APOSTOL

Termenul grecesc apóstolos derivă din verbul uzual apostéllō, care înseamnă pur și simplu „a trimite”. (Mt 10:5; Mr 11:3) Sensul de bază al cuvântului este clar ilustrat de afirmația lui Isus: „Sclavul nu este mai mare decât stăpânul lui, nici cel trimis nu este mai mare decât cel care l-a trimis [apóstolos]”. (Ioa 13:16) În acest sens, termenul se aplică și la Cristos Isus ca „apostolul şi marele preot pe care îl mărturisim”. (Ev 3:1; compară cu Mt 10:40; 15:24; Lu 4:18, 43; 9:48; 10:16; Ioa 3:17; 5:36, 38; 6:29, 57; 7:29; 8:42; 10:36; 11:42; 17:3, 8, 18, 21-25; 20:21.) Isus a fost trimis pe pământ în calitate de reprezentant al lui Dumnezeu căruia îi fusese încredințată o misiune.

Totuși, termenul se aplică în principal discipolilor pe care Isus i-a ales să formeze un grup de 12 reprezentanți numiți. Numele celor 12 aleși inițial sunt enumerate în Matei 10:2-4; Marcu 3:16-19 și Luca 6:13-16. Iuda Iscariot, unul dintre cei 12 aleși inițial, s-a dovedit a fi un trădător, împlinind astfel profeții făcute în vechime. (Ps 41:9; 109:8) Cei 11 apostoli care au rămas fideli sunt enumerați din nou în Faptele 1:13.

Unii dintre apostoli au fost discipoli ai lui Ioan Botezătorul înainte de a deveni discipolii lui Isus. (Ioan 1:35-42) Unsprezece dintre ei erau în mod clar galileeni (Fa 2:7), Iuda Iscariot fiind considerat singurul iudeu. Ei proveneau din clasa muncitoare; patru dintre ei erau pescari de meserie; unul fusese încasator de impozite. (Mt 4:18-21; 9:9-13) Se pare că cel puțin doi dintre ei erau verișori ai lui Isus (Iacov și Ioan, fiii lui Zebedei). În ochii conducătorilor religioși, acești bărbați erau „fără carte și de rând”, ceea ce sugerează că ei aveau o instruire elementară și nu urmaseră școlile rabinice. Câțiva dintre ei, inclusiv Petru (Chifa), erau căsătoriți. (Fa 4:13; 1Co 9:5)

Se pare că, dintre cei 12 apostoli, Petru, Iacov și Ioan s-au bucurat de cea mai apropiată relație cu Isus. Doar aceștia au fost martori la învierea fiicei lui Iair (Mr 5:35-43) și la transfigurarea lui Isus (Mt 17:1, 2), iar în noaptea arestării lui Isus, ei l-au însoțit mai departe decât ceilalți apostoli în grădina Ghetsimani. (Mr 14:32, 33) Între Isus și Ioan se pare că a existat o legătură specială, faptul că Ioan era „discipolul pe care îl iubea Isus” fiind general acceptat. (Ioa 21:20-24; 13:23)

Alegerea și începutul serviciului. Cei 12 au fost aleși dintr-un grup mare de discipoli și au fost numiți „apostoli” de către Isus, „ca să rămână cu el şi să-i trimită [apostéllēi] să predice şi să aibă autoritatea să scoată demonii”. (Mr 3:13-15) De atunci, ei ‘au rămas cu el’ și s-au bucurat de o relație strânsă cu Isus pentru tot restul serviciului său pământesc, timp în care el i-a instruit în ce privește lucrarea de predicare. (Mt 10:1-42; Lu 8:1) Deoarece erau încă învățați de Isus, ei au fost numiți în continuare „discipoli”, în special în relatările evenimentelor dinaintea Penticostei. (Mt 11:1; 14:26; 20:17; Ioa 20:2) După Penticostă, ei sunt numiți în mod consecvent „apostoli”. În momentul numirii lor, Isus le-a oferit puterile miraculoase de a vindeca și de a expulza demoni, iar ei s-au folosit de aceste puteri, într-o anumită măsură, în timpul serviciului lui Isus. (Mr 3:14, 15; 6:13; Mt 10:1-8; Lu 9:6; compară cu Mt 17:16.) Însă aceste activități sunt prezentate mereu ca fiind subordonate lucrării principale, cea de predicare. Deși apostolii formau un cerc restrâns de continuatori ai lui Isus, instruirea de care au avut parte nu a inclus niciun fel de ceremonii sau ritualuri misterioase.

Slăbiciuni omenești. Deși au fost deosebit de privilegiați în calitate de apostoli ai Fiului lui Dumnezeu, acești bărbați au avut slăbiciuni și defecte omenești. Petru avea tendința de a fi pripit și impulsiv (Mt 16:22, 23; Ioa 21:7, 8); Toma se lăsa greu convins (Ioa 20:24, 25); Iacov și Ioan manifestau o nerăbdare copilărească. (Lu 9:49, 54) Ei s-au certat cu privire la cine avea să fie mai mare în regatul pământesc, pe care se așteptau ca Isus să-l instaureze. (Mt 20:20-28; Mr 10:35-45; compară cu Fa 1:6; Lu 24:21.) Ei au recunoscut că aveau nevoie de mai multă credință. (Lu 17:5; compară cu Mt 17:20.) Deși au avut o relație apropiată cu Isus timp de mulți ani și știau că el era Mesia, toți apostolii l-au abandonat în momentul în care a fost arestat (Mt 26:56); de înmormântarea sa s-au ocupat alte persoane. La început, apostolilor le-a fost greu să accepte mărturia femeilor care l-au văzut primele pe Isus după înviere. (Lu 24:10, 11) Din cauza fricii, au încuiat ușile camerei în care se întruniseră. (Ioa 20:19, 26) Înviatul Isus i-a ajutat să înțeleagă mai clar Scripturile, iar după înălțarea sa la cer, în a patruzecea zi de la înviere, apostolii erau bucuroși și „erau tot timpul în templu, binecuvântându-l pe Dumnezeu”. (Lu 24:44-53)

Activitatea în congregația creștină. Revărsarea spiritului sfânt asupra lor la Penticostă i-a întărit foarte mult pe apostoli. Primele cinci capitole ale cărții Faptele apostolilor confirmă curajul și neînfricarea cu care aceștia anunțau vestea bună și învierea lui Isus, în pofida întemnițărilor, bătăilor și amenințărilor cu moartea din partea autorităților. În perioada imediat următoare Penticostei, îndrumarea energică a apostolilor, sub puterea spiritului sfânt, a dus la o creștere extraordinară a congregației creștine. (Fa 2:41; 4:4) Serviciul lor s-a limitat pentru început la Ierusalim, apoi s-a extins în Samaria și, cu timpul, în toată lumea cunoscută. (Fa 5:42; 6:7; 8:5-17, 25; 1:8)

Sarcina principală a apostolilor a fost aceea de a fi martori ai împlinirii scopurilor și profețiilor lui Iehova Dumnezeu în persoana lui Isus, în special a faptului că acesta a fost înviat și înălțat, și de a realiza lucrarea de facere de discipoli din toate națiunile. Isus a subliniat importanța acestei însărcinări chiar înainte de înălțarea sa la cer. (Mt 28:19, 20; Fa 1:8, 22; 2:32-36; 3:15-26) Ei au putut depune mărturie despre înviere în calitate de martori oculari. (Fa 13:30-34)

Puteri miraculoase. În plus, în sprijinul mărturiei lor, apostolii au continuat să se folosească de puterile miraculoase primite mai înainte de la Isus, precum și de darurile spiritului primite la Penticostă și după aceea. (Fa 5:12; 9:36-40; vezi DARURI DE LA DUMNZEU [Darurile spiritului].) Cu toate că și alte persoane au primit daruri miraculoase ale spiritului, Scripturile arată că acest lucru se întâmpla doar când unul sau mai mulți apostoli erau prezenți sau prin punerea mâinilor apostolilor. Și Pavel, care nu era unul dintre cei 12, a putut acționa în mod asemănător, fiind un apostol numit personal de către Isus Cristos. (Fa 2:1, 4, 14; 8:14-18; 10:44; 19:6) Prin urmare, doar acești apostoli aveau puterea de a transmite altora astfel de daruri. Așadar, astfel de daruri miraculoase urmau să dispară odată cu moartea acestor apostoli și a celor care au primit darurile prin intermediul lor (1Co 13:2, 8-11); din acest motiv, citim că astfel de puteri „lipseau din biserica din secolul al doilea, scriitorii acelor timpuri vorbind despre ele ca despre un lucru din trecut – de fapt, din epoca apostolilor”. (The Illustrated Bible Dictionary, editat de J. D. Douglas, 1980, vol. 1, pag. 79)

Funcție administrativă. Apostolii au ocupat o poziție importantă în formarea, organizarea și, mai târziu, în îndrumarea congregației creștine. (1Co 12:28; Ef 4:11) Deși au fost sprijiniți în sarcina de supraveghere și de alți ‘bătrâni’, apostolii au constituit partea principală a corpului de guvernare a congregației creștine aflate în creștere; pretutindeni, primii creștini au recunoscut acest grup ca fiind canalul de comunicare folosit de Dumnezeu pentru a transmite decizii și a îndruma congregația de pe întregul pământ. (Fa 2:42; 8:14-17; 11:22; 15:1, 2, 6-31; 16:4, 5) Ei au reușit să se achite de această sarcină doar datorită împlinirii promisiunii conform căreia spiritul sfânt al lui Dumnezeu avea să-i îndrume. (Ioa 15:26, 27) Acest spirit i-a ajutat să-și amintească învățăturile și instrucțiunile lui Isus, să clarifice aspecte doctrinare și i-a călăuzit treptat „în tot adevărul” revelat prin ei în perioada apostolică. (Ioa 14:26; 16:13-15; compară cu Ioa 2:22; 12:16.) Ei făceau numiri în congregație pentru responsabilități de serviciu și alegeau zonele în care unii urmau să activeze ca misionari. (Fa 6:2, 3; Ga 2:8, 9)

Așadar, apostolii au servit drept temelie în construirea ‘templului sfânt pentru Iehova’, avându-l pe însuși Cristos Isus ca piatră unghiulară. (Ef 2:20-22; 1Pe 2:4-6) Nu există nicio dovadă că vreun apostol ar fi avut întâietate în congregația creștină nou-formată. (Vezi PETRU.) Se pare că Petru și Ioan au avut un rol important la Penticostă și imediat după aceea, Petru servind ca principal purtător de cuvânt. (Fa 2:14, 37, 38; 3:1, 4, 11; 4:1, 13, 19; 5:3, 8, 15, 29) Însă niciunul dintre ei nu este prezentat ca fiind superior celorlalți membri ai corpului de guvernare în luarea deciziilor la acea vreme, iar atunci când s-au primit vești despre botezurile ce aveau loc în Samaria, apostolii din Ierusalim „i-au trimis [apésteilan] la ei pe Petru şi pe Ioan”, astfel că aceștia au slujit, de fapt, ca apostoli ai apostolilor. (Fa 6:2-6; 8:14, 15) Se pare că după moartea apostolului Iacov, discipolul cu același nume – Iacov, fratele vitreg al lui Isus – a coordonat activitatea corpului de guvernare. Pavel spune că acest Iacov, Petru (Chifa) și Ioan erau „cei considerați stâlpi”. (Fa 12:1, 2, 16, 17; Ga 1:18, 19; 2:9, 11-14) Cu ocazia unei întruniri la care Petru și Pavel au depus mărturie referitor la problema importantă a circumciziei, care-i viza pe creștinii din națiuni, Iacov a fost cel care a anunțat decizia finală. (Fa 15:1, 2, 6-21)

Cine l-a înlocuit pe Iuda Iscariot ca al doisprezecelea apostol?

Din cauza răzvrătirii lui Iuda Iscariot, care a nu a rămas fidel până la moarte, au mai rămas doar 11 apostoli, iar pe parcursul celor 40 de zile de la învierea până la înălțarea sa la cer, Isus nu a numit pe nimeni care să-l înlocuiască pe Iuda. La un moment dat, în cele zece zile de la înălțarea lui Isus până la Penticostă, s-a considerat necesară alegerea altei persoane care să ocupe locul lui Iuda, acum rămas liber, nu doar din cauza morții sale, ci mai degrabă din cauza răzvrătirii sale, așa cum reiese din verstele citate de Petru. (Fa 1:15-22; Ps 69:25; 109:8; compară cu Re 3:11.) În contrast, atunci când fidelul apostol Iacov a fost omorât, nu se menționează vreo încercare de a numi pe altcineva care să-i ocupe poziția de apostol. (Fa 12:2)

Din afirmațiile lui Petru reiese cu claritate că existau câteva cerințe care calificau o persoană drept apostol al lui Isus Cristos: ea trebuia să-l fi cunoscut îndeaproape pe Isus, să fi fost martoră oculară a lucrărilor, a miracolelor și mai ales a învierii sale. Având în vedere aceste lucruri, înțelegem că orice succesiune apostolică ar fi devenit imposibilă odată cu trecerea timpului, în afară de cazul în care Iehova s-ar fi îngrijit el însuși de satisfacerea acestor cerințe. Totuși, în perioada dinaintea Penticostei, au existat bărbați care întruneau aceste cerințe, iar doi dintre ei au fost considerați potriviți pentru a-l înlocui pe infidelul Iuda. Având fără îndoială în minte cuvintele din Proverbele 16:33, au fost aruncați sorții și a fost ales Matia, care de atunci „a fost numărat împreună cu cei unsprezece apostoli”. (Fa 1:23-26) Așadar, el face parte dintre „cei doisprezece” care au rezolvat problema referitoare la discipolii de limbă greacă (Fa 6:1, 2) și a fost evident inclus printre „cei doisprezece” când Pavel a vorbit, în 1 Corinteni 15:4-8, despre ocaziile când Isus li s-a arătat discipolilor după înviere. Astfel, la Penticostă au existat 12 pietre de temelie pe care Israelul spiritual tocmai format s-a putut sprijini.

Apostoli ai congregațiilor. La fel ca ceilalți 11 apostoli, Matia nu a fost doar un apostol al congregației din Ierusalim. Situația lui este diferită de cea a levitului Iosif Barnaba, care a devenit un apostol al congregației din Antiohia, Siria. (Fa 13:1-4; 14:4, 14; 1Co 9:4-6) Și alți bărbați au fost numiți „apostoli ai congregațiilor”, în sensul că erau trimiși de acele congregații pentru a le reprezenta. (2Co 8:23) Când le-a scris filipenilor, Pavel a vorbit despre Epafrodit ca fiind „trimisul [apóstolon] şi slujitorul vostru pentru nevoile mele”. (Flp 2:25) Evident, apostolatul acestor bărbați nu se datora vreunei succesiuni apostolice și, spre deosebire de Matia, ei nu făceau parte din „cei doisprezece”.

O înțelegere corectă a sensului mai larg al termenului „apostol” clarifică și aparenta discrepanță dintre Fapte 9:26, 27 și Galateni 1:17-19, pasaje care fac referire la aceeași ocazie. Primul pasaj afirmă că Pavel, odată ajuns la Ierusalim, a fost dus „la apostoli” de către Barnaba. Totuși, în pasajul din Galateni, Pavel afirmă că l-a vizitat pe Petru și adaugă: „Dar n-am văzut pe niciunul dintre apostoli, ci numai pe Iacov, fratele Domnului”. Este evident că Iacov (nu Iacov, fiul lui Zebedei, nici Iacov, fiul lui Alfeu, care făceau parte dintre cei doisprezece, ci fratele vitreg al lui Isus) era privit ca un „apostol” în sensul larg al cuvântului, adică „un bărbat trimis” de congregația din Ierusalim. Din acest motiv s-a putut folosi în pasajul din Faptele forma de plural a termenului, afirmându-se despre Pavel că a fost dus „la apostoli” (adică la Petru și Iacov). (Compară cu 1Co 15:5-7; Ga 2:9.)

Alegerea lui Pavel. Probabil în jurul anului 34 e.n., Saul din Tars s-a convertit, iar mai târziu a fost numit Pavel. El a devenit un adevărat apostol al lui Isus Cristos, fiind ales personal de acesta după învierea și înălțarea sa la cer. (Fa 9:1-22; 22:6-21; 26:12-23; 13:9) El și-a apărat apostolatul și a prezentat drept calificare faptul că l-a văzut pe înviatul Domn Isus Cristos, faptul că a făcut miracole și faptul că, prin intermediul lui, credincioșii botezați au primit spirit sfânt. (1Co 9:1, 2; 15:9, 10; 2Co 12:12; 2Ti 1:1, 11; Ro 1:1; 11:13; Fa 19:5, 6) Având în vedere că apostolul Iacov (fratele lui Ioan) a fost ucis abia în anul 44 e.n., „cei doisprezece” erau încă în viață când Pavel a devenit apostol. El nu s-a inclus niciodată printre acești „doisprezece”, dar nici nu a considerat că apostolatul său era inferior față de cel al celor „doisprezece”. (Ga 2:6-9)

Atât apostolatul lui Matia, cât și cel al lui Pavel au fost valide, ținând cont de scopul pentru care acei bărbați au fost „trimiși”; cu toate acestea, în viziunea despre Noul Ierusalim ceresc, consemnată în Revelația (primită în jurul anului 96 e.n.), apostolul Ioan a văzut doar 12 pietre de temelie, pe care erau inscripționate „cele douăsprezece nume ale celor doisprezece apostoli ai Mielului”. (Re 21:14) Sfintele Scripturi arată clar că apostolul Pavel nu a fost menționat niciodată printre „cei doisprezece”. Este logic, așadar, să conchidem că unul dintre „cele douăsprezece nume ale celor doisprezece apostoli ai Mielului” inscripționate pe pietrele de temelie ale Noului Ierusalim este numele lui Matia, nu al lui Pavel. Aceasta înseamnă că viziunea apostolului Ioan reflectă situația existentă în ziua Penticostei din anul 33 e.n., la întemeierea congregației creștine. (Vezi PAVEL)

Sfârșitul perioadei apostolice. Deși Biblia nu vorbește despre moartea celor 12 apostoli, cu excepția celei a lui Iacov, dovezile indică faptul că aceștia au rămas fideli până la moarte și nu a fost necesară înlocuirea lor. Referitor la secolele ce au urmat, s-a făcut următoarea observație: „În literatura creștină de mai târziu, oricând [termenul „apostol”] este folosit pentru a desemna o persoană, sensul este unul metaforic. Din secolul întâi, biserica nu a mai avut niciodată apostoli în sensul N[oului] T[estament]”. (The Interpreter’s Dictionary of the Bible, editat de G. A. Buttrick, 1962, vol. 1, pag. 172)

Cât timp apostolii au fost în viață, prezența lor a fost un obstacol în calea apostaziei, aceștia respingând influența închinării false în congregația creștină. Este clar că la acest „obstacol” s-a referit Pavel în 2 Tesaloniceni 2:7: „Este adevărat că această nelegiuire, care este un mister, lucrează deja, dar numai până când ceea ce acum îl opreşte va fi înlăturat din cale”. (Compară cu Mt 13:24, 25; Fa 20:29, 30.) Influența apostolilor, inclusiv autoritatea și puterile lor unice, au avut acest efect până la moartea lui Ioan, în jurul anului 100 e.n. (1Io 2:26; 3Io 9, 10) După moartea apostolilor, apostazia, doctrinele și practicile greșite s-au răspândit rapid, fapt ce dovedește că niciun pretins succesor nu a exercitat influența apostolilor în ce privește respingerea închinării false.

În Romani 16:7, Andronic și Iunias sunt numiți „oameni stimaţi printre apostoli”, dar acest lucru nu înseamnă că cei doi erau apostoli, ci, mai degrabă, că ei erau apreciați de către apostoli. Faptul că unii se prefăceau a fi „apostoli ai lui Cristos” este consemnat în 2 Corinteni 11:5, 13; 12:11, 12; Revelația 2:2.