ÎNĂLȚARE

Întoarcerea lui Isus Cristos în cer după 40 de zile de la învierea sa.

Înălțarea lui Isus a avut loc pe Muntele Măslinilor (Fa 1:9, 12), undeva în apropiere de Betania (Lu 24:50), localitate situată pe versantul estic al acestui munte. La înălțarea sa a asistat un grup restrâns de persoane, apostolii săi fideli (Fa 1:2, 11-13). Potrivit relatării biblice, Isus „a fost înălțat în timp ce ei priveau și un nor l-a ascuns privirii lor”. Apostolii au continuat să se uite spre cer până când îngerii le-au spus: „Acest Isus, care a fost înălțat de la voi la cer, va veni în același fel în care l-ați văzut ducându-se la cer” (Fa 1:9-11).

Demn de remarcat este că îngerii s-au referit la ‘felul’ (gr. trópos) în care a plecat Isus, nu la forma (gr. morphḗ) sub care a plecat el. Pe măsură ce norul l-a învăluit, el a devenit invizibil ochilor umani. Relatarea din Faptele arată că înălțarea sa a fost lipsită de ostentație sau pompă. La ea au asistat doar câțiva dintre continuatorii săi fideli, însă aceștia au văzut doar prima parte. Modul în care s-a înălțat Isus le-a permis apostolilor să slujească drept martori cu privire la acest eveniment, așa cum au fost martori cu privire la învierea sa (Fa 1:3). Astfel, el nu „a dispărut” pur și simplu dinaintea lor, așa cum făcuse cu ceva timp în urmă, după ce a vorbit cu doi discipoli ai săi în Emaus, sau așa cum dispăruse îngerul care i s-a arătat lui Ghedeon (Lu 24:31; Ju 6:21, 22). Înălțarea lui Isus s-a asemănat mai degrabă cu cea a îngerului care li s-a arătat lui Manoah și soției lui. Îngerul le-a spus să pregătească o jertfă și, „pe când flacăra se înălța de la altar spre cer, îngerul lui Iehova s-a înălțat în flacăra altarului, iar Manoah și soția lui priveau” (Ju 13:20).

Potrivit cu Faptele 1:3-9, înălțarea lui Isus a avut loc la 40 de zile după învierea sa. Relatarea biblică nu precizează ce anume s-a întâmplat în intervalul de timp dintre evenimentele consemnate în Luca 24:1-49 și înălțarea lui Isus, consemnată în versetul 51. De asemenea, trebuie menționat că fragmentul „și a fost ridicat la cer”, din versetul 51, nu apare în unele manuscrise antice, motiv pentru care nu a fost redat în anumite traduceri moderne (NE, AT). Alte manuscrise antice însă, precum Papirusul Bodmer (P⁷⁵), Manuscrisul alexandrin, Vaticanus 1209, îl redau.

Efectul asupra discipolilor. Se pare că, până în ziua înălțării lui Isus, discipolii încă se gândeau la un regat pământesc condus de el, așa cum reiese din cuvintele lor consemnate în Faptele 1:6. Rămânând vizibil ochilor discipolilor în prima parte a înălțării sale și permițându-le să fie martori la aceasta, Isus le-a arătat clar că Regatul său avea să fie ceresc și că, spre deosebire de David, care „n-a urcat la ceruri”, Isus avea de atunci să stea „la dreapta lui Dumnezeu”; Petru a depus cu îndrăzneală mărturie despre acest lucru în ziua Penticostei (Fa 2:32-36).

Ceea ce s-a întâmplat urma să le reamintească discipolilor de multe dintre declarațiile anterioare ale lui Isus privitoare la această poziție și să-i ajute să le înțeleagă. Isus îi șocase pe unii când a spus: „Ce-ați zice dacă l-ați vedea pe Fiul omului urcând unde era înainte?” (Ioa 6:62). Iar evreilor le zisese: „Voi sunteți din domeniile de jos, eu sunt din domeniile de sus” (Ioa 8:23). În ultima seară petrecută cu apostolii, el le-a spus că ‘avea să se ducă la Tatăl’ ca să ‘le pregătească un loc’ (Ioa 14:2, 28). În timp ce se afla în mijlocul lor, în ultima sa noapte ca om pe pământ, Isus i-a adus la cunoștință Tatălui său că ‘sfârșise lucrarea’ care îi fusese încredințată pe pământ și s-a rugat: „Glorifică-mă alături de tine cu gloria pe care am avut-o alături de tine înainte de a fi lumea”. El a mai spus: „Eu vin la tine” (Ioa 17:4, 5, 11). După ce a fost arestat, a exprimat aceeași idee înaintea Sanhedrinului (Mt 26:64). La scurt timp după învierea sa, el i-a spus Mariei Magdalena: „Nu te mai prinde de mine! Fiindcă n-am urcat încă la Tatăl. Ci du-te la frații mei și spune-le: «Eu urc la Tatăl meu și Tatăl vostru, la Dumnezeul meu și Dumnezeul vostru»” (Ioa 20:17). Cu toate acestea, discipolii nu au înțeles semnificația acestor declarații ale lui Isus decât cu ocazia înălțării sale. Mai târziu, Ștefan a avut o viziune în care Isus se afla la dreapta lui Dumnezeu (Fa 7:55, 56). Iar Pavel a văzut personal o manifestare a gloriei cerești a lui Isus (Fa 9:3-5).

Inaugurarea unui „drum nou și viu”. Deși Isus a început să se înalțe în corp fizic și, prin urmare, discipolii au putut să-l vadă, nu există niciun motiv de a crede că și-a păstrat corpul fizic după ce norul l-a ascuns privirii acestora. Apostolul Petru spune că Isus a murit în carne, dar a fost înviat „în spirit” (1Pe 3:18). Pavel declară categoric: „Carnea și sângele nu pot să moștenească regatul lui Dumnezeu” (1Co 15:50; compară afirmația lui Isus din Ioa 12:23, 24 cu 1Co 15:35-45). El aseamănă înălțarea lui Isus pentru a fi în prezența lui Dumnezeu cu intrarea marelui preot în Sfânta Sfintelor din tabernacol în Ziua Ispășirii și precizează că marele preot intra acolo cu acea ocazie ducând doar sângele (nu și carnea) animalelor de jertfă (Ev 9:7, 11, 12, 24-26). Apoi Pavel compară perdeaua care despărțea Sfânta de Sfânta Sfintelor cu carnea lui Cristos. Când marele preot intra în Sfânta Sfintelor – în sens figurat, în prezența lui Dumnezeu –, el nu lua cu sine perdeaua, ci trecea prin ea, ajungând dincolo de ea și lăsând-o în urmă. De aceea, Pavel spune că „putem să intrăm cu îndrăzneală prin intermediul sângelui lui Isus în locul sfânt, pe calea pe care el a inaugurat-o pentru noi ca drum nou și viu prin perdea, adică prin carnea sa” (Ev 9:3, 24; 10:10, 19, 20; compară cu Ioa 6:51; Ev 6:19, 20).

Prin înălțarea sa la cer pentru a prezenta înaintea lui Iehova valoarea de răscumpărare a sângelui său, Isus a inaugurat un „drum nou și viu” pentru a ne apropia de Dumnezeu în rugăciune. De asemenea, a deschis calea spre viață cerească, ceea ce este în armonie cu cuvintele lui Isus potrivit cărora, până atunci, „niciun om n-a urcat la cer în afară de cel care a coborât din cer, Fiul omului” (Ioa 3:13). Prin urmare, nici Enoh, nici Ilie și nici David nu au deschis această cale (Ge 5:24; 2Re 2:11; Fa 2:34). Pavel spune: „Spiritul sfânt arată clar că, atât timp cât era în picioare primul cort, calea care duce la locul sfânt nu fusese încă deschisă” (Ev 9:8; vezi ILIE 1; ENOH 2).

Exactitatea termenului. Unii ridică obiecții vizavi de relatarea despre înălțare, argumentând că aceasta perpetuează concepția primitivă potrivit căreia cerul este „deasupra” pământului, ceea ce ar vădi ignoranță cu privire la structura universului și la mișcarea de rotație a pământului. Pentru a fi însă pe placul celor care ridică asemenea obiecții, ar trebui eliminate din limbajul uman cuvinte precum „sus”, „deasupra” etc. Chiar și în această eră spațială vorbim adesea despre ascensiunea, sau înălțarea, astronauților în spațiu până la o anumită altitudine deasupra pământului, când știm că, tehnic vorbind, ei se îndepărtează de suprafața pământului până la acea altitudine. Fapt interesant, relatarea despre anunțul nașterii lui Isus precizează că, odată ce și-au încheiat misiunea, „îngerii au plecat . . . în cer” (Lu 2:15; compară cu Fa 12:10). Astfel, deși înălțarea lui Isus a constat la început într-o mișcare ascendentă din perspectiva discipolilor, aceasta a putut lua ulterior orice direcție necesară ca el să ajungă în prezența Tatălui său ceresc. A fost o înălțare nu doar în ceea ce privește direcția, ci, mai important, în ceea ce privește sfera de activitate și nivelul de existență în domeniul spiritual și în prezența Dumnezeului Preaînalt, un domeniu care nu este supus dimensiunilor și direcțiilor proprii domeniului uman. (Compară cu Ev 2:7, 9.)

De ce a fost importantă. Înălțarea lui Isus în domeniul ceresc a fost importantă din mai multe motive. El afirmase că era necesar ‘să plece’ pentru a putea trimite spiritul sfânt al lui Dumnezeu ca ajutor discipolilor (Ioa 16:7-14). Turnarea spiritului sfânt de către Isus în ziua Penticostei a fost pentru discipoli o dovadă clară că el ajunsese în prezența lui Dumnezeu și că îi prezentase valoarea de răscumpărare a jertfei sale (Fa 2:33, 38). Înălțarea lui Isus a fost esențială din încă un motiv: el a trebuit să prezinte valoarea sângelui său doar „în cer, . . . înaintea persoanei lui Dumnezeu”, nu pe pământ, în Sfânta Sfintelor din templul din Ierusalim (Ev 9:24). De asemenea, înălțarea lui Isus la cer a fost necesară în vederea numirii și glorificării lui ca „mare preot de seamă care a străbătut cerurile” (Ev 4:14; 5:1-6). Pavel arată că, „dacă ar fi pe pământ, [Isus] n-ar fi preot”, însă, având în vedere că „s-a așezat la dreapta tronului Măreției, în ceruri”, el „a primit un serviciu public mai minunat, astfel că este și mediatorul unui legământ cu atât mai bun” (Ev 8:1-6). Datorită acestui fapt, creștinii, fiind supuși păcatului moștenit, se simt mângâiați la gândul că au „un ajutor la Tatăl: pe Isus Cristos, cel drept” (1Io 2:1; Ro 8:34; Ev 7:25).

Și, nu în ultimul rând, a fost necesar ca Isus să urce la cer în vederea administrării lucrurilor care au legătură cu Regatul, al cărui moștenitor devenise, fiindu-i „supuși îngeri, autorități și puteri” (1Pe 3:22; Flp 2:6-11; 1Co 15:25; Ev 10:12, 13; compară cu Da 7:14). Întrucât ‘a învins lumea’ (Ioa 16:33), Isus a contribuit la împlinirea profeției din Psalmul 68:18, unde se spune că ‘a urcat în înălțimi, a dus cu sine captivi’. Pavel dezvăluie semnificația acestei profeții în Efeseni 4:8-12.