Trebuie să dăm crezare?

ELEVUL în vârstă de 12 ani încerca din răsputeri să înţeleagă principiile fundamentale ale algebrei. Profesorul său a prezentat în faţa clasei un calcul algebric aparent corect.

„Fie x=y şi amândoi termenii având valoarea 1“, a început el.

„Până aici toate bune şi frumoase“, şi-a spus elevul în sinea lui.

Totuşi, după patru rânduri de calcule, aparent logice, profesorul a ajuns la un rezultat surprinzător: „Deci 2=1!“

„Demonstraţi că nu e aşa“, i-a provocat el pe elevii săi derutaţi.

Având foarte puţine cunoştinţe de algebră, tânărul elev nu vedea cum putea să demonstreze contrariul. Fiecare operaţie părea perfect corectă. Atunci, trebuia el să creadă această concluzie ciudată? La urma urmei, profesorul său era mult mai versat în matematică decât el. Bineînţeles că nu putea să facă acest lucru! „Nu e necesar să demonstrez că nu e aşa“, şi-a zis elevul în sinea lui. „Bunul-simţ îmi spune că acest lucru e absurd“ (Proverbele 14:15, 18). El ştia că nici profesorul, nici vreunul dintre colegii săi de clasă nu ar fi dat doi dolari pentru unul singur!

În cele din urmă, elevul care studia algebra a găsit greşeala ce se strecurase în calcul. Între timp, această întâmplare l-a învăţat o lecţie preţioasă. Chiar şi atunci când o persoană cu vaste cunoştinţe superioare prezintă un argument ţesut cu grijă şi aparent incontestabil, cei care ascultă nu trebuie să creadă o concluzie ilogică doar pentru că nu pot să-i demonstreze netemeinicia în momentul respectiv. De fapt, elevul a urmat un principiu biblic foarte practic, consemnat în 1 Ioan 4:1 — adică de a nu crede imediat tot ceea ce auzim nici chiar atunci când informaţia respectivă pare că provine dintr-o sursă demnă de încredere.

Aceasta nu înseamnă că ar trebui să ţinem cu încăpăţânare la idei preconcepute. Nu este bine să ignorăm informaţiile care ne-ar putea corecta punctele de vedere greşite. Totuşi nu trebuie nici să ‘ne lăsăm repede clătinaţi în raţiunea noastră’ când suntem constrânşi de cineva care pretinde că deţine multe cunoştinţe sau o mare autoritate (2 Tesaloniceni 2:2). Profesorul le-a jucat, bineînţeles, o farsă elevilor săi. Totuşi, uneori, lucrurile nu sunt chiar atât de inofensive. Oamenii pot fi purtaţi încoace şi încolo „prin viclenie în născocirea erorii“. — Efeseni 4:14; 2 Timotei 2:14, 23, 24.

Au specialiştii întotdeauna dreptate?

Indiferent cât de versaţi pot fi, specialiştii din orice domeniu pot avea idei contradictorii şi opinii schimbătoare. Să luăm, de exemplu, nesfârşita controversă din medicină privind problema fundamentală a cauzelor îmbolnăvirii. „Importanţa relativă a trăsăturilor moştenite raportată la factorii de mediu şi la factorii sociologici stă la baza unei controverse aprinse între oamenii de ştiinţă“, a scris un profesor de medicină de la Universitatea Harvard. Cei ce fac parte din ceea ce se numeşte tabăra deterministă cred cu tărie că genele joacă un rol decisiv în predispoziţia noastră la diverse boli. Alţii totuşi susţin că mediul şi stilul de viaţă sunt principalii factori care trebuie luaţi în considerare în patologia umană. În sprijinul opiniei lor, ambele tabere citează cu promptitudine diverse studii şi statistici. Cu toate acestea, controversa continuă.

Cu privire la cei mai vestiţi gânditori s-a demonstrat de repetate ori că au greşit, chiar dacă ceea ce predau ei părea la timpul respectiv de netăgăduit. Filozoful Bertrand Russell l-a numit pe Aristotel drept unul dintre „cei mai influenţi filozofi dintre toţi filozofii“. Totuşi, Bertrand Russell a arătat că multe concepţii ale lui Aristotel erau „complet greşite“. „În timpurile moderne“, a scris el, „practic toate progresele înregistrate în ştiinţă, logică sau filozofie au trebuit făcute în pofida opoziţiei din partea discipolilor lui Aristotel“. — History of Western Philosophy.

„Ceea ce se numeşte în mod fals «cunoştinţ㻓

Creştinii din secolul I au întâlnit probabil mulţi discipoli ai marilor filozofi greci, cum ar fi Socrate, Platon şi Aristotel. Oamenii instruiţi din acele timpuri se considerau, din punct de vedere intelectual, superiori celor mai mulţi creştini. Dintre discipolii lui Isus puţini erau consideraţi „înţelepţi în sens carnal“ (1 Corinteni 1:26). De fapt, persoanele şcolite în filozofiile acelor vremuri considerau că ceea ce credeau creştinii era pur şi simplu „o nebunie“ sau „o absurditate totală“. — 1 Corinteni 1:23, Noul Testament pe înţelesul tuturor.

Dacă v-aţi fi aflat printre creştinii din secolul I, aţi fi fost impresionaţi de argumentele convingătoare ale elitei acelor timpuri sau de etalarea înţelepciunii acesteia (Coloseni 2:4)? Nu aţi fi avut nici un motiv să vă lăsaţi impresionaţi, potrivit celor spuse de apostolul Pavel. El le-a amintit creştinilor că Iehova considera „înţelepciunea înţelepţilor“ şi „inteligenţa intelectualilor“ acelor vremuri o nebunie (1 Corinteni 1:19). „Ce au de arătat filozoful, scriitorul şi criticul acestei lumi pentru întreaga lor înţelepciune?“ (1 Corinteni 1:20, Phillips). În pofida strălucirii lor intelectuale, filozofii, scriitorii şi criticii din zilele lui Pavel nu dăduseră nici o soluţie bună la problemele oamenilor.

Prin urmare, creştinii au învăţat să evite ceea ce apostolul Pavel a spus că erau „contradicţiile a ceea ce se numeşte în mod fals «cunoştinţ㻓 (1 Timotei 6:20). Pavel a spus că acea cunoştinţă era ‘falsă’ deoarece îi lipsea un element esenţial — o sursă sau o referinţă din partea lui Dumnezeu pe baza căreia să se poată confirma teoriile lor (Iov 28:12; Proverbele 1:7). Lipsindu-le acest element şi, în acelaşi timp, fiind orbiţi de maestrul înşelătoriei, Satan, cei ce ţineau la astfel de cunoştinţe nu puteau spera niciodată să găsească adevărul. — 1 Corinteni 2:6–8, 14; 3:18–20; 2 Corinteni 4:4; 11:14; Revelaţia 12:9.

Biblia — un ghid inspirat

Creştinii din secolul I nu s-au îndoit niciodată de faptul că Dumnezeu şi-a dezvăluit voinţa, scopul şi principiile în Scripturi (2 Timotei 3:16, 17). Acest lucru i-a ajutat să nu fie ‘duşi ca pradă prin filozofie şi amăgire goală, potrivit tradiţiei oamenilor’ (Coloseni 2:8). Lucrurile stau la fel şi astăzi. În contrast cu opiniile confuze şi contradictorii ale oamenilor, Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu oferă un fundament solid pentru convingerile noastre (Ioan 17:17; 1 Tesaloniceni 2:13; 2 Petru 1:21). Fără acest Cuvânt ne-am afla în situaţia de a încerca să construim ceva solid pe nisipurile mişcătoare ale teoriilor şi filozofiilor umane, ceea ce este practic imposibil. — Matei 7:24–27.

„Dar staţi puţin“, ar putea spune cineva. „Nu este adevărat că ştiinţa a arătat că Biblia greşeşte şi, prin urmare, că nu este mai demnă de încredere decât veşnic schimbătoarele filozofii ale oamenilor?“ De exemplu, Bertrand Russell a spus că „Copernic, Kepler şi Galilei au trebuit să-l combată pe Aristotel, precum şi Biblia, în strădania de a demonstra că pământul nu se află în centrul universului“ (sublinierea noastră). Şi nu este adevărat că azi, de exemplu, creaţioniştii susţin cu tărie că Biblia învaţă că pământul a fost creat în şase zile de câte 24 de ore, când toate dovezile arată că pământul este vechi de miliarde de ani?

De fapt, Biblia nu spune că pământul se află în centrul universului. Aceasta a fost o învăţătură a conducătorilor Bisericii care nu respectau Cuvântul lui Dumnezeu. Relatarea despre creaţie din Geneza admite că pământul are miliarde de ani vechime şi nu limitează fiecare zi de creare la 24 de ore (Geneza 1:1, 5, 8, 13, 19, 23, 31; 2:3, 4). O evaluare onestă a Bibliei arată că, deşi nu e un manual de ştiinţă, Biblia nu este, cu siguranţă, „o absurditate totală“. De fapt, ea se află într-o deplină armonie cu ştiinţa demonstrată.a

‘Capacitatea de a raţiona’

Deşi mulţi dintre discipolii lui Isus erau femei şi bărbaţi simpli, probabil cu o instruire limitată, ei s-au bucurat de un alt bun de preţ acordat lor de Dumnezeu. Indiferent de mediul din care proveneau, toţi erau înzestraţi cu capacitatea de a raţiona. Apostolul Pavel i-a încurajat pe colaboratorii săi creştini să-şi folosească la maximum ‘capacitatea de a raţiona’ pentru a ‘constata ei înşişi care este voinţa cea bună, plăcută şi perfectă a lui Dumnezeu’. — Romani 12:1, 2.

Având ‘capacitatea de a raţiona’ pe care le-a dat-o Dumnezeu, creştinii din secolul I au înţeles cu claritate că orice filozofie sau învăţătură care nu era în armonie cu Cuvântul revelat al lui Dumnezeu era inutilă. De fapt, în unele situaţii, înţelepţii din zilele lor ‘înăbuşeau adevărul’ şi ignorau dovezile din jur care demonstrau că există un Dumnezeu. „Deşi afirmă că sunt înţelepţi, au devenit nebuni“, a scris apostolul Pavel. Deoarece au respins adevărul despre Dumnezeu şi scopul său, „au devenit seci în raţionamentele lor, iar inima lor lipsită de inteligenţă s-a întunecat“. — Romani 1:18–22; Ieremia 8:8, 9.

Deseori, cei ce pretind că sunt înţelepţi ajung la concluzii ca: „Nu există Dumnezeu“ sau „Biblia nu este o carte în care putem avea încredere“ sau „Nu trăim în «ultimele zile»“. Astfel de idei sunt la fel de stupide în ochii lui Dumnezeu ca şi faptul de a conchide că „2=1“ (1 Corinteni 3:19). Indiferent de autoritatea pe care şi-o arogă unii oameni, noi nu trebuie să acceptăm concluziile lor dacă acestea îl contrazic pe Dumnezeu, dacă ignoră Cuvântul Său şi dacă sfidează bunul-simţ. În sfârşit, cel mai înţelept este să facem în aşa fel încât „Dumnezeu să fie găsit [mereu] adevărat, chiar dacă orice om ar fi găsit mincinos“. — Romani 3:4.

[Notă de subsol]

[Legenda fotografiilor de la pagina 31]

În contrast cu opiniile schimbătoare ale oamenilor, Biblia furnizează un fundament solid pentru credinţă

[Provenienţa fotografiilor]

Stânga, Epicur: Fotografie obţinută prin amabilitatea British Museum; sus mijloc, Platon: National Archaeological Museum, Atena (Grecia); dreapta, Socrate: Roma, Musei Capitolini