Ne-a stabilit deja Dumnezeu destinul?

„DACĂ termenul predestinare, adesea înţeles greşit, nu ar fi folosit deloc, multe dintre problemele fără fundament ar putea fi evitate.“ Dacă aţi folosit cuvântul „predestinare“ sau i-aţi auzit pe alţii folosindu-l, poate vă întrebaţi de ce afirmăm acest lucru.

Potrivit recentei enciclopedii catolice franceze Théo, ar fi bine să nu folosim cuvântul „predestinare“. O altă lucrare afirmă: „Astăzi, predestinarea nu mai este în centrul dezbaterilor teologice nici chiar pentru majoritatea protestanţilor, după cât se pare“.

Cu toate acestea, problema predestinării i-a tulburat pe mulţi oameni de-a lungul istoriei. Ea a constituit miezul controversei care a dus la Reformă şi, chiar în sânul Bisericii Catolice, ea a constituit un subiect de dispute aprinse timp de secole. Deşi mai puţin controversată astăzi, ea rămâne totuşi o problemă. Cine nu ar dori să ştie dacă destinul său a fost stabilit dinainte?

Predestinarea — semnificaţia termenului

Cum este înţeles în biserici termenul „predestinare“? Dictionnaire de théologie catholique îl defineşte drept „intenţia divină de a-i conduce pe unii oameni, desemnaţi în mod individual, la viaţă veşnică“. Se crede în general că cei aleşi, „desemnaţi în mod individual“, sunt cei la care face referire apostolul Pavel în scrisoarea sa către Romani, după cum urmează: „Toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor care iubesc pe Dumnezeu, al celor care sunt chemaţi după planul Său. Căci pe aceia pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi [predestinat, nota de subsol] să fie asemenea chipului Fiului Său . . . Şi pe aceia pe care i-a hotărât mai dinainte, i-a şi chemat; şi pe aceia pe care i-a chemat, i-a şi îndreptăţit; iar pe aceia pe care i-a îndreptăţit, i-a şi slăvit“. — Romani 8:28–30.

Se presupune că unii au fost aleşi de Dumnezeu chiar înainte de naştere, oferindu-li-se perspectiva de a avea parte de gloria lui Cristos în ceruri. Aceasta duce la mult controversata întrebare: Îi alege Dumnezeu în mod arbitrar pe cei pe care vrea să-i salveze, sau au oamenii voinţă liberă şi un rol în obţinerea şi menţinerea favorii lui Dumnezeu?

Augustin, părintele predestinării

Deşi alţi părinţi ai Bisericii scriseseră anterior despre predestinare, Augustin (354–430 e.n.) este, în general, considerat a fi cel care a pus bazele acestei doctrine atât pentru Biserica Catolică, cât şi pentru cea Protestantă. După Augustin, cei drepţi au fost predestinaţi din veşnicie de Dumnezeu ca să primească binecuvântări veşnice. Pe de altă parte, cei nedrepţi, deşi nu au fost predestinaţi de Dumnezeu în sensul strict al cuvântului, trebuie să primească pedeapsa meritată pentru păcatele lor — condamnarea. Explicaţia lui Augustin lasă prea puţin loc voinţei libere, deschizând astfel calea spre multe controverse.

Succesorii lui Augustin

Controversa privind predestinarea şi voinţa liberă s-a ivit de repetate ori pe parcursul evului mediu şi a ajuns la un punct culminant în timpul Reformei. Luther considera predestinarea individuală drept o chestiune de alegeră liberă din partea lui Dumnezeu, fără ca El să prevadă viitoarele merite sau lucrări bune ale celor aleşi. Calvin a ajuns la o concluzie mai categorică prin concepţia sa privitoare la o dublă predestinare: Unii sunt predestinaţi pentru salvare veşnică, iar alţii pentru condamnare veşnică. Însă şi Calvin considera alegerea lui Dumnezeu ca fiind arbitrară, chiar de neînţeles.

Problema predestinării şi cea strâns legată de ea cu privire la „har“ — termen utilizat de biserici pentru desemnarea actului prin care Dumnezeu îi salvează şi îi declară drepţi pe oameni — au luat o amploare aşa de mare, încât, în 1611, Sfântul Scaun catolic a interzis publicarea oricărei lucrări pe această temă fără consimţământul său. În sânul Bisericii Catolice, învăţăturile lui Augustin s-au bucurat de un sprijin puternic din partea janseniştilor francezi din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea. Ei susţineau o formă de creştinism foarte austeră şi elevată şi chiar aveau discipoli în rândurile aristocraţiei. Totuşi, disputa pe această temă nu s-a potolit. Regele Ludovic al XIV-lea a ordonat distrugerea mănăstirii Port Royal, leagănul gândirii janseniste.

În sânul bisericilor protestante reformate, disputa era departe de a fi încheiată. Ca şi alte grupări religioase, remonstranţii care îl urmau pe Iacob Arminius credeau că omul are un rol în propria-i salvare. Sinodul protestant de la Dordrecht (1618–1619) a rezolvat temporar problema, adoptând o formă strictă de ortodoxism calvinist. Potrivit lucrării L’Aventure de la Réforme — Le monde de Jean Calvin, în Germania, această dispută pe marginea predestinării şi a voinţei libere a generat o lungă perioadă de „încercări nereuşite de reconciliere, precum şi de abuzuri, de întemniţări şi de exilări ale teologilor“.

Predestinare sau voinţă liberă?

Încă de la început, aceste două teze diametral opuse, predestinarea şi voinţa liberă, au suscitat multe dispute aprinse. Cât despre Augustin, el nu a fost capabil să explice această incompatibilitate. Şi Calvin a considerat-o o expresie a voinţei suverane a lui Dumnezeu, deci inexplicabilă.

Dar ne ajută oare dezvăluirea biblică a calităţilor lui Dumnezeu şi a personalităţii sale să înţelegem mai clar aceste chestiuni? Articolul următor va examina în mod amănunţit aceste idei.

[Legenda ilustraţiilor de la pagina 4]

Calvin

Luther

Jansen

[Provenienţa ilustraţiilor]

Imagini: Bibliothèque Nationale, Paris