Epafras, „un credincios slujitor al lui Hristos“
CINE a întemeiat congregaţiile creştine din Corint, Efes şi Filipi? Probabil aţi răspunde fără ezitare: „Pavel, «apostolul neamurilor»“ (Romani 11:13). Şi aţi avea dreptate.
Dar cine a instituit congregaţiile din Colose, Hierapolis şi Laodiceea? Deşi nu putem fi siguri, se pare că un bărbat pe nume Epafras. În orice caz, poate că v-ar plăcea să ştiţi mai multe lucruri despre acest evanghelizator, deoarece el este numit „un credincios slujitor al lui Hristos“. — Coloseni 1:7.
Evanghelizator în valea Lycus
Numele Epafras este o abreviere a numelui Epafrodit. Însă Epafras nu trebuie confundat cu Epafrodit din Filipi. Epafras era din Colose, unul dintre cele trei centre ale congregaţiilor creştine din valea râului Lycus (Asia Mică). Colose era situat doar la 18 kilometri distanţă de Laodiceea şi la 19 kilometri de Hierapolis, în antica regiune a Frigiei.
Biblia nu spune în mod explicit cum a ajuns vestea bună a Regatului lui Dumnezeu în Frigia. Totuşi, frigienii erau prezenţi la Ierusalim în ziua Penticostei din 33 e.n., unii dintre ei fiind probabil din Colose (Faptele 2:1, 5, 10). În timpul ministerului lui Pavel în Efes (aprox. 52–55 e.n.), mărturia depusă în acea zonă era atât de puternică şi de eficientă, încât nu numai efesenii, ci „toţi cei care locuiau în Asia, iudei şi greci, au auzit cuvântul Domnului“ (Faptele 19:10). S-ar părea că Pavel nu predicase vestea bună în toată valea Lycus, deoarece mulţi dintre cei care au devenit creştini în zona respectivă nu îl văzuseră niciodată. — Coloseni 2:1.
Potrivit lui Pavel, cel care le-a predat colosenilor despre „bunătatea nemeritată a lui Dumnezeu în adevăr“ a fost Epafras. Faptul că Pavel îl numeşte pe acest colaborator „un credincios slujitor al lui Hristos pentru voi“ arată că Epafras era un evanghelizator activ în zona aceea. — Coloseni 1:6, 7.
Atât apostolul Pavel, cât şi evanghelizatorul Epafras erau intens preocupaţi de bunăstarea spirituală a colaboratorilor lor de credinţă din valea Lycus. În calitate de „apostol al neamurilor“, Pavel trebuie să se fi bucurat când a primit veşti despre progresul lor. De la nimeni altul decât de la Epafras a aflat Pavel de starea spirituală a colosenilor. — Coloseni 1:4, 8.
Raportul lui Epafras
Colosenii se confruntau cu probleme suficient de serioase pentru a-l determina pe Epafras să întreprindă lunga călătorie la Roma cu obiectivul precis de a discuta aceste chestiuni cu Pavel. Evident, raportul detaliat făcut de Epafras l-a determinat pe Pavel să le scrie două scrisori acestor fraţi pe care, de altfel, nu-i cunoştea. Una a fost scrisoarea către coloseni. Cealaltă scrisoare, care, după cât se pare, nu a fost păstrată, le-a fost trimisă laodiceenilor (Coloseni 4:16). Este logic să credem că acele scrisori aveau menirea să răspundă necesităţilor acelor creştini, aşa cum fuseseră ele percepute de Epafras. Ce necesităţi a văzut el? Şi ce ne spune aceasta despre personalitatea lui?
Scrisoarea către coloseni pare să indice că Epafras era îngrijorat de faptul că creştinii din Colose erau în pericol din cauza filozofiilor păgâne, ce implicau ascetismul, spiritismul şi superstiţia idolatră. În plus, învăţătura iudaică referitoare la abţinerea de la hrană şi la respectarea anumitor zile poate să-i fi influenţat pe unii membri ai congregaţiei. — Coloseni 2:4, 8, 16, 20–23.
Faptul că Pavel scrie despre aceste subiecte ne arată cât de prompt şi de sensibil era Epafras la necesităţile colaboratorilor săi creştini. El a manifestat o preocupare iubitoare pentru bunăstarea lor spirituală, fiind conştient de pericolele mediului în care trăiau. Epafras i-a cerut sfatul lui Pavel, iar aceasta dezvăluie faptul că el era umil. Probabil el a simţit nevoia să primească sfatul unei persoane cu mai multă experienţă. În orice caz, Epafras a acţionat în mod înţelept. — Proverbele 15:22.
Un bărbat care a apreciat rugăciunea
În încheierea scrisorii pe care le-a trimis-o creştinilor coloseni, Pavel spune: „Epafras, care este dintr-ai voştri, vă salută. El, rob al lui Hristos Isus, vă salută, totdeauna luptându-se pentru voi în rugăciunile sale, pentru ca să fiţi desăvârşiţi şi cu totul siguri, în toată voia lui Dumnezeu. Căci mărturisesc despre el că lucrează mult pentru voi, pentru cei din Laodiceea şi pentru cei din Hierapolis“. — Coloseni 4:12, 13.
Da, chiar şi atunci când era „închis împreună“ cu Pavel la Roma, Epafras se gândea la fraţii săi dragi din Colose, Laodiceea şi Hierapolis şi se ruga pentru ei (Filimon 23). Literalmente, el ‘se lupta’ pentru ei în rugăciune. Potrivit eruditului D. Edmond Hiebert, termenul grecesc utilizat aici indică „o activitate ferventă şi plină de sacrificiu“, ceva asemănător cu ‘lupta [mintală] grea’ a lui Isus Cristos când s-a rugat în grădina Ghetsimani (Luca 22:44). Epafras dorea cu ardoare ca fraţii şi surorile sale de credinţă să ajungă la stabilitate şi la deplină maturitate creştină. Ce binecuvântare trebuie să fi fost pentru congregaţii un astfel de frate cu înclinaţii spirituale!
Întrucât era numit un ‘iubit tovarăş de sclavie’, nu există îndoială că Epafras era foarte îndrăgit de colaboratorii săi creştini (Coloseni 1:7, NW). Când situaţia le permite, toţi membrii congregaţiei trebuie să se dăruiască de bunăvoie cu căldură şi iubire. De exemplu, se poate acorda atenţie ajutorării celor bolnavi, celor în vârstă sau altora care au necesităţi speciale. Pot să existe diverse responsabilităţi care trebuie îndeplinite în congregaţie sau poate că este posibil să se contribuie la proiectele teocratice de construcţie.
Faptul de a ne ruga pentru alţii, aşa cum a făcut Epafras, este o formă de serviciu sacru la care toţi putem participa. Astfel de rugăciuni pot include exprimări de preocupare pentru închinătorii lui Iehova care se confruntă cu diverse pericole sau dificultăţi de natură spirituală sau fizică. Luptând în felul acesta, putem fi la fel ca Epafras. Fiecare dintre noi poate avea privilegiul şi bucuria de a dovedi că este un ‘iubit tovarăş de sclavie’ în familia slujitorilor fideli ai lui Iehova.