon erau alte nume ale lui Petru. Aşadar, lui Petru i s-a arătat Isus în acea zi, după cât se pare când era singur.

Biblia nu ne oferă detalii despre acea întâlnire emoţionantă. Însă ne putem imagina cât de bucuros trebuie să fi fost Petru că Isus era în viaţă şi că avea ocazia să-i spună Stăpânului său drag cât de mult regreta cele întâmplate. Mai mult decât orice, Petru dorea să fie iertat. Putem fi siguri că Isus l-a iertat, da, că l-a iertat din toată inima. Creştinii din prezent care au făcut un pas greşit, căzând în păcat, îşi pot aminti de Petru. Niciodată să nu ne gândim că Dumnezeu nu ne va ierta. Isus a oglindit perfect personalitatea Tatălui său, deci putem spune că Dumnezeu „va ierta cu largheţe“ (Isaia 55:7).

Alte dovezi de iertare

Isus le-a spus apostolilor să se ducă în Galileea, unde aveau să-l întâlnească din nou. Când au ajuns acolo, Petru s-a gândit să meargă la pescuit pe Marea Galileii. Câţiva dintre apostoli l-au însoţit. Petru se afla iarăşi pe lacul unde petrecuse atâta timp. Ce plăcut era să audă scârţâitul bărcii şi zgomotul valurilor, să ţină în mâini plasele aspre de pescuit! Oare la ce se gândea el în această noapte pe lac? Se întreba încotro se îndrepta viaţa lui acum, dat fiind că Isus îşi încheiase serviciul pe pământ? Îl atrăgea ideea de a duce din nou o viaţă simplă ca pescar? Nu ştim. Ştim însă că n-au prins niciun peşte toată noaptea (Matei 26:32; Ioan 21:1–3).

La revărsatul zorilor, cineva de pe ţărm i-a îndemnat să-şi arunce plasele în cealaltă parte a bărcii. Au dat ascultare îndemnului şi, când au scos plasele din apă, erau pline cu peşte. Prinseseră 153 de peşti! Petru ştia sigur cine era această persoană. De aceea, a sărit în apă şi a înotat până la ţărm, unde Isus îi aştepta cu peşte fript pe foc de cărbuni. După ce au mâncat, Isus şi-a concentrat atenţia asupra lui Petru.

El l-a întrebat dacă îl iubea „mai mult decât pe aceştia“, evident arătând spre peştii pe care îi prinseseră. Se dădea în inima lui Petru o luptă între iubirea pentru meseria de pescar şi iubirea pentru Isus? Dacă înainte Petru îl renegase pe Domnul său de trei ori, Isus îi dădea acum ocazia să-şi declare de trei ori iubirea pentru El în faţa celorlalţi. Petru şi-a exprimat fără întârziere această iubire pentru Isus. Domnul i-a spus apoi cum să o dovedească: să pună serviciul sacru mai presus de orice, hrănind şi păstorind turma lui Cristos, pe continuatorii Săi fideli (Ioan 21:4–17).

Astfel, Isus a confirmat că atât el, cât şi Tatăl ceresc încă îl considerau valoros pe Petru. Apostolul avea să îndeplinească un rol important în congregaţia creştină sub îndrumarea lui Cristos. Ce dovadă extraordinară că Isus îl iertase pe deplin! Cu certitudine, îndurarea ce i s-a arătat i-a mişcat profund inima, îndemnându-l la acţiune.

În anii care au urmat, Petru a îndeplinit cu fidelitate sarcina ce i-a fost încredinţată. El i-a întărit pe fraţii lui, aşa cum i-a poruncit Isus în noaptea dinaintea morţii Sale. Petru a hrănit şi a păstorit cu bunătate şi cu răbdare turma lui Cristos. El a trăit la înălţimea numelui dat de Isus — Petru, adică Piatră —, devenind un sprijin pentru congregaţia creştină, un bărbat puternic, statornic şi demn de încredere. Stau mărturie în acest sens cele două scrisori pline de căldură ale sale. Aceste scrisori, care se numără printre cărţile inspirate ale Bibliei, constituie o dovadă în plus că Petru n-a uitat niciodată lecţia despre iertare pe care a învăţat-o de la Isus (1 Petru 3:8, 9; 4:8).

Fie ca şi noi să învăţăm această lecţie! Îi cerem noi zilnic iertare lui Dumnezeu pentru multele noastre greşeli? Avem încredere că el ne iartă şi că astfel suntem curăţaţi? La rândul nostru, îi iertăm pe semenii noştri? Dacă da, vom imita credinţa lui Petru şi, totodată, îndurarea Stăpânului său.

[Text generic pe pagina 22]

Petru a avut nevoie de multe ori să fie iertat de Stăpânul său, însă cine nu are nevoie zilnic de iertare?

[Legenda ilustraţiei de la pagina 23]

„Domnul s-a întors şi l-a privit pe Petru“

[Legenda ilustraţiei de la pagina 24]

„Domnul . . . i s-a arătat lui Simon“