CUNOȘTINȚĂ

În esență, cunoștința presupune o înțelegere a realității, dobândită prin experiență personală, observare sau studiu. Biblia ne încurajează cu tărie să căutăm și să prețuim cunoștința exactă, care este mai valoroasă decât aurul. (Pr 8:10; 20:15) Isus a subliniat importanța faptului de a-l cunoaște cu adevărat pe el și pe Tatăl său, iar Scripturile grecești creștine scot în evidență în repetate rânduri importanța cunoștinței. (Ioa 17:3; Flp 1:9; 2Pe 3:18)

Sursa cunoștinței. Iehova este adevărata Sursă a cunoștinței. Viața provine de la Iehova, iar a fi în viață este esențial pentru a dobândi cunoștință. (Ps 36:9; Fa 17:25, 28) Mai mult decât atât, Dumnezeu a creat toate lucrurile, astfel încât orice cunoștință umană se bazează pe studierea lucrărilor sale. (Re 4:11; Ps 19:1, 2) Iehova a inspirat și Biblia, Cuvântul său scris, din care oamenii pot afla voința și scopurile sale. (2Ti 3:16, 17) Prin urmare, întreaga cunoștință adevărată gravitează în jurul lui Iehova, iar cel ce o caută trebuie să aibă o teamă de Dumnezeu care îl face atent să nu atragă dezaprobarea divină. Această teamă este începutul cunoștinței. (Pr 1:7) Cei care au o astfel de teamă sfântă pot dobândi cunoștință exactă, pe când cei care nu țin seama de Dumnezeu trag cu ușurință concluzii eronate din lucrurile pe care le observă.

Biblia face deseori legătura dintre Iehova și cunoștință, numindu-l „un Dumnezeu al cunoștinței” și descriindu-l ca fiind „perfect în cunoștință”. (1Sa 2:3; Iov 36:4; 37:14, 16)

Rolul pe care Iehova i l-a dat Fiului său în îndeplinirea scopurilor sale este atât de important încât despre Isus se poate spune: „În el sunt ascunse cu grijă toate comorile înțelepciunii și ale cunoștinței”. (Col 2:3) Dacă cineva nu manifestă credință în Isus Cristos ca Fiu al lui Dumnezeu, nu poate înțelege adevăratul sens al Scripturilor și nici nu poate înțelege cum se împlinește scopul lui Dumnezeu în armonie cu ceea ce El a profețit.

Putem aprecia într-o măsură mai mare importanța și semnificația cunoștinței dacă analizăm cuvintele ebraice și grecești traduse adesea prin „cunoștință” și dacă luăm în considerare relația dintre capacitatea de gândire, cunoștință, înțelepciune, înțelegere și discernământ.

Semnificația cuvântului. În Scripturile ebraice, mai multe cuvinte (substantive) care pot fi traduse prin „cunoștință” sunt înrudite cu verbul ya·dáʽ, care înseamnă „a cunoaște (fiind informat de cineva)”, „a cunoaște (observând ceva)”, „a ajunge să cunoști (prin experiență proprie)” sau „a avea experiență”. Semnificația exactă a cuvântului și modul în care ar trebui tradus trebuie stabilite în funcție de context. De exemplu, Dumnezeu a spus că îl ‘cunoștea’ pe Avraam și era sigur că acest om al credinței avea să le ofere o bună îndrumare urmașilor săi. Iehova nu a vrut să spună doar că știa de existența lui Avraam, ci, mai degrabă, că El ajunsese să-l cunoască pe Avraam observându-i ascultarea și preocuparea față de închinarea adevărată de-a lungul multor ani. (Ge 18:19; Ge 22:12; compară cu IEHOVA [Folosirea numelui divin în timpurile antice și semnificația lui].)

La fel ca verbul ya·dáʽ (a cunoaște), substantivul ebraic folosit cel mai des pentru „cunoștință” (dáʽat) transmite în principal ideea de a acumula informații, dar uneori include mai mult decât atât. De exemplu, Osea 4:1, 6 spune că la un moment dat nu exista „cunoștință despre Dumnezeu” în Israel. Aceasta nu însemna că israeliții nu știau că Iehova era Dumnezeu și că el îi eliberase și îi îndrumase în trecut. (Os 8:2) Totuși, acțiunile lor – crimă, furt, adulter – au arătat că respinseseră cunoștința adevărată, deoarece nu trăiau în armonie cu ea. (Os 4:2)

Verbul ya·dáʽ face referire uneori la relațiile sexuale, cum ar fi în Geneza 4:17, unde unele traduceri îl redau literalmente prin „a cunoaște” (BC), în timp ce altele spun despre Cain că „a avut relații intime” cu soția lui. (NWT) Verbul grecesc ginṓskō este folosit asemănător în Matei 1:25 și Luca 1:34.

După ce Adam și Eva au mâncat din fructul interzis (Ge 2:17; 3:5, 6), Iehova i-a spus meșterului său iscusit (Ioa 1:1-3): „Iată că omul a devenit ca unul dintre noi, cunoscând binele și răul”. (Ge 3:22) Aceasta nu însemna simpla cunoaștere a ceea ce este bine și ce este rău, întrucât primii oameni știau deja acest lucru din poruncile pe care Dumnezeu li le dăduse. Mai mult decât atât, cuvintele lui Dumnezeu din Geneza 3:22 nu puteau însemna nici că ei știau acum din experiență ce era rău, întrucât Iehova a spus că deveniseră ca el, iar el nu a învățat ce era răul practicându-l. (Ps 92:14, 15) Adam și Eva au ajuns să cunoască binele și răul în sensul că acum decideau singuri dacă ceva era bine sau rău. Ei și-au pus propria judecată mai presus de cea a lui Dumnezeu, un act similar idolatriei. În loc să asculte de Iehova, singurul care are dreptul și înțelepciunea necesare pentru a decide ce este bine și ce este rău, ei și-au stabilit propriile legi. Cunoștința, sau standardul, lor cu privire la bine și rău era diferit de cel al lui Iehova, ceea ce i-a condus la dezastru. (Ier 10:23)

În Scripturile grecești creștine există două cuvinte care sunt traduse în general prin „cunoștință”, gnṓsis și epígnōsis. Ambele sunt înrudite cu verbul ginṓskō, care înseamnă „a cunoaște, a înțelege, a percepe”. Modul în care acest verb este folosit în Biblie sugerează că există o relație apropiată cu cel „cunoscut”. (1Co 8:3; 2Ti 2:19) Cunoștința (gnṓsis) este prezentată într-o lumină pozitivă în Scripturile grecești creștine. Totuși, nu tot ceea ce oamenii numesc „cunoștință” trebuie căutat, întrucât există filozofii și idei care sunt numite „în mod fals «cunoștință»”. (1Ti 6:20) Cea mai de preț cunoștință este despre Dumnezeu și scopurile sale. (2Pe 1:5) Aceasta presupune mai mult decât simpla cunoaștere a unor fapte, pe care și mulți atei o au; ea presupune o relație strânsă cu Dumnezeu și Cristos. (Ioa 17:3; 6:68, 69) Faptul de a avea cunoștință (simpla acumulare de informații) poate da naștere unui sentiment de superioritate, așa că, pentru a o folosi într-un mod sănătos și echilibrat, trebuie să cunoaștem „iubirea lui Cristos, care întrece cunoștința”, adică să o cunoaștem personal, imitând comportamentul iubitor al lui Isus. (Ef 3:19)

Epígnōsis, o formă derivată a cuvântului gnṓsis (epí însemnând „în plus”), așa cum arată adesea contextul, are sensul de „cunoștință exactă, precisă sau completă”. Astfel, Pavel a scris despre unii care sunt învățați (dobândesc cunoștință), dar „nu sunt niciodată în stare să ajungă la cunoștința exactă [„cunoștința deplină”, BC] a adevărului.” (2Ti 3:6, 7) De asemenea, el s-a rugat pentru unii din congregația din Colose, care cunoșteau într-o anumită măsură voința lui Dumnezeu întrucât deveniseră creștini, ca ei ‘să fie umpluți de cunoștința exactă a voinței sale și să dobândească toată înțelepciunea și înțelegerea spirituală’. (Col 1:9) Toți creștinii ar trebui să caute o astfel de cunoștință exactă (Ef 1:15-17; Flp 1:9; 1Ti 2:3, 4), deoarece este esențială pentru a îmbrăca „noua personalitate” și pentru a dobândi pace. (Col 3:10; 2Pe 1:2)

Concepte înrudite. Adesea, în Biblie, cunoștința este pusă în legătură cu înțelepciunea, priceperea, discernământul și capacitatea de gândire. (Pr 2:1-6, 10, 11) Sesizarea diferențelor fundamentale dintre acestea contribuie semnificativ la înțelegerea multor pasaje biblice. Totuși, trebuie admis că nu întotdeauna cuvintele originale au un echivalent perfect în limba română. Contextul și modul de folosire a unui cuvânt influențează semnificația acestuia. Cu toate acestea, se pot observa unele diferențe interesante dacă sunt analizate cu atenție textele biblice care vorbesc despre cunoștință, înțelepciune, pricepere, discernământ și capacitatea de gândire.

Înțelepciunea. Înțelepciunea este capacitatea de a pune în practică cunoștința, de a folosi în mod rațional cele învățate. O persoană poate avea o cunoștință bogată, dar nu știe cum să o folosească pentru că îi lipsește înțelepciunea. Isus a făcut o legătură între înțelepciune și rezultatele ei când a spus: „Înțelepciunea se recunoaște după lucrările ei”. (Mt 11:19) Solomon a cerut, dar a și primit de la Dumnezeu nu doar cunoștință, ci și înțelepciune. (2Cr 1:10; 1Re 4:29-34) Solomon a demonstrat această înțelepciune când și-a folosit cunoștința despre atașamentul unei mame față de copilul ei, pentru a soluționa disputa dintre două femei care pretindeau că au același copil. (1Re 3:16-28) „Înțelepciunea este lucrul cel mai important”, fiindcă fără ea, cunoștința are puțină valoare. (Pr 4:7; 15:2) Iehova este bogat în înțelepciune și cunoștință și le oferă cu generozitate și altora. (Ro 11:33; Iac 1:5)

Priceperea. Priceperea este capacitatea de a înțelege relația dintre diferitele părți sau aspecte ale unui lucru, de a vedea întregul și nu doar părțile sale izolate. Rădăcina verbului ebraic bin are sensul de bază de „a separa” sau „a distinge” și este deseori tradus prin „a înțelege” sau „a discerne”; un sens similar are și cuvântul grecesc syníēmi. Astfel, în Faptele 28:26 (citând Isa 6:9, 10) s-a putut spune că evreii au auzit, dar nu au înțeles. Ei nu au sesizat relația dintre idei sau fapte, astfel încât acestea să capete semnificație. În Proverbele 9:10 se spune: „cunoașterea Celui Preasfânt este pricepere”, ceea ce arată că, pentru a înțelege cu adevărat un lucru, acesta trebuie analizat în raport cu Dumnezeu și cu scopurile sale. Întrucât o persoană cu pricepere este capabilă să facă legătura între informațiile noi și lucrurile pe care deja le cunoaște, se poate spune că „cel cu pricepere dobândește ușor cunoștință”. (Pr 14:6) Înțelepciunea și priceperea se completează reciproc și ambele merită dobândite. (Pr 2:5; 18:15)

Discernământ. Cuvântul ebraic adesea tradus prin „discernământ” (tevûnáh) este înrudit cu cuvântul bináh, redat prin „pricepere”. Ambele apar în Proverbele 2:3, unde se spune: „Dacă vei striga după pricepere și îți vei înălța glasul după discernământ . . .”. Asemenea priceperii, discernământul implică observarea sau recunoașterea unor lucruri, dar pune accent pe distingerea diferitelor lor aspecte, cântărind sau evaluând fiecare aspect în lumina celorlalte. O persoană care are atât cunoștință, cât și discernământ își ține sub control vorbirea și își păstrează calmul. (Pr 17:27) Cel care i se împotrivește lui Iehova dă dovadă de lipsă de discernământ. (Pr 21:30) Prin intermediul Fiului său, Iehova dă discernământ (pricepere sau perspicacitate). (2Ti 2:1, 7)

Capacitatea de gândire. Cunoștința mai este înrudită și cu termenul ebraic mezimmáh, redat uneori prin „capacitate de gândire”. Cuvântul ebraic poate fi folosit într-un sens negativ (planuri, comploturi) sau într-un sens pozitiv (prudență, agerime). (Ps 10:2; Pr 1:4) Astfel, mintea și gândurile pot fi îndreptate spre ceva demn și drept sau spre ceva complet opus. Acordând o atenție deosebită modului în care Iehova acționează și diferitelor aspecte ale voinței și scopurilor Sale, o persoană își ocrotește capacitatea de gândire, îndrumând-o în direcția corectă. (Pr 5:1, 2) Folosită corect și în armonie cu înțelepciunea și cunoștința care vin de la Dumnezeu, capacitatea de gândire va ocroti o persoană de capcana ispitelor imorale. (Pr 2:10-12)

Precauție în dobândirea de cunoștințe. În aparență, Solomon a prezentat cunoștința într-o lumină negativă când a spus: „Căci unde este multă înțelepciune este și multă suferință, astfel că cine își mărește cunoștința își mărește și durerea”. (Ec 1:18) La prima vedere, aceasta pare să contrazică descrierea generală pe care Biblia o face cunoștinței. Totuși, Solomon subliniază în acest caz cât de zadarnice sunt eforturile umane atunci când acestea nu au legătură cu îndeplinirea poruncilor lui Dumnezeu. (Ec 1:13, 14) Astfel, nu este nimic greșit în faptul că o persoană dobândește cunoștință și înțelepciune în mai multe domenii sau aprofundează o anumită disciplină, chiar dacă acestea nu au o legătură directă cu scopul lui Dumnezeu. Totuși, o astfel de cunoștință și înțelepciune sporite ar putea determina o persoană să devină mult mai conștientă că scurtimea vieții și condițiile neprielnice din societatea umană imperfectă îi limitează mult oportunitățile de a-și folosi cunoștința și înțelepciunea. Conștientizarea acestui lucru provoacă suferință și creează un sentiment dureros de neputință. (Compară cu Ro 8:20-22; Ec 12:13, 14; vezi ECLESIASTUL.) În aceeași măsură, cunoștința obținută de o persoană care ‘dedică prea mult studierii multor cărți’, atât timp cât nu are legătură cu îndeplinirea poruncilor lui Dumnezeu, ‘este obositoare pentru trup’. (Ec 12:12)