MOARTE

Încetarea tuturor funcțiilor vitale și, prin urmare, opusul vieții. (De 30:15, 19) În Biblie sunt folosite aceleași cuvinte în limbile originale pentru „moarte” și „a muri” cu referire la oameni, animale și plante. (Ec 3:19; 9:5; Ioa 12:24; Iuda 12; Re 16:3) Totuși, în cazul oamenilor și al animalelor, Biblia arată funcția vitală a sângelui ca factor de susținere a vieții, explicând că „viața oricărei ființe este în sânge”. (Le 17:11, 14; Ge 4:8-11; 9:3, 4) Despre oameni și animale se spune că ‘mor’, adică nu mai au suflare de viață (ebr. nișmát ḥaiyím). (Ge 7:21, 22; compară cu Ge 2:7.) Biblia mai arată că oamenii și animalele mor atunci când spiritul (forța activă a) vieții (ebr., rúaḥ ḥaiyím) părăsește corpul. (Ge 6:17, n.s.; 7:15, 22; Ec 3:19; vezi SPIRIT.)

Ce este moartea din punctul de vedere al Bibliei?

Este interesant de observat armonia dintre ceea ce spune Biblia și ceea ce se cunoaște din punct de vedere științific despre procesul morții. De exemplu, după oprirea bătăilor inimii, sângele încetează să mai transporte substanțele nutritive și oxigenul (obținut prin respirație) către miliardele de celule care alcătuiesc corpul. Cu toate acestea, în The World Book Encyclopedia (1987, vol. 5, p. 52b) se menționează: „Când inima și plămânii unei persoane încetează să mai funcționeze, ea poate fi considerată moartă din punct de vedere clinic, dar nu și biologic. Celulele individuale ale corpului continuă să trăiască încă o perioadă scurtă de timp. O astfel de persoană poate fi resuscitată, dacă se reușește stimularea inimii și a plămânilor pentru a relua activitatea și a furniza celulelor oxigenul de care au nevoie. După aproximativ trei minute încep să moară celulele creierului, care sunt cele mai sensibile la lipsa de oxigen. La scurt timp după aceasta, resuscitarea nu mai este posibilă, iar persoana moare definitiv. Treptat, și celelalte celule mor. Ultimele care mor sunt celulele oaselor, părului și pielii, care mai trăiesc încă câteva ore”. Așadar, deși menținerea forței vitale active (rúaḥ ḥaiyím) în celulele organismului depinde în mod evident de respirație și de circulația sângelui, moartea nu survine doar din cauza încetării funcției plămânilor și a inimii, ci și din cauza dispariției din celulele corpului a acelei forțe vitale, adică a spiritului, așa cum spun Scripturile. (Ps 104:29; 146:4; Ec 8:8)

De ce mor oamenii. Moartea a fost menționată prima oară în Biblie în Geneza 2:16,17, unde Dumnezeu i-a interzis primului om să mănânce din pomul cunoașterii binelui și răului, încălcarea acestei porunci ducând la moarte. Totuși, se pare că moartea exista deja ca proces natural în cazul animalelor, întrucât acestea nu au fost menționate în relatarea biblică despre cum a ajuns moartea la familia umană. (Compară cu 2Pe 2:12.) Fiul uman al lui Dumnezeu, Adam, a putut, așadar, să înțeleagă bine gravitatea avertismentului privind pedeapsa cu moartea pentru neascultare. Faptul că Adam nu a ascultat de Creatorul său i-a adus moartea. (Ge 3:19; Iac 1:14, 15) Apoi, păcatul și, prin urmare, moartea, s-au răspândit asupra tuturor oamenilor. (Ro 5:12; 6:23)

Unii susțin că nu doar animalele, ci și oamenii au fost condamnați la moarte fizică de la început. Ei fac referire la unele pasaje precum cele în care se spune că ‘anii vieții noastre sunt 70 sau 80’ (Ps 90:10) sau la cuvintele apostolului care a spus că „oamenii mor o singură dată, după care vine judecata”. (Ev 9:27) Totuși, aceste afirmații au fost scrise după ce omenirea a început să moară, de aceea, ele se referă la oamenii păcătoși și imperfecți. Longevitatea remarcabilă a oamenilor care au trăit până la Potop reflectă potențialul extraordinar al corpului uman, care, chiar și în cele mai favorabile condiții, este de neatins pentru animale. (Ge 5:1-31) După cum s-a arătat deja, Biblia leagă în mod clar apariția morții în familia umană de păcatul lui Adam.

Se spune că omenirea în general, înstrăinată de Dumnezeu din cauza păcatului, este în „sclavia degradării”. (Ro 8:21) Această sclavie este rezultatul lucrării păcatului în carnea oamenilor, care exercită o influență distructivă asupra lor, iar toți oamenii care nu ascultă de Dumnezeu sunt ‘sclavi ai păcatului care duce la moarte’. (Ro 6:12, 16, 19-21) Satan are „mijloacele de a cauza moartea”. (Ev 2:14, 15) El este numit „un ucigaș” (Ioa 8:44), nu neapărat pentru că ucide oamenii direct, ci pentru că îi înșală și îi induce în păcat, ispitindu-i și incitându-i la fapte rele care duc la degradare și moarte (2Co 11:3) și dezvoltând un spirit de cruzime și violență în mintea și inima lor. (Ioa 8:40-44, 59; 13:2; compară cu Iac 3:14-16; 4:1, 2.) De aceea, moartea este descrisă nu ca prietenul omului, ci ca ‘dușmanul’ său. (1Co 15:26) De obicei, doar cei care trec prin dureri extreme sau insuportabile își doresc să moară. (Iov 3:21, 22; 7:15; Re 9:6)

Starea morților. În Biblie se spune că „cei morți nu știu nimic”, iar moartea este o starea de inactivitate totală. (Ec 9:5, 10; Ps 146:4) Cei care mor ‘coboară în țărâna morții’ (Ps 22:15), devenind „neputincioși în moarte”. (Pr 2:18; Is 26:14) În moarte nu se amintește de Dumnezeu și nimeni nu-l laudă. (Ps 6:5; Is 38:18, 19) Atât în Scripturile ebraice, cât și în Scripturile grecești, moartea este asemănată cu somnul, o comparație potrivită nu doar datorită stării de inconștiență a morților, ci și datorită speranței de trezire din această stare prin înviere. (Ps 13:3; Ioa 11:11-14) Cu referire la înviatul Isus se spune că este „primul rod dintre cei care au adormit în moarte”. (1Co 15:20, 21; vezi MORMÂNT, II.)

Deși egiptenii antici și alte popoare păgâne, în special filozofii greci, credeau cu tărie în nemurirea sufletului uman, atât Scripturile ebraice, cât și Scripturile grecești creștine vorbesc despre sufletul (ebr., néfeș; gr., psykhḗ) care moare (Ju 16:30; Eze 18:4, 20; Re 16:3) și care are nevoie să fie eliberat din moarte (Ios 2:13; Ps 33:19; 56:13; 116:8; Iac 5:20) sau, la fel ca în profeția mesianică despre Isus Cristos, care este ‘vărsat în moarte’. (Is 53:12, n.s.; compară cu Mt 26:38.) Profetul Ezechiel i-a condamnat pe cei care s-au făcut vinovați că ‘i-au omorât pe cei care nu trebuiau să moară’ și că ‘i-au păstrat în viață pe cei care nu trebuiau să trăiască’. (Eze 13:19; vezi SUFLET.)

Cu referire la 1 Samuel 25:29, în The Interpreter’s Bible (editată de G. Buttrick, 1953, vol. II, p. 1015), se spune că „ideea conform căreia omul are un trup și un suflet care sunt separate la moarte a aparținut culturii grecești, nu evreiești”. De asemenea, profesorul Edmond Jacob, specialist în Vechiul Testament la Universitatea din Strasbourg, a arătat că, din moment ce în Scripturile ebraice viața unei persoane este strâns legată de suflet (ebr., néfeș), „este firesc ca moartea să poată fi reprezentată uneori ca moartea acestui néfeș. (Ge 35:18; 1Re 17:21; Ier 15:9; Ion 4:3) «Plecarea» néfeșului trebuie privită ca o metaforă, întrucât nu continuă să existe independent de corp, ci moare odată cu el. (Nu 31:19; Ju 16:30; Eze 13:19) Niciun pasaj din Biblie nu susține ideea că «sufletul» se separă de corp în momentul morții”. (The Interpreter’s Bible, editată de G. Buttrick, 1962, vol. I, p. 802)

Răscumpărarea din condamnarea la moarte. În Psalmul 68:20 se spune: „Iehova, Domnul Suveran, aduce eliberarea din moarte”. Dându-și viața umană ca jertfă, Cristos Isus a devenit „Instrumentul Principal” folosit de Dumnezeu în vederea vieții și a salvării (Fa 3:15; Ev 2:10), prin intermediul căruia, moartea a fost eradicată. (2Ti 1:10) Murind, Isus ‘a gustat moartea pentru toți’ și a oferit o „răscumpărare corespunzătoare”. (Ev 2:9; 1Ti 2:6) Acest „singur act de justificare” face posibilă anularea condamnării la moarte aduse de păcat, pentru ca oameni de orice fel să poată fi „declarați drepți pentru viață”. (Ro 5:15, 16, 18, 19; Ev 9:27, 28; vezi DECLARA DREPT; RĂSCUMPĂRARE.) Prin urmare, se poate spune pe bună dreptate că adevărații continuatori ai lui Isus ‘au trecut din moarte la viață’. (Ioa 5:24) Însă cei care nu ascultă de Fiul și nu arată iubire vor „rămâne în moarte” și sub condamnarea pronunțată de Dumnezeu. (1Io 3:14; Ioa 3:36) Cei care vor să fie eliberați de această condamnare și de sub „legea păcatului și a morții” trebuie să se lase îndrumați de spiritul lui Dumnezeu și să producă rodul acestuia, întrucât „a îndrepta mintea spre carne [păcătoasă] înseamnă moarte”. (Ro 8:1-6; Col 1:21-23)

Isus a asemănat jertfa sa, care a culminat cu moartea și învierea sa, cu un botez. (Mr 10:38, 39; Lu 12:50; compară cu Ef 4:9, 10) Apostolul Pavel a arătat că discipolii unși ai lui Isus aveau să treacă prin același botez în moarte înainte de a fi înviați și a primi gloria cerească. (Ro 6:3-5; Flp 3:10, 11) Exprimându-și dorința sinceră de a primi viața cerească, Pavel a arătat că creștinii născuți de spirit nu își doreau moartea în sine, nici să zacă „goi” în moarte, ci, mai degrabă, să ‘îmbrace’ un corp spiritual pentru a ajunge ‘să locuiască lângă Domnul’. (2Co 5:1-8; compară cu 2Pe 1:13-15.) Până când acest lucru se va întâmpla, moartea „acționează” în ei, în timp ce, prin serviciul lor, ei le aduc un mesaj dătător de viață celor care îi ascultă. (2Co 4:10-14; Pr 18:21; vezi BOTEZ [Botezul în Cristos Isus, în moartea sa].)

Printre cei care beneficiază de pe urma serviciului lor se numără și marea mulțime care are perspectiva de a supraviețui necazului celui mare și de a se bucura de viață veșnică pe un pământ transformat în Paradis. Datorită credinței lor în jertfa lui Isus ca mijloc de ispășire a păcatelor, ei se pot bucura de o poziție curată în ochii lui Dumnezeu. (1Io 2:2; Re 7:9, 14)

Isus spune că are „cheile morții și ale Mormântului” (Re 1:18) și le folosește pentru a-i elibera pe cei aflați în sclavia morții. (Ioa 5:28, 29; Re 20:13) Eliberându-l pe Isus din Mormânt, Iehova Dumnezeu a dat „o garanție tuturor oamenilor” că ziua judecății Sale va veni cu siguranță, iar toți cei din Mormânt vor fi înviați. (Fa 17:31; 1Co 15:20, 21) Cei care moștenesc Regatul lui Dumnezeu și nemurirea după înviere obțin victoria asupra morții și a ‘ghimpelui’ ei. (1Co 15:50, 54-56; compară cu Os 13:14; Re 20:6.)

Abolirea morții. În Isaia 25:8, se promite în mod profetic că Dumnezeu „va înghiți moartea pentru totdeauna. Domnul Suveran Iehova va șterge lacrimile de pe toate fețele”. Ghimpele care produce moartea este păcatul (1Co 15:56), de aceea, corpurile tuturor oamenilor păcătoși și imperfecți sunt supuse morții. (Ro 7:13, 23, 24) Abolirea morții presupune eliminarea factorului care o produce: păcatul. Prin îndepărtarea ultimei urme de păcat de la oamenii ascultători, moartea nu va mai avea nicio putere și va fi distrusă pentru totdeauna, lucru care se va întâmpla în timpul domniei lui Cristos. (1Co 15:24-26) Astfel, moartea, adusă asupra omenirii în urma păcatului lui Adam, „nu va mai fi”. (Ro 5:12; Re 21:3, 4) Distrugerea ei este descrisă în mod simbolic prin aruncarea ei „în lacul de foc”. (Re 20:14; vezi LACUL DE FOC.)

Moartea a doua. „Lacul de foc” în care sunt aruncați moartea, Mormântul, „fiara” simbolică și „profetul fals”, Satan, demonii săi și oamenii care practică răutatea în mod deliberat reprezintă „moartea a doua”. (Re 20:10, 14, 15; 21:8; Mt 25:41) Moartea a fost transmisă omenirii în urma păcatului lui Adam, de aceea, „moartea a doua” trebuie să fie diferită de cea moștenită. Din versetele de mai sus, reiese în mod evident că nu există eliberare din „moartea a doua”. Cei aflați în „moartea a doua” vor avea parte de finalul descris în versetele din Evrei 6:4-8; 10:26, 27 și din Matei 12:32. Cei care primesc „coroana vieții” și au parte de „prima înviere” nu pot fi atinși de „moartea a doua”. (Re 2:10, 11) Aceștia sunt cei care domnesc cu Cristos și care vor primi nemurirea, neputrezirea și, prin urmare, „moartea a doua nu are autoritate” asupra lor. (1Co 15:50-54; Re 20:6; compară cu Ioa 8:51.)

Sensul figurat. Folosind personificarea, se spune că moartea, la fel ca păcatul, „a domnit ca rege” asupra omenirii încă din timpul lui Adam. (Ro 5:14; 6:12) De aceea, se spune că acești regi își impun „legea” asupra celor peste care domnesc. (Ro 8:2) După ce Cristos a venit și a oferit prețul de răscumpărare, peste cei care acceptă darul lui Dumnezeu a început să domnească un rege mai bun, bunătatea nemeritată, care deschide perspectiva ‘vieții veșnice’. (Ro 5:15-17, 21)

Chiar dacă oamenii ar încerca să facă propriul lor legământ cu Moartea, ignorând scopul lui Dumnezeu, eforturile lor ar eșua. (Is 28:15, 18) În cartea Revelația, moartea este descrisă ca un călăreț care galopează în urma războiului și a foametei, ucigând în masă locuitorii pământului. (Re 6:8; compară cu Ier 9:21, 22.)

Despre cei bolnavi spiritual și cei aflați în necazuri se spune că ‘au ajuns la porțile morții’. (Ps 107:17-20; compară cu Iov 38:17; Ps 9:13) Cei care trec de aceste ‘porți’ intră în „casa unde se vor întâlni toți cei vii” (Iov 30:23; compară cu 2Sa 12:21-23), ale cărei ‘încăperi’ (Pr 7:27) sunt atât de spațioase încât nu pot fi umplute. (Hab 2:5) Cei care merg în Mormânt sunt asemenea unor oi păstorite de moarte. (Ps 49:14)

„Chinurile morții.” În Faptele 2:24, apostolul Petru a spus despre Isus că a fost eliberat „din chinurile morții, pentru că nu se putea să fie ținut de ea”. Cuvântul grecesc (ōdín) tradus aici prin „chinuri” este asociat în altă parte a Bibliei cu durerile nașterii (1Te 5:3) și poate face referire la muncă grea, durere, calamitate sau necaz în general. (Mt 24:8) În plus, a fost folosit de traducătorii Septuagintei pentru a reda cuvântul ebraic ḥével în pasaje unde sensul lui evident e de „frânghie”. (2Sa 22:6; Ps 18:4, 5) Un cuvânt ebraic înrudit înseamnă „chinurile nașterii”, ceea ce i-a determinat pe unii comentatori și lexicografi să sugereze că și termenul grecesc (ōdín) folosit de Luca în Faptele 2:24 ar avea o dublă semnificație, cel puțin în greaca elenistică din perioada apostolică. De aceea, unele traduceri redau expresia din acest verset ca „legăturile morții”. (BC) În mai multe versete, amenințarea morții este asemănată cu încercarea de a prinde o persoană în cursă (Pr 13:14; 14:27), de a o înfășura în frânghiile morții și de ‘a o ține în încleștarea Mormântului’. (Ps 116:3) Versetele analizate anterior au arătat că morții nu sunt conștienți de nimic, iar Isus nu a simțit nicio durere cât timp a fost mort. Cu toate acestea, moartea este descrisă ca fiind o experiență amară și dureroasă (1Sa 15:32; Ps 55:4; Ec 7:26), nu doar din cauza suferinței care o precedă (Ps 73:4, 5), ci și pentru că moartea privează o persoană de libertate și de capacitatea de a acționa. Probabil tocmai de aceea se poate spune că, prin înviere, Isus a fost ‘eliberat’ din „chinurile morții”, adică din încleștarea ei chinuitoare.

Schimbarea stării spirituale. Starea de moarte este folosită pentru a ilustra moartea spirituală în care se află lumea în general. Făcând referire la aceasta, Isus a spus: „Lasă morții să-și înmormânteze morții”, iar apostolul Pavel a spus despre femeia care se dedă la plăceri senzuale că „este moartă, deși trăiește”. (Lu 9:60; 1Ti 5:6; Ef 2:1) Moartea fizică eliberează o persoană de toate datoriile și obligațiile pe care le-a avut în momentul morții sale. (Ro 6:7) În mod similar, eliberarea unui creștin de păcat (Ro 6:2, 11) și de condamnarea Legii mozaice (Ro 7:2-6) este asemănată cu moartea, întrucât acesta este ca ‘mort’ față de situația și obligațiile sale anterioare. O astfel de persoană este în viață din punct de vedere fizic și este liberă să-l urmeze pe Cristos ca sclav al dreptății. (Ro 6:18-20; Ga 5:1)

Folosirea morții ca o imagine a schimbării stării unei persoane ne ajută să înțelegem unele viziuni profetice, cum ar fi cea din cartea lui Ezechiel, în care poporul exilat al lui Dumnezeu este comparat cu oase uscate și cu morți îngropați în morminte. (Eze 37:1-12) Aceștia urmau ‘să revină la viață și să se așeze în țara lor’. (Eze 37:13, 14) Ilustrări asemănătoare pot fi găsite și în Revelația 11:3, 7-12 și în Luca 16:19-31.