Onisifor, un consolator curajos

„ADUCEŢI-VĂ aminte de cei care sunt în lanţuri, ca şi cum aţi fi şi voi legaţi împreună cu ei; de cei chinuiţi“ (Evrei 13:3). Când apostolul Pavel a scris aceste cuvinte în jurul anului 61 e.n., el fusese deja închis de mai multe ori şi urma să fie închis din nou înainte de moartea sa de martir (Faptele 16:23, 24; 22:24; 23:35; 24:27; 2 Corinteni 6:5; 2 Timotei 2:9; Filimon 1). Atunci, ca şi acum, era mare nevoie ca congregaţiile să se îngrijească de colaboratorii lor a căror credinţă era încercată.

Un discipol din secolul întâi care a fost deosebit de atent la această nevoie a fost Onisifor. El l-a vizitat pe Pavel în timpul celei de-a doua detenţii a acestuia la Roma. Cu privire la el, apostolul a scris: „Domnul să dea îndurare peste casa lui Onisifor, căci de multe ori m-a mângâiat şi nu i-a fost ruşine de lanţul meu, iar când a fost în Roma, m-a căutat cu multă grijă şi m-a găsit“ (2 Timotei 1:16, 17). V-aţi gândit vreodată ce înseamnă în realitate aceste câteva cuvinte? Dacă vă veţi gândi, vă veţi spori aprecierea faţă de Onisifor. Veţi vedea că el a fost un consolator curajos.

A doua întemniţare a lui Pavel

După ce a fost eliberat din prima detenţie, Pavel a fost pus din nou într-o închisoare romană, dar în condiţii diferite. Înainte, prietenii lui puteau veni la el în casa pe care o închiriase, iar el spera într-o eliberare apropiată. Acum, părăsit de cei mai mulţi, în faţa lui se întrezărea martiriul. — Faptele 28:30; 2 Timotei 4:6–8, 16; Filimon 22.

De această dată, Pavel se afla în închisoare cam prin anul 65 e.n. Cu aproximativ un an înainte — în iulie 64 e.n. — , a izbucnit un incendiu în Roma, provocând pagube uriaşe în 10 dintre cele 14 regiuni ale oraşului. Potrivit istoricului roman Tacit, împăratul Nero nu a putut să „înlăture sinistra impresie potrivit căreia incendierea era rezultatul unui ordin. Prin urmare, pentru a scăpa de acest zvon, Nero i-a atribuit vina şi i-a aplicat cele mai rafinate torturi unei clase de oameni urâţi pentru infamiile lor, pe care populaţia îi numea creştini. . . . Pe lângă faptul că erau omorâţi, mai erau şi batjocoriţi în toate felurile. Acoperiţi cu piei de animale, erau sfâşiaţi de câini şi piereau sau erau pironiţi pe cruci sau erau sortiţi flăcărilor şi arşi, pentru a lumina noaptea, când lumina zilei dispăruse“.

Pavel se afla din nou în închisoare într-o astfel de atmosferă şi cu perspective asemănătoare. Nu e de mirare că era atât de recunoscător pentru vizitele prietenului său Onisifor! Dar să privim această situaţie din punctul de vedere al lui Onisifor.

Vizitarea deţinutului Pavel

Potrivit dovezilor existente, familia lui Onisifor locuia în Efes (2 Timotei 1:18; 4:19). Dacă Onisifor venise în capitala imperiului cu treburi personale sau special pentru a-l vizita pe Pavel, nu se menţionează. În orice caz, apostolul a spus: ‘Când Onisifor era în Roma, el m-a mângâiat de multe ori’ (2 Timotei 1:16, 17). Ce fel de mângâiere i-a oferit el? Deşi ajutorul lui Onisifor putea foarte bine să includă şi lucruri materiale, prezenţa lui a constituit un adevărat tonic, întărindu-l şi încurajându-l pe Pavel. De fapt, unele traduceri redau acest verset astfel: „De multe ori mi-a ridicat moralul“ sau „de multe ori m-a consolat“.

Îndeplinirea dorinţei de a vizita un deţinut creştin în Roma acelui timp era o adevărată încercare. Spre deosebire de prima detenţie a lui Pavel, creştinii romani îi pierduseră de data aceasta urma. Într-un oraş de proporţiile Romei nu era uşor să găseşti un deţinut ascuns în întuneric printre mulţimile de deţinuţi aflaţi în închisoare pentru diferite infracţiuni. Aşadar, era nevoie de o căutare asiduă. Eruditul Giovanni Rostagno descrie situaţia în felul următor: „Dificultăţile se poate să fi fost de mai multe feluri. Mai presus de toate, căutarea implica o prudenţă ieşită din comun. Faptul de a aduna informaţii de ici, de colo şi de a părea atât de doritor să găseşti închisoarea în care se afla un vechi deţinut fanatic, implicat în nenumărate delicte, putea stârni suspiciunea“.

Scriitorul P. Harrison, doctor în filologie şi teologie, descrie în mod plastic aceeaşi situaţie, spunând: „Parcă zărim prin mulţimea de trecători o faţă hotărâtă şi urmărim cu un interes viu cum acest străin, venit de la ţărmurile îndepărtate ale Egeei, străbate labirintul de străzi necunoscute, bate la multe uşi, urmează orice indicaţie, fiind avertizat de riscurile acţiunii lui, dar nelăsându-se intimidat; până când, într-o închisoare întunecoasă, îl întâmpină o voce cunoscută, iar el îl descoperă pe Pavel în lanţuri şi păzit de un soldat roman“. Dacă acel loc era la fel ca celelalte închisori romane, atunci era probabil un loc rece, întunecos şi murdar, unde lanţurile şi suferinţele de tot felul existau cu grămada.

Era riscant să fii identificat drept prieten al unui deţinut ca Pavel. Era chiar şi mai periculos să-i faci vizite repetate. Identificarea făţişă drept creştin presupunea riscul de a fi arestat şi omorât prin torturi. Însă Onisifor nu s-a mulţumit să-l viziteze doar o dată sau de două ori. Lui nu i-a fost nici ruşine, nici teamă să vină la el „de multe ori“. Onisifor s-a dovedit a fi într-adevăr la înălţimea numelui său, „purtător de foloase“, oferind cu curaj un ajutor iubitor în pofida pericolelor.

De ce a făcut Onisifor toate acestea? Brian Rapske a scris: „Închisoarea nu era numai un loc de suferinţă fizică, ci şi un loc de nelinişte profundă din cauza stresului pe care i-l provoca deţinutului. Într-un astfel de context, prezenţa fizică şi încurajarea verbală din partea unei persoane putea fi un mare ajutor pe plan emoţional pentru deţinut“. Onisifor a înţeles bine acest lucru şi şi-a sprijinit cu loialitate prietenul. Cât de mult trebuie să fi apreciat Pavel acest ajutor!

Ce s-a întâmplat cu Onisifor?

În a doua sa scrisoare către Timotei, Pavel a trimis salutări casei lui Onisifor şi a spus despre acesta: „Domnul să-l facă să capete îndurare de la Domnul [Iehova, NW] «în ziua aceea»“ (2 Timotei 1:18; 4:19). Mulţi consideră că cuvintele „în ziua aceea“ se referă la ziua judecăţii lui Dumnezeu şi, astfel, trag concluzia că Onisifor murise. Dacă aşa stăteau lucrurile, probabil că „Onisifor se aventurase prea mult în această zonă periculoasă şi a plătit . . . cu viaţa“, sugerează P. Harrison. Bineînţeles, este posibil şi ca Onisifor să nu fi fost pur şi simplu acasă sau ca Pavel să-l fi inclus şi pe el în salutările colective adresate familiei lui.

Unii cred că declaraţia „Domnul să-l facă să capete îndurare de la [Iehova] «în ziua aceea»“ are o semnificaţie deosebită. Ei consideră că aceste cuvinte justifică rugăciunile de intervenţie în favoarea sufletelor morţilor care trăiesc şi care, probabil, suferă în vreun domeniu spiritual. Totuşi, o astfel de idee se contrazice cu doctrina scripturală potrivit căreia morţii nu sunt conştienţi de nimic (Eclesiastul 9:5, 10). Chiar dacă Onisifor murise, Pavel îşi exprima pur şi simplu dorinţa ca prietenul lui să aibă parte de îndurarea lui Dumnezeu. „Avem dreptul să nutrim această dorinţă faţă de toţi“, spune R. Horton. „Dar a ne ruga pentru morţi şi a face liturghii pentru ei este foarte departe de ceea ce avea în vedere [apostolul].“

Să fim consolatori loiali

Fie că Onisifor şi-a pierdut efectiv viaţa în timp ce-l ajuta pe Pavel, fie că nu, el şi-a riscat-o cu siguranţă pentru a-l găsi pe apostol şi a-i face vizite la închisoare. Şi nu poate exista nici un dubiu că Pavel a apreciat sprijinul şi încurajarea atât de necesare pe care le-a primit de la Onisifor.

Când colaboratorii creştini trec prin încercări, persecuţii sau sunt închişi, s-ar putea să fim în măsură să-i mângâiem şi să-i încurajăm. Aşadar, să ne rugăm pentru ei şi să facem cu iubire tot ce putem pentru a-i ajuta (Ioan 13:35; 1 Tesaloniceni 5:25). Să fim şi noi consolatori curajoşi, la fel ca Onisifor!

[Legenda ilustraţiei de la pagina 31]

Onisifor l-a consolat în mod curajos pe apostolul Pavel când acesta era deţinut