Însă, în jurul anului 36 e.n., Dumnezeu l-a trimis pe Petru la casa unui neevreu pe nume Corneliu, ofițer în armata romană, și, turnând spiritul Său sfânt asupra lui Corneliu și a celor din casa lui, i-a arătat lui Petru că de atunci încolo neevreii puteau fi acceptați pentru botezul în apă. (Fa 10:34, 35, 44-48)

Pentru a susține practica botezării nou-născuților, unii aduc ca argument pasajele în care se vorbește despre botezarea întregii ʻcaseʼ a unor persoane (vezi pasajele despre Corneliu, Lidia, temnicerul din Filipi, Crisp și Ștefana). (Fa 10:48; 11:14; 16:15, 32-34; 18:8; 1Co 1:16) În opinia lor, aceste pasaje lasă să se înțeleagă că au fost botezați și copiii mici din familiile acestora. Însă, potrivit Bibliei, în cazul casei lui Corneliu, cei care au fost botezați au fost „cei ce ascultau cuvântul”. Aceștia au primit spiritul sfânt și au început să vorbească în limbi și să-l preamărească pe Dumnezeu, lucruri pe care un nou-născut nu le-ar fi putut face. (Fa 10:44-46) Lidia era o „închinătoare a lui Dumnezeu, . . . iar Iehova i-a deschis larg inima ca să ia aminte la lucrurile pe care le spunea Pavel”. (Fa 16:14) Temnicerul din Filipi a trebuit ʻsă creadă în Domnul Isusʼ, ceea ce înseamnă că și ceilalți din familia sa au trebuit să creadă pentru a fi botezați. (Fa 16:31-34) „Crisp, președintele sinagogii, a crezut în Domnul și, împreună cu el, toată casa lui.” (Fa 18:8) Toate acestea demonstrează că botezul presupunea ca o persoană să asculte, să creadă și să-l glorifice pe Dumnezeu, lucruri pe care nou-născuții nu le pot face.