Cum consideră Dumnezeu închinarea creştinătăţii?

„NU ORIŞICINE-MI zice: «Doamne, Doamne!» va intra în împărăţia cerurilor — a spus Isus Cristos — , ci cel care face voia Tatălui Meu care este în ceruri. Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: «Doamne, Doamne! N-am . . . făcut noi multe minuni în Numele Tău?» Atunci le voi spune: «Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelege».“ — Matei 7:21–23.

Dumnezeu şi-a făcut cunoscută voinţa în mod clar prin intermediul Cuvântului său sacru, Sfânta Biblie. Îndeplinesc bisericile creştinătăţii voinţa lui Dumnezeu? Sau sunt ele, după cum a zis Isus, ‘lucrători ai fărădelegii’?

Vărsare de sânge

În noaptea dinaintea morţii Stăpânului său, Petru era cât pe ce să înceapă un conflict armat cu grupul de soldaţi trimişi să-l aresteze pe Isus (Ioan 18:3, 10). Însă Isus a restabilit calmul şi l-a avertizat pe Petru: „Toţi cei care scot sabia, de sabie vor pieri“ (Matei 26:52). Acest avertisment clar este repetat în Apocalipsa 13:10. I-au dat ascultare bisericile creştinătăţii? Sau au şi ele o parte de vină în războaiele care au loc în diferite părţi ale lumii?

În timpul celui de-al doilea război mondial, sute de mii de sârbi şi croaţi au fost ucişi în numele religiei. The New Encyclopædia Britannica raportează că, „în Croaţia, regimul fascist autohton a început să impună o politică de «epurare etnică» care a întrecut chiar şi practicile naziste. . . . Se declarase că o treime din populaţia sârbă avea să fie deportată, o treime convertită la romano-catolicism şi o treime lichidată. . . . Amestecul parţial al clerului catolic în aceste practici a compromis în mod serios relaţiile dintre Biserică şi Stat după război“. Nenumărate persoane au fost obligate fie să se convertească la catolicism, fie să moară; alte mii nu au avut nici măcar ocazia să aleagă. Sate întregi de oameni — bărbaţi, femei şi copii — au fost constrânşi să intre în bisericile lor ortodoxe, unde au fost ucişi. Ce se poate spune despre armatele comuniste de opoziţie? Au avut şi ele sprijin de natură religioasă?

„Unii preoţi au participat la război de partea forţelor revoluţionare“, declară cartea History of Yugoslavia. „Din armatele partizanilor au ajuns să facă parte chiar şi preoţi, atât din bisericile ortodoxe sârbeşti, cât şi din cele romano-catolice“, declară cartea Yugoslavia and the New Communism. Diferenţele religioase continuă să sufle în flăcările războiului din Balcani.

Ce se poate spune despre Rwanda? Secretarul general al Institutului Catolic pentru Relaţii Internaţionale, Ian Linden, a recunoscut în revista The Month următoarele: „Investigaţiile făcute de Mişcarea pentru Drepturile Africanilor din Londra oferă unu sau două exemple de conducători locali ai bisericilor catolice, anglicane şi baptiste care au fost implicaţi în masacrarea miliţiei fie pentru că nu au reacţionat împotriva acestei acţiuni, fie pentru că au consimţit să participe direct la ea. . . . Nu există absolut nici o îndoială cu privire la faptul că un număr considerabil de creştini proeminenţi din parohii au luat parte la masacre“. Din nefericire, lupta dintre aşa-numiţii creştini continuă să chinuiască Africa Centrală.

Fornicaţie şi adulter

Potrivit Cuvântului lui Dumnezeu, singurul cadru onorabil pentru relaţiile sexuale este căsătoria. „Căsătoria să fie ţinută în toată cinstea, afirmă Biblia, şi patul să fie neîntinat, căci Dumnezeu va judeca pe desfrânaţi şi pe cei adulteri“ (Evrei 13:4). Susţin conducătorii bisericii această învăţătură a lui Dumnezeu?

În 1989, Biserica Anglicană din Australia a eliberat un document oficial pe tema sexualităţii, în care se sugera că relaţiile sexuale înainte de căsătorie nu sunt greşite dacă cei doi şi-au luat un angajament serios unul faţă de altul. Mai recent, conducătorul Bisericii Anglicane din Scoţia a declarat: „Biserica nu trebuie să condamne relaţiile [adultere] ca fiind păcătoase şi greşite. Biserica trebuie să accepte că adulterul este cauzat de moştenirea noastră genetică“.

În Africa de Sud, mai mulţi clerici s-au pronunţat în favoarea homosexualităţii. De exemplu, în 1990, revista sud-africană You cita cuvintele unui ministru anglican proeminent care a spus: „Scriptura nu leagă pentru totdeauna. . . . Cred că atitudinea şi politica Bisericii faţă de homosexuali se va schimba“. — Puneţi în contrast cu Romani 1:26, 27.

Potrivit cu 1994 Britannica Book of the Year, sexualitatea a devenit o chestiune predominantă în bisericile americane, mai ales subiecte ca „ordinarea homosexualilor şi a lesbienelor declarate, înţelegerea din punct de vedere religios a drepturilor homosexualilor, binecuvântarea «căsătoriei homosexualilor» şi legalizarea sau condamnarea stilurilor de viaţă homosexuale“. Majoritatea confesiunilor religioase principale îi tolerează pe clericii care militează pentru mai multă libertate sexuală. Potrivit cu 1995 Britannica Book of the Year, 55 de episcopi ai Bisericii Episcopale au semnat o declaraţie care „susţinea acceptarea ordinării şi practicilor homosexualilor“.

Unii clerici pledează în favoarea homosexualităţii, afirmând că Isus nu s-a pronunţat niciodată împotriva ei. Dar aşa să fie oare? Isus Cristos a declarat că Cuvântul lui Dumnezeu este adevăr (Ioan 17:17). Aceasta înseamnă că el a subscris la punctul de vedere al lui Dumnezeu cu privire la homosexualitate, aşa cum este prezentat în Leviticul 18:22: „Să nu te culci cu un bărbat cum se culcă cineva cu o femeie: este o urâciune“. În plus, Isus a enumerat fornicaţia şi adulterul printre ‘lucrurile rele care ies dinăuntru şi întinează pe om’ (Marcu 7:21–23). Termenul grecesc pentru fornicaţie are un sens mai larg decât cel pentru adulter. El include toate formele de relaţii sexuale practicate în afara căsătoriei legale, printre care şi homosexualitatea (Iuda 7). Isus Cristos şi-a avertizat totodată continuatorii să nu tolereze nici un pretins învăţător creştin care minimalizează gravitatea fornicaţiei. — Apocalipsa 1:1; 2:14, 20.

Când conducătorii religioşi militează pentru ordinarea homosexualilor şi a lesbienelor, ce efect are acest lucru asupra membrilor bisericilor lor, mai ales asupra tinerilor? Nu este oare acesta un îndemn ca să încerce să practice relaţii sexuale în afara căsătoriei? În contrast cu aceasta, Cuvântul lui Dumnezeu îi îndeamnă pe creştini: „Fugiţi de desfrânare [fornicaţie, NW]!“ (1 Corinteni 6:18). Dacă un colaborator în credinţă cade într-un astfel de păcat, i se acordă un ajutor iubitor în scopul restabilirii lui în ochii lui Dumnezeu (Iacov 5:16, 19, 20). Ce se întâmplă dacă acest ajutor este respins? Biblia declară că, dacă astfel de persoane nu se căiesc, ele „nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu“. — 1 Corinteni 6:9, 10.

„Ei opresc căsătoria“

„Din cauza desfrânării“, afirmă Biblia, „este mai bine să se căsătorească decât să ardă“ (1 Corinteni 7:2, 9). În pofida acestui sfat înţelept, multor clerici li se pretinde să rămână celibatari, adică necăsătoriţi. „Jurământul de celibat nu este încălcat — explică Nino Lo Bellor în cartea sa The Vatican Papers — dacă un preot, un călugăr sau o călugăriţă are relaţii sexuale. . . . Iertarea pentru întreţinerea relaţiilor sexuale poate fi obţinută făcând o declaraţie sinceră în confesional, în timp ce căsătoria oricărui preot pur şi simplu nu ar fi recunoscută de Biserică.“ A produs învăţătura aceasta roade bune sau rele? — Matei 7:15–19.

Fără îndoială că mulţi preoţi duc o viaţă morală, dar un mare număr nu. Potrivit cu 1992 Britannica Book of the Year, „s-a spus că Biserica Romano-Catolică a plătit despăgubiri în valoare de 300 de milioane de dolari pentru cazurile de abuzuri sexuale comise de clerici“. Mai târziu, ediţia din 1994 spunea: „Moartea mai multor clerici din cauza bolii SIDA a dezvăluit existenţa preoţilor homosexuali şi a provocat comentarii cum că există un număr imens de homosexuali . . . atraşi la preoţie“. Nu este de mirare că Biblia spune că ‘oprirea căsătoriei’ este ‘o învăţătură a demonilor’ (1 Timotei 4:1–3). „După părerea câtorva istorici — scrie Peter de Rosa în cartea sa Vicars of Christ —, în lumea occidentală, [celibatul preoţesc] a adus probabil mai multe daune moralităţii decât orice altă practică, inclusiv prostituţia. . . . De cele mai multe ori, acesta a fost o ocară la adresa creştinismului. . . . Celibatul obligatoriu a dus întotdeauna la ipocrizie în rândul clericilor. . . . Un preot poate greşi de o mie de ori, dar legea canonică îi interzice să se căsătorească o dată.“

După ce am văzut cum considera Dumnezeu închinarea la Baal, nu este greu de înţeles cum trebuie să considere el bisericile divizate ale creştinătăţii. Ultima carte a Bibliei cumulează toate formele de închinare falsă sub numele de „Babilonul cel mare, mama prostituatelor şi a urâciunilor pământului“. „În ea, adaugă Biblia, a fost găsit sângele prorocilor şi al sfinţilor şi al tuturor celor care au fost înjunghiaţi pe pământ.“ — Apocalipsa 17:5; 18:24.

Prin urmare, Dumnezeu îi îndeamnă pe toţi cei care doresc să fie închinătorii săi adevăraţi: „Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei şi să nu primiţi din pedepsele ei! . . . într-o singură zi vor veni nenorocirile ei: moarte, întristare şi foamete. Şi va fi arsă în foc, pentru că Domnul Dumnezeu, care a judecat-o, este puternic“. — Apocalipsa 18:4, 8.

Întrebarea care se pune acum este: După ce o persoană iese din religia falsă, încotro ar trebui să se îndrepte? Ce formă de închinare acceptă Dumnezeu?

[Chenarul/Fotografia de la pagina 5]

Idolatrie

Închinarea la Baal includea folosirea idolilor. Israeliţii au încercat să amestece închinarea la Iehova cu închinarea la Baal. Ei chiar au adus idoli în templul lui Iehova. Modul în care priveşte Dumnezeu închinarea la idoli a fost făcut cunoscut în mod clar atunci când a adus distrugerea asupra Ierusalimului şi a templului de acolo.

Multe dintre bisericile creştinătăţii sunt pline de idoli, fie ei sub formă de cruci, icoane sau statui ale Mariei. În plus, mulţi dintre cei care frecventează bisericile sunt învăţaţi să se încline, să îngenuncheze sau să-şi facă semnul crucii înaintea acestor imagini. În contrast cu aceştia, adevăraţilor creştini li se porunceşte să ‘fugă de idolatrie’ (1 Corinteni 10:14). Ei nu încearcă să i se închine lui Dumnezeu cu ajutorul obiectelor materiale. — Ioan 4:24.

[Provenienţa fotografiei]

Musée du Louvre, Paris

[Chenarul de la pagina 7]

„Conducătorul bisericii trebuie să fie fără pată“

ACEASTĂ expresie apare în Tit 1:7 în Today’s English Version. În King James Version ea este redată astfel: „Un episcop trebuie să fie fără vină“. Cuvântul „episcop“ provine dintr-un termen grecesc care înseamnă „supraveghetor“. Astfel, bărbaţii care sunt numiţi să ia iniţiativa în adevărata congregaţie creştină trebuie să corespundă normelor biblice fundamentale. Dacă nu o fac, ei trebuie să fie îndepărtaţi din poziţia lor de supraveghere, întrucât nu mai sunt ‘exemple pentru turmă’ (1 Petru 5:2, 3). În ce măsură este luată în serios această cerinţă de către bisericile creştinătăţii?

În cartea sa I Care About Your Marriage (Mă preocupă căsnicia ta), dr. Everett Worthington face referire la un sondaj efectuat în rândul a 100 de pastori din statul Virginia, S.U.A. Peste 40 la sută au recunoscut că se implicaseră într-un fel sau altul într-o conduită senzuală cu cineva care nu era partenerul lor de căsătorie. Un mare număr dintre ei comiseseră adulter.

„De-a lungul ultimului deceniu — remarcă Christianity Today —, Biserica a fost clătinată de repetate ori când s-a descoperit conduita imorală a câtorva dintre cei mai respectaţi conducători ai ei.“ Articolul „De ce pastorii adulteri nu trebuie repuşi în funcţie“ punea sub semnul întrebării practica obişnuită în creştinătate de a-i repune imediat pe conducătorii Bisericii în fostele lor poziţii, după ce au fost „declaraţi vinovaţi de păcate sexuale“.